|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Rugăciunea buzelor |
30 septembrie 2010 |
|
Un creştin practicant se întâlni în calea sa cu un om de la ţară. Intrând în vorbă despre cele sufleteşