|
SELECŢII VERSURI
Într-o zi, ca orişicare, vântul colinda în goană Peste dealuri, peste câmpuri, peste codrii de aramă. În iuţeala lui, jupânul, şuiera cu sete mare, Aplecând cu faţa-n glie pe toţi plopii din cărare. Soarele, privind la dânsul şi voind să mai discute, Îl opri, cu-o vorbă dulce, pe acest tovarăş iute:
- Tot grăbit te văd bădie, niciodată nu ai stare, Totdeauna eşti în treacăt, totdeauna pe cărare… Colbul fuge când te vede, marea face valuri-valuri, Toţi se dau din a ta cale, când apari de după dealuri! Eşti cam iute, frate dragă, zise paşnic blândul soare, Ia sileşte-ţi firea iute şi petrece ca o boare!
- Sunt cam iute, ai dreptate, zise vântul cu trufie, Însă doar în stilul ăsta eu mă simt la datorie. De n-aş fi un pic mai aspru, ce s-ar face fără mine Cei ce sunt pe lumea asta, cărora le fac doar bine? Eu port grelele corăbii pe vestitele oceane, Fără plată de la oameni, fără daruri şi plocoane… Morile de vânt, bădie, care macină-n cetate, Nu tot eu le pun la treabă, nu eu le învârt pe toate? Dacă n-aş umbla pe câmpuri, spune-mi tu, iubite soare, Plantelor cine le-ar face la soroc polenizare? Cine mişcă oare norii, ca s-aducă lumii ploaie Pentru tot ce are viaţă pe câmpii şi prin zăvoaie? Când văd multele nereguli şi obstacole, îndat’ Eu le-ndrept cu bărbăţie, chiar de zic mulţi că-s turbat. Fără mine nu se poate şi cam toţi îmi ştiu de frică, Fiindcă sunt incoruptibil, fiindcă sunt prea drept, adică. Nu suport deloc păcatul, nedreptatea, neghiobia Şi îmi fac în stilul propriu, cumsecade, datoria. Iar cumva de mă înfurii, mă prefac în vijelie, În ciclon, sau în furtună, sau tornadă fumurie. Vezi pe omul cela care trece-acuma pe cărare? Nu îmi place cum se-mbracă şi a hainelor culoare. Un creştin nu-i demn să umble cu o haină purpurie, Că-i pricină de sminteală şi-i păcat, precum se ştie… Mai ales că a lui haină e-nvechită şi murdară, Cu croială deocheată, cum se poartă pe afară. Trebuie în mare grabă să-l ajut pe-acest nemernic, Care cu nevrednicie poart-un nume-aşa de vrednic. Îi voi dezbrăca îndată haina veche şi murdară, Care face creştinismul, cum se vede, de ocară. Şi nu termină cuvântul, că porni cu mare grabă Să rezolve,-n stilul propriu, violent, această treabă. Şi suflă peste creştinul, ce înainta în taină, Cu furie-nverşunată, ca să-i zboare a sa haină. Dar cu cât sufla mai aspru, omul nostru şi mai tare Îţi ţinea mai strâns hăinuţa, având teamă să nu-i zboare. Dar văzând că nu răzbeşte, se smucea din boltă sorbul Ca să facă-o faptă bună, ridicând în zare colbul. Îl trânti pe om în tină, îl făcu din om, neom, Dar nu reuşi vânjosul să-i dea jos al său palton Atunci soarele cu pace îi grăi uşor, în taină:
- Vezi prea bine căci cu sila, nu l-ai dezbrăcat de haină. L-ai rănit, l-ai dat în tină, l-ai târât şi pe pământ, Dar n-ai reuşit matale să-i dai jos al său veşmânt. Stilul ce îl foloseşti cu râvnă, nu-i metoda cea mai bună, Care să-ţi aducă roade vrednice pentru cunună. După cum lucrezi acuma, după cât de harnic eşti Eu îţi spun, iubite frate, poţi prea lesne să greşeşti! Poartă-te cu gingăşie, ca o briză, ca o boare, Şi-ai să vezi ce roade bune vei culege pe cărare! Da, e ruptă şi murdară haina bietului creştin, Dar de vrei succes mai mare, te rog uită-te puţin… Şi cu scop bun, pedagogic, înţeleptul nostru soare, Cu smerenie în faptă, cu credinţă şi răbdare, Îşi trimise din coroană un şuvoi de raze calde, Care începu degrabă faţa omului să-i scalde Şi învăluit de raze, de-o căldură-aşa de mare, Omul nostru din poveste, încălzit aşa de tare, Aruncă de bunăvoie haina ruptă şi pătată, Fără a mai fi nevoie de o luptă-nveninată.
Dacă vrei, iubite frate, să-l ajuţi pe vreun creştin, Să-l tratezi întotdeauna cu căldură, nu venin!
În poiana de sub munte, în concert de păsărele, Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele. Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri; Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri. Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag, Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag. Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte. Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră, De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă, Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă. Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate, Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…
După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate, La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate, Se porniră să discute ce mai este nou prin lume, Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume. Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă, Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă: „Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită, Cum puteţi voi, oi năroade, în asemenea ţinută, Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite, Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute? Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe, Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe? Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate? Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf - Că sunteţi, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”? De ce nu priviţi în lături la familia căprească, Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească? Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm, Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm? Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem, Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem? Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific? Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific, Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate! Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate. Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră. De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră. Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă, Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă. Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări. Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde, Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade! Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă, Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă”? Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit Cu parşivele ei sfaturi, până când a obosit.
Încântată de îndemnuri şi de cele auzite, Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte: „Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte! Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte! Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă, Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă! De aceea, se impune ca şi noi să aderăm La perceptele globale şi să le asimilăm. Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler, Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer. De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime, Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.
Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată Şi a fost felicitată de căprimea adunată. De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră, A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă. Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte, Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte. Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.
Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă. Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă. Ale iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare, De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare, Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape. Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre. A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta, Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata. Numai oaia, travestită în familia căprească, Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească. Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor, Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.
Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată: Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată.
Peştică Bibănescu, un peşte dolofan, Născut în Marea Neagră abia acum un an, Distins şi venerabil, cu nobile purtări, Având înalte studii făcute-n alte mări, Pe unde studiase cu zel filozofia Şi alte noi ştiinţe, precum psihologia, Simţindu-se celebru şi ager orator, Vorbea ades cu patos prostuţului popor. Erau acolo crapul, şalăul şi rechinul, Plătica şi scrumbia, nisetrul şi morunul, Carasul şi balena, chefalul şi păstruga, Avatul, somnul, linul, obletul, caracuda; Şi de-alde pierde vară, şi de-alde cască gură, Veniră toţi să afle o nouă-nvăţătură. În astă conferinţă, solemn, domnia sa, Mişcând vioi din coadă, grăi, zicând aşa: Pioasă adunare de peşti neînvăţaţi, Ce n-aţi ieşit în lume ca să vă luminaţi, Ce stăruiţi în teze şi-n dogme învechite Pe care lumea nouă le vede ruginite. Voi neavând cultură, vă pierdeţi în tradiţii Şi credeţi în religii, şi-n rele superstiţii. Voi credeţi că mai este deasupra altă lume, Dar spun cercetătorii că astea sunt doar glume. Nici mintea mea isteaţă nu poate să conceapă O lume diferită, o lume fără apă. Eu nu pot să-mi închipui alura altei firi În care, fără apă, se poate să respiri? Cum poţi s-alergi prin mare, cum ai putea să-noţi, De n-ar fi numai apă, iubiţi compatrioţi? Şi multe ca acestea, să ştiţi că am a aflat La şcolile prin care cu zel am studiat. Aşa că eu, pe-acolo, aflat-am adevărul Şi nu e cum s-aude, cum crede prost poporul Că e şi-o altă viaţă, şi-o lume neştiută, Necunoscută nouă, de oameni locuită. Vedeţi-vă de treabă, căci nu există om, Nu e nici judecată, nu este nici pogrom. Nici undiţă nu este, şi nici măcar năvod, Cum auzeam aseară vorbind pe un nerod. Nu este nici jăratic, nu e nici iad fierbinte, De care voi vă temeţi ca nişte fără minte. Aicea este Raiul şi Iadul, dragă frate! Tu eşti stăpânitorul şi dumnezeu a toate! Şi nu vă mai încredeţi în basme, şi poveşti, Şi-n alte bazaconii, şi scornituri popeşti.
De vreţi să fie viaţa uşoară-n astă lume, Să facem cu grăbire o mare uniune, În care toată marea să fie-n armonie Şi să trăiască-n pace o-ntreagă veşnicie. De vrem să fie bine şi să scăpăm de rău, De noi depinde totul, tu eşti stăpânul tău.
Şi tot spunând la lume pe unde-a mai umblat, Cuprins de oboseală, spre casă a plecat. Gândindu-se cu fală la marea-i isteţime, Înainta prin apă la mare înălţime, Şi cugetând că-n mare, ca el un altul nu-i Şi că la înălţime e, sigur, locul lui. Bazându-se pe sine, bibanul îngâmfat, De-odată, fără veste, în plasă a picat. La aşteptat la pândă pescarul cel flămând, Ce, mulţumit de pradă, voios şi surâzând, Aprinse-n grabă focul, să-l pună pe jăratic Pe înţeleptul mării, pe marele zănatic.
Abia acum Peştică văzu că-i altă lume, Şi tot ce-au spus părinţii e drept, şi n-au fost glume. Acum îşi dete seama că a căzut în sus Şi falsa lui ştiinţă pe jaruri l-a adus.
Aşa e şi cu omul, cel ce la cap se-mpute: Ca peştele sfârşeşte, în focul cel mai iute.
Alexandru şi Maria au mulţi ani de căsnicie, Dar s-au cam luat în grabă, dânşii, în căsătorie. Hotărârea pentru nunta, au luat-o într-o seară, Chiar în „săptămâna oarbă”, într-o dulce primăvară. La-nceput, plini de iubire, soţii conversau aşa: „Cum zici tu, e bine, dragă!”, „Cum zici tu, iubita mea!”. Dar trecură cam degrabă şirul lunilor de miere Şi-ncepură cu iuţeala cel al lunilor de fiere, Căci bădiţa Alexandru se luară de beţie Şi-o teroriza prin asta pe fidela lui soţie, Care zilnic, singurică, l-aştepta pe-al său bărbat, Ce era între prieteni, jos, la cârciuma din sat. Anturajul şi rachiul îi erau acum tovarăşi, Pe când buna lui soţie rămânea acasă iarăşi. Cât n-a încercat Maria sa-l convingă că nu-i bine, Că e un păcat beţia, dar nu a avut pe cine… S-a rugat mereu cu lacrimi pentru-această neputinţă, L-a certat, l-a pus la slujbe, însă dacă nu-i voinţă… Când îl dojenea spunându-i să mai bea şi dânsul apă, Că rachiul este moarte şi îl va băga în groapă, El mereu zicea în glumă: „Dar ce vrei, să ruginesc? Te pot părăsi pe tine, dar pe el nu-l părăsesc!”. Ca să-l facă să-nţeleagă cât de rea e băutura, Cât de toxic e rachiul, dac-ai întrecut măsura, Înţeleapta lui soţie, fire blândă, dar isteaţă, Într-o zi, lui Alexandru, pe o tavă-i puse-n faţă Un pahar umplut cu apă şi un altul cu rachiu, Iar pe o farfurioara a adus un vierme viu. Sub privirile mirate ale bietului bărbat, Ea vârî uşor în apă viermişorul agitat. De cum îl vârî în apă, viermele-ncepu să zburde Şi se zbenguia ca-n gala păgâneştii paparude. După câteva minute, îl luă din apă, viu, Şi-l vârî, apoi, pe dânsul în paharul cu rachiu. Cum îi dete drumul, iată, a picat ca bolovanul; Nu a mai zburdat ca-n apă, ci muri pe loc sărmanul. - Ce ai înţeles bărbate din experienţa asta? Îl întreabă zâmbitoare, pe bărbatul său, nevasta. - Da, îţi mulţumesc, Marie, că mai luminat la minte; Eu am înţeles din asta, ca un bărbăţel cuminte, Că de-oi bea pe mai departe, tot la fel sau chiar mai bine Nu voi face niciodată viermişori la intestine…!
Nu cumva şi dumneavoastră tot la fel aţi înţeles? Că nu-i gluma cu rachiul şi cu tot ce e-n exces! Întrebaţi-o pe Maria, de nu credeţi al meu glas, Şi ea sigur vă va spune, chiar de e la… parastas.
Sub cochilia ovală şi roşcat-a unui ou, Sta un pui de găinuşă încuiat ca-ntr-un cavou, Care, zilnic, într-o vreme, cât a stat el la clocit, Se uita sfios în lături, curios şi uluit. Cugetând la existenţă şi la viaţa lui de pui, El, adesea, cu mirare, îşi zicea în mintea lui: O, ce mică este lumea, ce-ntuneric e în jur; Toate sunt nedesluşite şi lipsite de contur. Cum de-am apărut aicea, eu nu pot să înţeleg; Cred că-i vorba de-o-ntâmplare, cred că-i vorba de Big Bang. Totuşi, simt că o căldură mă învăluie firesc Şi m-ajută, cu iubire, ca încet-încet să cresc. Nu se poate, zise puiul, ca să fiu întâmplător. Cred că lumea asta are, negreşit, un Creator. Am nădejde, zise iară, că-ntr-o zi, necunoscută, O să aflu mult mai multe despre lumea neştiută.
Şi, odată, într-o vineri, să vedeţi ce s-a-ntâmplat: În a douăzeci şi una zi de prizonierat, După ce-a-nghiţit găluşca, puiul nostru gălbior, A ieşit din carapacea, ce-l ţinea ca-ntr-un cuptor. După câteva minute, după ce-a ieşit din ou Şi-a-nceput ca să păşească pe tărâmul ăsta nou, Puişorul nostru galben, viitorul cocoşel, A văzut că lumea nu e cum şi-a-nchipuit-o el. Şi mirat de lumea nouă, tot privind sfios natura, A văzut-o-ntâi pe mama, care-i dăruia căldura, Care i-a purtat de grijă cât a fost în ouşor, Ca s-ajungă el acuma „dragul mamei puişor”. A văzut că are aripi, şi că e-mbrăcat în puf, Şi că-n lumea asta nu e, cum era în ou, zăduf. A văzut că în grădină este iarbă, şi e soare, Şi că poate să alerge, fiindcă are şi picioare.
Însă când privi cuibarul unde-a stat trei săptămâni, Timp în care mama-cloşcă a clocit jos, sub salcâmi, A văzut pe fraţii leneşi, morţi în oul de găină, Care n-au avut dorinţa ca să iasă la lumină.
Tot aşa e şi cu omul, ce nu crede-n Dumnezeu, Care crede în Big Bang-uri, declarându-se ateu; După „ce-a-nghiţit găluşca”, vede cât s-a înşelat, Fiindcă glasul conştiinţei, el mereu l-a ignorat.
Era odată întru-n sat, în vale, lângă apă, Un brav şi harnic gospodar, ce-avea un cal şi-o iapă. Şi îi creştea pe amândoi cu grijă şi onoare, Căci nu era pe-atunci tractor şi nici semănătoare.
Căluţul, toată ziua-n câmp, ara ogoru-n grabă Şi numai noaptea, obosit, mânca puţină iarbă, Iar iapa-n fiecare zi mergea pe câmp să pască, Ba chiar şi noaptea, stând în grajd, dorea să se hrănească.
În vremea ceea, de demult, pe când luptai cu scaii, Precum auzi pe om vorbind, la fel vorbeau şi caii. Şi zise iapa către cal, ca o superioară, Pe când erau din nou în grajd, la iesle, într-o seară:
- Măi frate cal, tu nu observi că ai ajuns o gloabă, De-atâta cât zoreşti la câmp, făcând atâta treabă? Păi tu nu vezi că tot arând, din zori şi până-n noapte, Eu pot să-ţi număr, prea uşor, şi ale tale coaste?
Eu dac-aş fi în locul tău, la câmp nu m-aş mai duce, Chiar dac-ar fi să încasez pe spate multe bice! Aş da şi eu, necontenit, în spate, din copite Şi îl voi face pe stăpân, ca să mă ţină minte!
Smeritul nostru cal, atent, îşi asculta consoarta, Ce-l indemna, în chip vădit, de-acum, să-şi schimbe soarta. Aşa fiind povăţuit, convins de a lui Evă, A hotărât ca, mâine-n zori, la cinci, să intre-n grevă.
Precum a zis, a şi făcut, iar când veni stăpânul Să-l scoată iarăşi la arat - mai mişcă-l pe nebunul! Căci sforăind sta nemişcat, cum zise-a sa muiere, Iar când se-apropia, lovea în spate cu putere.
Văzând stăpânul că nu chip din grajd ca să-l urnească, A renunţat, fiind grăbit la glie să sosească, Şi-atunci, în minte, i-a venit ideea salvatoare: Să-njuge… iapa de-azi la plug, că tot stă pe răzoare.
Aşa că dacă-ndemni la rău şi la neascultare, Se poate-ntoarce prea uşor asupra-ţi, frăţioare!
Într-o zi, Gigel voinicul, pretinzând că e flăcău, Se plimba, mergând pe stradă, însoţit de tatăl său. Curios, cum sunt copiii, el privea în jur la toate Şi îşi asalta tăticul cu „de ce?”-uri repetate. Tot privind cu inocenţă peste tot, odrasla mică, Îşi ţintiră ochişorii înspre Teatrul Ţăndărică. Şi îl întrebă pe tata: Ce se-ascunde după uşi? Şi i-a spus: acolo, tată, este teatrul de păpuşi. Auzind de păpuşele, dragul nostru prichindel, Îl rugă atunci pe tatăl, să îl ducă şi pe el. După ce-au intrat în teatru, au văzut pe afişoare Că în scenă-i pusă piesa „Cele două surioare”. Au pătruns tăcuţi în sală, precum alţi tătici şi fii, Şi s-au aşezat pe locuri lângă ceilalţi copii. După ce bătură gongul, sus pe scenă se prezintă Două mândre păpuşele, ce devin privirii ţintă. Amândouă erau blonde, şi frumoase, si smerite, Şi îşi adresau sfioase numai vorbe potrivite. Petreceau ca două sfinte, cum nu s-a văzut sub soare; Într-un gând, şi într-un suflet, precum doua surioare. Fiecare, celeilalte îi dădea întâietate Şi nu le vedeai pe ele niciodată supărate. Copilaşii toţi din sală, adunaţi să le privească, Le aplaudau adesea pentru viaţa îngerească. Însă nu ştiu cum se face şi din ce pricină, ele Începură, dintr-o dată, să-şi rostească vorbe grele. Ba mai mult cu duşmănie au trecut la păruială, Întristând pe toţi copiii, consternând întreaga sală. De aceea, copilaşii, având suflete curate, Începură mulţi a plânge pentru cele întâmplate. Cum i-o fi plăcut lui Gigi „Cele două surioare”? Căci şi el avea obrajii umeziţi de lăcrimioare. După ce se terminară piesa asta bulversantă, Cele două păpuşele au ieşit din nou la rampă, Salutând întreaga sală, vesele, nu supărate, Şi, luându-se în braţe, au rămas îmbrăţişate.
Îndreptându-se spre casă, gânditor şi abătut, Voinicelul nostru, Gigi, meditând, mergea tăcut. Însă, după cinci minute, iar începe ăsta micu', Cu „de ce?”-uri repetate, să-l atace pe tăticu. Şi i-a zis: ia spune-mi tată, şi păpuşile se ceartă? Şi-ntre ele este ură? Tot ca oamenii se poartă? Căci păpuşile blondine ale surioarei mele Sunt aşa de delicate, sunt aşa de cuminţele…! Eu nu le-am văzut pe ele să se certe, să se bată, Nici să-şi zică vorbe grele, nu le-am auzit vreodată! Numai cele de la teatru zic, cu ură, vorbe grele? Sau în orice loc din lume păpuşelele sunt rele? Zâmbitor, dar responsabil, spre a-şi lămuri feciorul, Tatăl îi grăi lui dulce şi îi spuse adevărul: Dragul tatii, orice teatru de păpuşi din astă lume Are un artist destoinic, păpuşar, cum se mai spune, Marionetist cu şcoală, pregătit a ţine trenă, Care face să se mişte păpuşelele pe scenă, Când el trage, din culise, sforile cu dibăcie, Că ajungi să crezi, Gigele, că păpuşa aia-i vie. N-ai văzut, dar păpuşarul, el le mânuia pe ele Şi pe una şi pe alta, el le conducea, Gigele. Şi tot el rostea cuvinte de ocară, sau de şagă, Vorbe goale, sau deşarte, el rostea, Gigele dragă. El a fost tot timpu-n spate, el le-a dirijat de zor, El le arunca în luptă, el grăia în locul lor. N-ai văzut, după spectacol, el nemaifiind în spate, Cele două surioare, au rămas îmbrăţişate!
Tot aşa e şi la oameni, când fac gesturi cam ciudate; Să fii sigur, măi creştine, că un „păpuşar” e-n spate.
O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte, Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte, Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă, De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă. Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare, Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare, Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită, Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită. Dintre cele două vase, unul nu era perfect, Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect. Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă, Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă. Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat Şi era întotdeauna trist şi decepţionat, Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate, De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate. Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect, Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect. Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat, Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat. Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate, Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate. Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat, Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat: Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz, Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz, Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale, Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale. Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic, Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic. M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele, Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele. Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat: Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat! Nu observi că este plină de flori vii şi colorate? Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte. Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat, O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat; Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele… Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele! Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă. Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă, Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă. De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa, Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.
Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită! Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită. Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare? Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare.
În ograda lui Vasile, pe maidanul din grădină, Doi cocoşi, trufaşi şi chipeşi, se băteau pentru-o pricină. Însă nu loveau în glumă, ci era, cinstit, bătaie, Căci din crestele lor roşii, sângele curgea şiroaie. Găinuşele, pe margini, le făceau încurajare Şi aplaudau din aripi pe cel ce dădea mai tare. Unul dintre ei, desigur, a învins, fiind puternic Şi l-a alungat de-acolo pe cel slab, pe cel nevolnic. După lupta asta cruntă, orătăniile toate, Din întreaga bătătură, laolaltă adunate, Îi aduseră-mpreună, celui falnic cu statura, Laude nenumărate şi strigau din inimi, ura! Dar cocoşul, fire mândră, nu se mulţumi s-audă Numai laude din curte, de la intima sa ciurdă, Ci, zburând pe magazie, pentru un mai larg răsunet, El bătu vioi din aripi şi strigă cu glas de tunet: Ia priviţi vecini la mine, l-am bătut pe cel mai tare; Celălalt cocoş din curte îmi stă astăzi la picioare Şi nu e cocoş pe lume să-mi stea mie împotrivă, Că-i mănânc într-o clipită, furios, a sa colivă! Dar nu apucă prea bine să îşi termine strigarea, Căci pe loc, din înălţime, îi veni şi lui chemarea. Un înfometat de vultur, ce trecea atunci pe cale, Când văzu pe magazie creştetul domniei sale, Se coboară într-o clipă, îl înşfacă de spinare, Bucuros de-o fripturică, şi zbură cu el în gheare.
O, trufie, o, trufie, ce ne urci pe magazie, Neamul tău să nu mai fie, nici spurcata-ţi seminţie! Piei în veci cu-a ta urgie şi cu-a ta împărăţie! Piei din lumea noastră vie! Asta îţi dorim, noi, ţie!
Şoricelul Mickey-Mouse, de curând venit pe lume, Un ştrengar de prima clasă, jucăuş şi pus pe glume, Care locuia la ţară, lângă leasă, într-o ladă, A ieşit, de dimineaţă, prima dată prin ogradă. După ce dădu târcoale, curios, pe bătătură, Se întoarse iar la mama, după mica aventură. Şi-l întreab-a sa măicuţă pe voinic, zicând din gură: - Ce-ai văzut tu Mickey, mamă, cât ai fost pe bătătură? - Am văzut, măicuţă dragă, când dădui acum târcoale, La stăpân pe bătătură, două stranii animale: Unul fioros şi mare, altul blând la arătare. - Şi cum arătau aceste nemaiîntâlnite fiare? - Fiara mare, fioroasă, ce părea a fi de pradă, Se plimba de colo-colo, agitată prin ogradă. Ea avea picioare negre şi-nfricoşătoare gheare; Clonţul ei părea, măicuţă, când îl ridica spre soare, Un cârlig precum e coasa, care taie pe răzoare; Ochii săi ca de cerneală, bulbucaţi, când se holbau, Scânteind de răutate, şi închişi mă-speriau, Iară moţul ei din creştet, roşu şi pătat de sânge, Cred că îl avea măicuţă, pentru a putea împunge. Când a ridicat piciorul, a răcnit aşa de tare, Că nu mai ştiam pe unde să găsesc ascunzătoare. - Ăsta e cocoşul, Mickey, îi grăi bătrâna mamă, El nu face rău la nimeni, tu de el să nu ai teamă! Dar ia spune-mi, tu, cealaltă fiară ce era în curte, Cum ţi s-a părut copile, arăta la fel de iute? - Nu! Cealaltă fiară, mamă, era blândă, şi smerită, Şi se încălzea la soare, stând pe-o parte tolănită. Părul ei pufos şi moale, cobora uşor spre coadă Şi, aşa, domol, de parcă singură era-n ogradă, Îşi spăla, conştiincioasă, dând alene din bărbiţă, Cu limbuţa-i roşcovană, delicata ei blăniţă. Ea avea lăbuţe fine, ochi rotunzi, ascunşi de pleoape Şi dădea uşor din codă, când vedea că sunt aproape. - O, prostuţule, acela e şiretul de motan; El e inamicul nostru, cel mai de temut duşman! Dacă vrei să nu-i cazi pradă, să faci totul cu-ntrebare Şi de-a ta bătrână mamă, să faci zilnic ascultare.
Nu întotdeauna, frate, cel ce pare fioros, Este în realitate şi un om periculos, Cum nici cel ce la vedere, ascunzând a sa trufie, Pare blând, smerit, cucernic, dar nu e ce-ar vrea să fie.
Aşadar, să fiţi cu teamă, şoricei şi şoricuţe, Căci cei blânzi pot fi prea lesne, motănei sau pisicuţe.
Undeva, la noi în ţară, într-un sat, după război, Oamenii trăiau în lipsuri, sărăcie şi nevoi. Toţi erau lihniţi de foame, nu aveau nimic în pungă Şi n-aveau din ce să facă, nici măcar o supă lungă. Într-o zi, trecu pe-acolo un călugăr de la schit, Un bătrân cu barbă albă, blând şi îmbunătăţit. Cum aflară de părinte, au venit cu mic, cu mare, Toţi în piaţă, dând năvală, pentru binecuvântare. Şi s-au strâns pe lângă dânsul, şi bărbaţi, dar şi femei, Încântaţi de-aşa surpriză, ce veniră peste ei. Când i-a întrebat bătrânul: - Cum petreceţi, oameni buni? Începură a se plânge şi cei mici, şi cei bătrâni, Mai întâi că n-au mâncare; n-au o supă, n-au o ciorbă; Despre alte „bunătăţuri”, nici nu mai încape vorbă. Şi ziceau, plângând cu lacrimi, că, fiind lipsiţi de hrană, Vor muri de foame sigur, căci n-aşteaptă vreo pomană. Cu răbdare, blândul stareţ, sta pe toţi să îi asculte Şi îi iscodea pe dânşii, ca să afle cât mai multe. După ce îi ascultară, cu o faţă luminată, Înţeleptul stareţ zise către gloata adunată: - Înţeleg a voastră scârbă şi tot ce vă preocupă, Că n-aveţi din ce să faceţi nici măcar o biată supă… De aceea, vă voi spune o reţetă de-îndată, Care nu-i nici cunoscută şi nu e nici complicată. Vă voi divulga secretul unei supe „de cinci stele”, Ce se poate lesne face, doar cu două pietricele. Dacă vreţi acum o probă, să aduceţi, oameni buni, Un vas mare plin cu apă, ca să-l punem pe cărbuni. Au adus în grabă vasul, plin cu apă de fântână Şi-ncepur-a-i face focul, doritori de-o supă bună. După ce-ncepu să fiarbă apa-n clocot, în ceaun, Stareţul vârî în apă două pietre de pe drum. - Bine-ar fi, grăi bătrânul, cu o faţă zâmbitoare, Dac-am pune lângă pietre, şi un bulgăre de sare… Ar ieşi o supă „extra”, cum nu aţi mâncat vreodată, Dar nu e nicio problemă, bună e şi nesărată. Auzind aceasta Leana, îşi aduse-aminte iute, Că mai are prin cămară nişte sare într-o bute. Şi aduse-n grabă sarea, care fu vârâtă-n oală De bătrânul nostru stareţ, fără multă osteneală. - Bun-ar fi şi o gulie, zise părinţelul, iară, Dar nu e, desigur, musai să îi punem gulioară… Cum a auzit Maria, c-ar fi bună şi-o gulie, Şi-a adus aminte-n grabă, c-ar avea prin magazie. N-a mai stat deloc pe gânduri; alergă de zor acasă Şi-o aduse, ca să fie supa ceea delicioasă. - Buni ar fi şi vreo doi morcovi, ar ieşi, cred, ideală, Zise iar bătrânul nostru, învârtind de zor în oală. Şi aşa, îşi amintiră fiecare om în parte, C-ar avea prin pod, prin curte, multe soiuri, dar uitate. Astfel apăru în piaţă, lângă oala clocotindă, Pătrunjel, orez şi morcovi, ouă, caş, mălai, şi urdă. Unu-aduse-o damigeană de vin roşu de butuc, Altul carne de friptură, altul rodul unui nuc… Fiecare-aduse, iată, din firava lui strânsură, Ce-i rămase prin ogradă, ce avea pe bătătură. Şi-au întins o masă mare, şi-au mâncat pe săturate Toată supa şi friptura, până-ntr-un târziu de noapte. Bucuroşi îi mulţumiră, şi-i căzură la picioare, Înţeleptului călugăr, pentru marea sărbătoare, Pentru că îi învăţară o reţetă fabuloasă Şi le-a divulgat secretul pentru supa delicioasă. După ce se liniştiră, toată gloata adunată, Iarăşi le grăi bătrânul cu un glas blajin, de tată: - Fraţilor, oricând la masă, poţi mânca doar o gulie, Doar un morcov, doar o ceapă, doar o mazăre târzie… Însă când le ai pe toate laolaltă stând pe masă, Hrana ta va fi, desigur, mai bogată, mai gustoasă. Iată dragii mei ce-nseamnă ajutorul între fraţi; Veţi fi deci hrăniţi mai bine, veţi fi mai îndestulaţi Asta e reţeta sfântă, care face să apară Din nimic, din piatră seacă, pentru toţi, o supă rară… Tot aşa-i şi pentru suflet, dacă vreţi ca să sporiţi: În unire, în iubire, între voi să vă hrăniţi! Aţi văzut că egoismul duce clar la sărăcie Iar unirea, duce sigur la cereasca bogăţie. Şi plecă bătrânul stareţ la ai săi, mai sus de munţi Şi-i lăsară jos pe oameni, lăcrimând, dar folosiţi.
Haideţi fraţilor, chiar astăzi să o punem de o "supă" Şi să ne hrănim cu toţii în iubire, dintr-o cupă.
Ce miros de praf de puşcă! Ce
mai freamăt de războaie!
Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse, Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele, Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o
mângâiere, far‘ de nici-un ajutor, Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua
darul, tuturor zicea cu pace: Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la
tăcere glasul ăstui cerşetor, Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare, Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare, Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării: - Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine, Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine. Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă, Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
- Cum să nu?
răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Spre căsuţa
boierească, ce sclipea la ei în sat. Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde. Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace, Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi
sună glasul moşului, trecând în pace: (Prelucrare după autor necunoscut)
Dan informaticianul, un băiat isteţ, laconic, Care este pe deasupra şi electronist destoinic, S-a gândit să-şi facă singur, din motive evidente, Un calculator puternic, folosind doar componente. Şi n-a stat prea mult pe gânduri, căci ştia ce vrea să facă, Şi-ncepură iute lucrul, mai întâi cu prima placă, Întru care implantară toate piesele curente, Placa de reţea şi sunet, alte plăci şi componente („Floppy”, „RAM”-ul, „hard”-ul „flat”-uri, cabluri „sata”, cabluri „COM”, Culerul şi procesorul, unitatea CD-ROM); Toate astea îmbrăcate într-o chipeşă carcasă, Ce cu grijă şi cu cinste o-aşezară sus, pe masă. După ce îi conectară mouse-ul şi monitorul, Boxele şi imprimanta, gata fu calculatorul! Ca să şi funcţioneze, iute e alimentat De la priza din perete, printr-un cablu adecvat. După ce îi instalară şi sistemul de-operare, Calculatoraşul nostru, bun era şi vrednic tare. Şi s-a înţeles cu dânsul în lucrare, multă vreme Şi nu a făcut vreodată, creatorului probleme. În limbajul lui - „maşină”, el vorbea adeseori Cu stăpânul lui, pe care, îl servea fără erori. Căci având inteligenţă, ce e drept primită-n dar, El ştia să şi vorbească, şi să converseze chiar. Însă, după luni de zile, ale sale scumpe softuri, Mai mereu dădeau eroare şi făceau atâtea mofturi. Ba mai mult, calculatorul cel iubit, frumos şi harnic, A-nceput să se mândrească şi să fie cam obraznic, Afirmând că-i brav la minte, şi a-toate-ştiutor Şi-l hulea cu nesimţire pe-al său vrednic creator. - Eu fac mii de operaţii într-o clipă, zise el, Pe când tu nu faci cu mintea, nici măcar un procenţel; A mea inimă lucrează c-o viteză furibundă, Cu cincizeci de miliarde de impulsuri pe secundă; Al meu hard, doar ştii prea bine, ţine minte mii de file, Ba mai mult, chiar milioane, ce s-au scris în ani de zile, Pe când tu, cu greu, ţii minte şi o scurtă poezie Şi-apelezi mereu la mine, ce ştiu orice jonglerie; Am pe mine Windows Vista, ce nu are orişicine; De aceea, nu mă-ntrece nimenea în isteţime. Şi nu e pe lumea asta vreo problemă oarecare, Pentru care subsemnatul să nu-i afle rezolvare. Ce te-ai face fără mine, cel ce îţi aduc în casă Tot ce e mai nou în lume, orice ştire savuroasă.
Supărat, privi stăpânul pe al său prieten brav Şi-nţelese cu mâhnire că e foarte grav bolnav, De aceea, nu îi dete nicio replică stăpânul, La tot ce a zis cu fală şi cu mult tupeu „jupânul”. Nu i-a spus nici verde-n faţă să devină mai smerit, Fiindcă n-are nici un merit, căci pe toate le-a primit; Nu i-a spus nici adevărul, că el ştie-a număra, Doar atât, până la unu, doar atât e munca sa. Mai întâi, cu multă grijă, îi dădu o resetare, Dar nimic, tot grav şi mândru; şi-i dădu o formatare. Însă nici cu formatarea nu îşi reveni săracul, De aceea – jos din priză! – şi a amuţit novacul, El, cel care cu atâţia gigabaiţi se mândrea, Cum fu decuplat din priză, nici măcar nu mai clipea. A lui minte de siliciu a-ncetat să mai gândească Şi-ncepură toate-n dânsul uşurel să se răcească. Şi-a dat seama creatorul că,-n acest sistem stricat, E de vină procesorul, care-i tare afectat, Şi de-acolo, scurt pe placă şi în toată măţăraia, Iar defectele pornite, s-au transmis, pe rând, cu droaia. Ce păcat de toată truda şi de suma investită! Ce păcat de dăruirea şi de vremea irosită! Dându-şi seama, trist, stăpânul, că nu are vindecare, L-a urcat într-o maşină şi l-a dus la reciclare.
Tot aşa şi unii oameni îl jignesc pe Creatorul, Care e al nostru Tată şi Atoateţiitorul. Câţi din oameni nu încearcă azi, în lume, cu tupeu, Să-i aducă - vai! – corecţii veşnicului Dumnezeu!? Câţi nu îi hulesc, săracii, al Său nume, pe pământ, În loc să-I aducă slavă Creatorului Cel Sfânt!? Câţi din oameni nu-I înjură al Lui drag şi mare nume!? Câţi mai sunt creştini de jertfă, autentici, azi, în lume!? Până când să ne mai rabde, cu atâta indulgenţă, Cel ce ne-a creat cu daruri şi ne-a dat inteligenţă, Dacă noi, în loc de slavă, îi aducem blasfemie, Iar în loc de mulţumire, hule mari şi semeţie? Dacă noi zvârlim la gheenă tot ce-i rău, tot ce-i stricat, Ce va face Creatorul cu cel care l-a creat, Dacă s-a stricat la minte, dacă ţine lumii trenă, Dacă-i necurat la suflet, nu-l va arunca la gheenă? Pentru că nimic, clar scrie, necurat nu va intra În a Domnului Cetate, în Împărăţia Sa.
O ageră maimuţă
din jungla africană,
Vădit nemulţumită
şi tare revoltată, De ceea ce se spune în jungla omenească,
Având ca scop şi
ţintă, pe noi să ne jignească. Că omul ar descinde din buna noastră rasă. Aflat-am că tăticul acestei teorii, E un britanic - Darwin, ce-a scris doar inepţii. E un savant ridicol, un simplu maimuţoi , Ce crede că se trage, neîndoios, din noi. Eu protestez sălbatic, căci asta-i o prostie Şi vă îndemn: nu credeţi aşa gogomănie!
Pe mine, Dumnezeu
maimuţă m-a făcut, De viaţa mea curată, de viaţa de gorilă. Vă-ntreb pe fiecare, iubiţi şi sinceri fraţi, Ce locuiţi cu mine de ani nenumăraţi,
Aţi auzit vreodată
la noi să fie ură?
Nu veţi vedea
vreodată cât o să fie luna, Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,
Nici cerşetori în
hoardă, nici chefuri dezmăţate,
La noi nu sunt
nici garduri, nici pui murind de foame, Nici senatori să doarmă cuminţi în parlament, Când alţii îşi prezintă un scurt amendament. La noi nu ai să afli, nicicând, pe cineva, Precum îi vezi pe oameni, mergând la DNA.
N-o să-ntâlniţi în
hoardă vreun cimpanzeu corupt,
Şi iată încă una
din lumea lor de jos,
N-avem atâtea
secte, ce-s gata să lovească Şi nici mişcări viclene, rebeli şi antihrişti, Şi nici apostazie, şi nici ecumenişti. Noi n-am pus cod de bare cu şase, şase, şase, Nicicând, pe nuci, pe fructe sau pe rădăcinoase. Noi nu avem nici carduri, cum are lumea „bună”, Nici cipuri implantate pe frunte sau pe mână.
Tot ce-am văzut la
oameni mai crud şi mai pervers, În timp ei au redus-o la datini şi cultură,
Încât ajuns-a
lumea să-l pună, cu tupeu,
De veţi vedea
vreodată c-am coborât din pom,
Să mă opriţi la
vreme, să nu evoluez,
(Prelucrare după autor necunoscut)
Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii, Când văd luna că răsare din cămările tăcerii, Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare, Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare, Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum, Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum, Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând, Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt, Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă, Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit, Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi, Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi, Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii, Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii, Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă, După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă, Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare, Când aud că este pace între oameni şi popoare, Când aud că sunt familii unde este armonie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu, Când văd tineri care cântă la biserică mereu Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă, Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie, Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!
Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine, Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine, Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie, Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!
Închin această poezie tuturor creştinilor care poartă nume de flori, dar şi celor care sunt la suflet precum florile de primăvară.
Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă, Iar de astăzi, primăvara a ajuns din nou la cârmă. Razele fierbinţi de soare, auzind că-i primăvară, Se reped într-o năvală peste-a iernii plăpumioară.
Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească, Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească. Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.
Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară, Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară. La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.
Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură, Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură; Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară, La slăvita înviere, în parfum de primăvară.
Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii; Vin frumoasele narcise de pe-ntreg cuprinsul lumii. Toată floarea cea vestită a întregului pământ, Vrea s-aducă azi, pe scenă, Creatorului un cânt.
Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite, Inundând văzduhul straşnic, cu parfumuri diferite. Revărsând în jur mireasmă, unele din ele cântă, Iară altele, prin straie, ochiul dulce ţi-l încântă.
Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei, Iar un cor de violete, simfonia modestiei; Sus, pe scenă, liliacul cântă despre tinereţe, Iar magnolia vorbeşte despre-a florilor nobleţe.
Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire, Gălbenelele zic dulce despre dor şi fericire, Laurii vorbesc de faimă, crinii albi de puritate, Iar trifoiul dă o pildă tandră de loialitate.
Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe, Iar ferigile zic stihuri parfumate cu francheţe; Bradul tuturor vorbeşte, cu mult dar, de veşnicie, Iar măslinul cântă vrednic imnul păcii, cu tărie.
Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită, Fiecare floricică, vesel cântă sau recită, Aducându-şi fiecare mulţumirea şi obolul Pentru Cel ce le-a dat viaţă, pentru Tatăl Creatorul.
Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună Şi încing o horă mare, împletite-ntr-o cunună. Festivalul lor se-ntinde până-ntr-un târziu de toamnă, Iar a lor mesaj profetic strigă tare şi ne-ndeamnă:
Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă, Un buchet de floricele cu iubire şi speranţă, Căci precum noi înviat-am, din a iernii noapte grea, Tot aşa şi omenirea, negreşit va învia.
......
Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire, Care este pentru oameni pildă vie de trăire, Căci nu vezi la ele ură, nu vezi hulă, nu vezi ceartă, Nici nu se invidiază, nici nu se mândresc vreodată.
Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini, Ele înfloresc voioase şi sub spini, sau mărăcini. Din a lor mireasmă, ele împrumută cu plăcere Şi acelor ce fac umbră, şi-s pricină de durere.
Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har, Nu poţi suferi harisma fratelui primită-n dar, Sau de-o ai, altă durere, căci cu dânsa te mândreşti, Iar pe cei lipsiţi de daruri, repede îi osândeşti.
Nu ai vrea ca, tu, de astăzi să devii o scumpă floare? Căci şi tu ai nişte daruri, ce nu-s puse în valoare. Fii mireasmă pentru semeni, fii la fapte cu tupeu Şi fă haină luminoasă, haina sufletului tău!
Când negrul val al nopţii, tainic, se-aşează peste munţi şi văi, Ieşind ades pe prispa casei, un tată blând, cu fiii săi, Privind la cerul plin de stele, vorbeau de-a zilelor dogoare Şi plănuiau, cu grijă, lucrul şi truda zilei următoare.
Şi zise lor bătrânul tată, odată, seara, după cină: Aş face, dragii mei, în vale, pe malul apei, o grădină, În care aş sădi garoafe, dar şi legume, pomi şi vii… Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!
Aş face, dragii mei, acolo, şi-o casă mare, spaţioasă, În care să-şi găsească pacea toţi cei lipsiţi aici de casă, Toţi cei lipsiţi de taţi şi mame, ce încă sunt în lume vii… Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!
Aş face tot acolo,-n vale, şi-o şcoală cu ferestre mari, Cu temelia pe o piatră, cu ziduri falnice şi tari, În care să înveţe carte, cei mai sărmani ai lumii fii… Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!
Şi tot acolo, dar pe apă, aş face o corăbioară; Să pescuim cu ea în noapte, toţi peştii, care, bunăoară, Sunt orbi sau ameţiţi de valuri, de mari şi groaznice furii… Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!
Trecură anii peste lume, şi peste fii trecu ‘nainte, Trecură, însă cu iuţeală şi peste-al lor iubit părinte. Din când în când, bătrânul tată, zicea în gând, nu către fii: „Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!”
Şi a plecat bătrânul tată spre zările din paradis Şi au rămas ei, toţi, în minte, cu-al tatălui nostalgic vis. Dar mai târziu, privind în urmă, spre valea locului natal, Au înţeles că ei, copiii, erau acel material…
Tu m-ai chemat când nu eram, Şi nu ştiam ce har mă cheamă, Tu m-ai chemat când nu ştiam Ce este dragostea de mamă.
Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept Cu-n dor nebun, de pus în ramă, Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept, Copilul meu, nemângâiat de mamă!
Regret c-am mers pe căi deşarte, Străin de bravi şi căuzaşi, C-am stat atâta timp departe, Deşi, eram la doar trei paşi…
Când am făcut, fricos, întâiul pas, Privindu-mi fraţii uriaşi, Mi-ai zis, cu bucurie-n glas, Copilul meu, mai fă trei paşi!
Când am căzut şi m-am rănit, Împins fiind de cei pizmaşi, Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit: Ridică-te şi fă trei paşi!
Văzându-ne în greu necaz, Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi, Din nou ne spune mama azi: Copiii mei, mai sunt trei paşi!
Vegheaţi copii, vegheaţi mereu, C-aveţi la ceruri bravi chezaşi, Iar lângă voi e Dumnezeu, La mai aproape de trei paşi!
Şi tot ce e proorocit, Se va-mplini, iubiţi ostaşi, V-aşteptă cerul, pregătit, Mai faceţi încă vreo trei paşi!
Nu auziţi din cer cum cheamă Atâţia sfinţi şi îngeraşi: Să ascultaţi de-a voastră mamă! Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!
"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată" - Sfântul Ciprian
Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă, De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.
Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă, Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă; De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă, Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.
După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme, Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme, Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang, Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag
Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,
Atribuţiile simple ale unui
copilaş, Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.
Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă, Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă; Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.
Vreau să merg cu trotineta “tituind” pe trotuare Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare; Să nu mă intereseze, pentru anul următor, Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;
Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac; Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.
Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos; Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?
Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă, Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.
M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare; Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare! Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame, De justiţie coruptă, de copii murind de foame;
Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi, Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri, De ciudata şi parşiva educaţie atee, De căsătorii de probă şi de droguri în licee;
Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi, Unde se oficiază cununii între bărbaţi. Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu, Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.
Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema Şi la orice disciplină singur rezolvam problema; Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;
Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare, Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare. Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame, Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.
Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul, Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul; Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.
Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu, Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu; Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării, Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.
Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare, Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare? N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil, Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!
Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.
Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total, Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral, Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil, Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.
Hristos a-nviat astăzi falnic din morţi, Cu moartea pe moarte călcând glorios Şi celor ascunşi de-ale iadului porţi, Le dăruie viaţa şi cerul frumos.
El tuturor zice cu glas iubitor: Veniţi să vă dau a Mea pace copii! Veniţi să gustaţi din al dragostei dor! Veniţi către Mine, voi, suflete vii!
Veniţi de primiţi azi lumină din cer! Veniţi să păşiţi toţi în raiul deschis, Pe care cu dragoste iar vi-l ofer, Căci moartea şi iadul pe veci s-a închis!
Eu, pentru al jertfei şi-al crucii greu drum, Atâta vă cer - un îndemn părintesc: Iubiţi-vă unii pe alţii, precum Şi Eu v-am iubit şi mult vă iubesc!
Vestiţi cu putere: „HRISTOS A-NVIAT!”, Uniţi-vă-n fapte, în rugă şi-n gând, Doriţi ca doar Eu să vă fiu Împărat! V-aştept cu iubire, copii, pe curând!
Frăţiorii mei iubiţi, De Hristos blagosloviţi, Florile Ortodoxiei, De pe tot cuprinsul gliei,
Azi e mare sărbătoare Azi e praznicul cel mare ! Când Hristos a înviat Şi pe toţi ne-a liberat Din a iadului robie, Din cumplita lui sclavie. Deci acest moment fiind Mai măreţ ca orişicând, Să petreacă orice om Cum ne spune Hrisostom:
"Cine-i binecredincios Domnului Iisus Hristos, Iubitor de Dumnezeu, Şi la bine şi la greu, Să se bucure vârtos De-acest Praznic prea frumos, Preamărit şi luminat Căci Hristos a înviat ! Cine-i slugă înţeleaptă Cu smerenie în faptă, Bucurându-se, să intre Pentru dragoste-ai fierbinte, În divina bucurie, Căci scăpat-am de sclavie ! De s-a ostenit, postind, Cineva, smerit fiind, Neposomorându-şi faţa, Să îşi ia acum răsplata ! Cine a lucrat de zor Chiar din primul ceas, cu spor, Să-şi primească dreapta plată, Căci e vrednic de răsplată ! Cine a venit cumva După ceasu-al treilea, Mulţumind să prăznuiască Şi pe Domnul să-l slăvească. De-a venit altcineva După ceasu-al şaselea, Să nu fie îndoit, Căci nu fi-va păgubit ! Cine-a-ntârziat cumva Până-n ceasu-al nouălea, Să se-apropie oricum, Ne-ndoindu-se nicicum ! Nici acela să nu plece, Ce-a ajuns la unsprezece; Să nu fie speriat Pentru c-a întârziat, Căci Stăpânul, fiind darnic, Îl primeşte şi pe harnic, Cel din primul ceas sosit, Şi pe ultimul venit; Şi aceluia plăteşte, Şi pe-acesta-l dăruieşte. Fiind mare veselia, Toţi intraţi în bucuria Domnului Iisus Hristos La ăst Praznic luminos. Să ia plată tot creştinul, Şi al doilea şi primul. Din ospăţul delicios Al credinţei în Hristos, Azi cu toţii să gustaţi Şi pe Domnul lăudaţi. Să vă-mpărtăşiţi cu toţii Din prisosul bunătăţii, Iar de moarte n-aveţi teamă, Să uitaţi şi cum o cheamă. Boldul ei a fost înfrânt De Iisus, ce din mormânt Înviind, ne-a izbăvit; Capul morţii l-a zdrobit, Pe tot omul l-a salvat. Da, HRISTOS A ÎNVIAT !"
Dacă-ţi vine-aşa în minte un cuvânt rău, de ocară, Şi-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară, Tu gândeşte-te, creştine, cu smerenie firească La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.
Când te-apasă neputinţe, când picioarele te dor, Când vederea-ţi este slabă, sau auzul nu-i uşor, Tu gândeşte-te, creştine, la cei fără de picioare, La orbi, surzi şi paralitici, ce trăiesc aşa sub soare.
Iar mâncarea ce te-aşteaptă nu îţi pare prea gustoasă, Înainte de a spune că nu-ţi place, măi, creştine,
Tu gândeşte-te la fraţii ce n-au niciun colţ de pâine. Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiţii, Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziţii, Tu gândeşte-te că unii n-au nici casă, nici ogradă, Că trăiesc sub cerul liber şi adesea dorm pe stradă.
Dacă soţul sau soţia ţi-au greşit, iubite frate, Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate, Tu gândeşte-te că-n lume sunt atâţia soţi uitaţi, Sunt atâţia oameni singuri, care plâng nemângâiaţi.
Astăzi când te plângi de viaţă, de cumplita ei povară, Tu gândeşte-te, creştine, la aceia ce plecară Prea curând din viaţa asta, regretând al vieţii dar, Ce-şi doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…
Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici, Neascultători şi mândri, uneori, ba chiar obraznici, Tu gândeşte-te, creştine, la părinţii fără fii, La căsuţele în care n-auzi glasuri de copii.
Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare, Că maşina e prea veche, şi distanţa e prea mare De acasă la serviciu, şi e drumul plicticos, Tu gândeşte-te, creştine, la acei ce merg pe jos.
Când vorbeşti despre serviciu, despre şefii tăi şi trudă, Şi te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea şi crudă, Tu gândeşte-te, creştine, şi privirea îţi aruncă Spre şomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.
Înainte ca să judeci, să condamni, să osândeşti, Tu gândeşte-te, creştine, în ce stare te găseşti. Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr’ de păcat, Iar cel care osândeşte, şi el va fi judecat.
Tu gândeşte-te, creştine, că sunt unele popoare Idolatre şi păgâne, ce se roagă în zadar, Ce nu au ca noi, creştinii, scumpul şi cerescul har.
Când primeşti loviri şi scârbe de la fraţi sau venetici, Tu ia pildă de răbdare de la sfinţii mucenici Şi priveşte spre Golgota la Acela, care duce, Umilit şi plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.
Când atâtea gânduri sumbre vor făţiş să te doboare, Cu-ale lor sclipiri viclene şi săgeţi nimicitoare, Du-te iute la duhovnic şi demască-l pe vrăjmaşul, Căci el e, să ştii, creştine, autorul, el, trufaşul.
Au trecut trei ani de când Părintele nostru drag, Visarion, a plecat în veşnicie
Din marea fericitei veşnicii, Un glas duios, ce pare-a fi de mamă, Privind cu dor spre dragii săi copii, Auzi aievea cum, pe ei, îi cheamă.
Un glas ce-l recunoşti dintre o mie, Ce ne-a umplut pe toţi de bucurii, Întreabă blând, privind din veşnicie, Pe unde sunteţi dragii mei copii?
Un suflet îmbrăcat cu daruri multe, Înveşmântat în dor şi nostalgii, Purtând în glas miresme sfinte, Grăieşte către scumpii săi copii:
Iubiţii mei părinţi şi copilaşi, Un an trecură iute, de când, iată, Plecat-am însoţit de îngeraşi Spre ceruri, sus, în ţara minunată.
Plecat-am însoţit nu doar de îngeri, Ci şi de ale voastre Liturghii, De parastase, rugi şi plângeri, Pe care le-am primit cu drag, copii,
Eu, pentru tot ce faceţi pentru mine, Vă mulţumesc şi-I cer lui Dumnezeu Să vă înalţe spre slăvile divine, Aicea unde sunt acum şi eu.
Ce pace e aici şi ce lumină, În patria miresmelor divine! Dar bucuria mea nu e deplină Cât încă nu sunteţi aici cu mine.
De sus, privesc la voi cu bucurie, Când văd că lupta voastră e fierbinte, Când văd că sunteţi toţi la datorie, Străjeri ortodoxiei noastre sfinte.
Cei care nu mai pot să urce scara Vor fi chemaţi aicea mai degrabă, Iar cei ce duceţi fraţilor povara, Rămâneţi jos, că încă mai e treabă.
Tot ce v-am spus, păstraţi şi împliniţi! Să ne-ntâlnim mai des la rugăciune! Dar cel mai mult doresc să fiţi uniţi În dragoste, copii, şi fapte bune!
Să nu uitaţi, iubiţii mei, nicicând, Căci una suntem şi vom fi mereu. Hristos a înviat, şi pe curând, Şi Lăudat să fie Dumnezeu!
NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
A Ta Naştere, Hristoase, Dumnezeul nostru Sfânt, Răsărit-a falnic lumii şi întregului pământ, Azi, lumina cunoştinţei, celor ce nu o aveau. Că-ntru dânsa, laolaltă, cei ce stelelor slujeau, De la stea, ei învăţat-au să se-nchine cu smerire Ţie, Soarelui dreptăţii, şi pe Tine cu iubire Au voit să te cunoască, Răsăritul cel de sus. Doamne Sfinte, slavă Ţie, Împăratule Iisus!
(După Troparul Naşterii Domnului)
La o margine de lume, într-un timp îndepărtat, Conducea o mândră ţară un celebru împărat. El avea câmpii mănoase în a sa împărăţie; Turme, codri, vii şi aur, şi nespusă bogăţie. Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate, Care îşi serveau stăpânul orişicând în zi şi noapte. Dintre slugi, ÎNŢELEPCIUNEA îi era în casă vornic, Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic. DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare, Iar SMERENIA un comis fără de asemănare. LENEA îi era postelnic investit ca mare ştab, Iar pe DREAPTA SOCOTINŢĂ o avea ca pârcălab. Pe BEŢIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic, Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic. Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar, Ea fiind o slugă iute şi un paznic de hotar. MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer, Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier. Jitnicer era CREDINŢA, iar pitarul, RUGĂCIUNEA, Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea. Mai avea pentru slujire şi pe alţii la palat, Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat. Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit; Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit. Între slugi era o gaşcă, un partid cu rele datini, Chipeşe, dar şi viclene - clica sadicelor patimi. Alte slugi erau oneste, şi-n slujire tare iuţi, Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuţi. Doar virtuţile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat. Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească, Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărăţească. Curse-i întindeau într-una, făr’ ca el să aibă ştire, Fiindcă îşi doreau din inimi a monarhului pierire. Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat De al patimilor tagmă, de al lor făţarnic sfat. Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean, S-a gândit să îi convoace pe aleşii din divan. Sfetnic bun, şi devotat, îi era ÎNŢELEPCIUNEA, Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna. Şi, chemând ÎNŢELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret, A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel şiret. - Cum să fac, ÎNŢELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana? Ăstor patimi preaviclene, cum să le întind capcana? Dar aş vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face Tulburare în imperiu, ci aş vrea cu multă pace. Zise-atunci ÎNŢELEPCIUNEA: - Preamărite împărate, Patimile preaviclene trebuie urgent legate! Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poţi vreodată, Căci se face tulburare în împărăţia toată. Ai la curte slugi fidele, care îţi doresc de bine; Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculţi pe mine! Dacă vrei să scapi cu viaţă, de vrei grabnic ajutor, Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor! POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostaşi Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmaşi. Tot la fel şi RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător, O să-ţi dea, prealuminate, mult doritul ajutor. Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică, Multe lanţuri pentru patimi, de la târg o să-ţi aducă. Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot, Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot. Însă, lângă astea toate, dacă este cu putinţă, Să îl chemi la tine-dată şi pe sfetnicul VOINŢĂ.
După luni de nevoinţă, ajutat de bravi ostaşi, Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmaşi. După ce se isprăviră lupta asta şi furtuna, Într-o zi de sărbătoare îi şopti ÎNŢELEPCIUNEA: - Vezi că slugile viclene, patimile, împărate, Nu sunt moarte, ţine seama, ci acum sunt doar legate. Şi, oricând, prealuminate, de rup lanţul, pot să plece. Şi de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece. De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere Şi să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere. Numai când domneşti deplin, sigur şi adevărat, Peste patimi şi virtuţi, doar atunci eşti împărat.
După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat, Nu ai vrea de azi, creştine, să devii un împărat?
Pe lângă sobă picotind,
Veniţi, toţi cei ce-mi sunteţi
fraţi,
Pe fotoliu, lângă sobă
Şi i-am spus a mea pricină:
"De mă vei primi la tine -
După ce Adam şi Eva au fost scoşi din Paradis, Înşelaţi fiind de şarpe, Raiul iute s-a închis. Şi prăpastie grozavă, dup-acest deznodământ, S-a creat de-atunci, îndată, între Ceruri şi Pământ. Pân-atunci era Pământul într-o mare bucurie Şi era unit cu Cerul într-o sfântă armonie, Dar de-atunci, de la cădere, Cerul tot s-a supărat, Fiindcă omul, pentru poftă, de Stăpân n-a ascultat.
Mii de ani a plâns Pământul, Cerului cerând iertare Şi voia în orice clipă să ajungă la-mpăcare. - Cerule, a zis Pământul, dă-mi-L iar pe Dumnezeu, Căci mă simt aşa de singur şi îmi e atât de greu! Amintirea dureroasă a Edenului pierdut, Nu-mi dă pace şi m-apasă, de când omul a căzut. Toate-s parcă împotrivă, a mea faţă e aridă Şi pe mine creşte-ntr-una numai spini şi pălămidă. - Ce-mi dai tu, îi zise Cerul, cel ce zilnic ceri iertare, Să ţi-l dau din nou pe Domnul, să ajungem la-mpăcare ? - Îţi dau regi şi prooroci, înţelepţi, judecători... Însă nu l-a-nduplecat şi-i răspunse după nori: - Pentru darul tău amabil, îţi pot da, atât, o parte Din a îngerilor ceată, dar de ţel, suntem departe... - Cerule, grăi Pământul, dacă-ţi dau într-o clipită Pe Avraam, Isac şi Iacov pe Susana cea cinstită, Îmi primeşti acum ofranda? Este vrednic darul meu? Este el pentru-mpăcare? Mi-l poţi da pe Dumnezeu? - Pentru ce-mi oferi acuma, din a Cerului oştire, Îţi mai dau câţiva arhangheli, însă, pentru păciuire, Darul e micuţ, nevrednic, pentru visul tău cel mare. Doar cu-atât nu ai să afli sus, la Cer, răscumpărare.
Şi aşa-ncerca Pământul cu oferte grăitoare Să înduplece, nostalgic, Cerul, pentru împăcare. După ani şi ani de zile, zise iar plângând Pământul: - Cerule, îţi cerem iarăşi să ni-L dai din nou pe Sfântul! S-a născut la noi, în lume, o copilă preacinstită Şi nu s-a aflat vreodată de cât dânsa mai smerită. După mamă, Preacurata, e de neam arhieresc, Iar ca spiţă, după tată, e de neam împărătesc. Este tot ce-avem mai nobil şi nu cred s-avem vreodată Altă pruncă pământească decât dânsa mai curată. Fericită va fi veşnic de-ale lumii neamuri toate, Fiindcă harul o cuprinde pentru mare-i bunătate. Dânsa este pildă vie de smerită ascultare Şi nu va mai fi vreodată alta mai ascultătoare. Ea-i nădejdea omenirii, salvatoarea din blestem, Noi smeriţii, pământenii, altceva mai bun, n-avem. Al ei nume e Maria, fiindcă e ca o crăiasă Şi e vrednică să fie peste lume-mpărăteasă. Noi îţi dăm pe-această Sfântă şi Preanobilă Fecioară Şi de crezi că-i cu putinţă, să-L cobori pe Domnul, iară! - Da, a zis cu bucurie Cerul Sfânt din înălţime, O asemenea făptură merită divine stime. După cum băgăm de seamă, e mai sus de heruvimi, E mai sus şi de arhangheli, şi de sfinţii serafimi. Ea e vrednică să fie şi în Cer împărăteasă Şi va fi, fără-ndoială, Tatălui Preasfânt, mireasă. Pentru-o astfel de fecioară, iată, Cerul s-a-ndurat Şi al lumii vis de veacuri astfel s-a realizat. Şi-a trimis în lume, Cerul, un arhanghel s-o vestească Pe Maria, că pe Domnul, pe Mesia o să-L nască.
Prin Măicuţa Preacurată, fiindcă a voit şi Sfântul, S-a unit, pentru vecie, iarăşi Cerul cu Pământul. Cerul Sfânt, pentru-mpăcare, a dat lumii pe Mesia, Iar Pământul, pentru Ceruri, a născut-o pe Maria. Vrednică va fi de-a pururi Maica Sfântă Preacurată, Ca să fie preacinstită şi de neamuri lăudată.
O, Preasfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi, Ocroteşte lumea-ntreagă de-al ispitelor puhoi! Cere milă şi-ndurare de la Bunul Dumnezeu Şi îl roagă să ne ierte, căci suntem din neamul Tău!
|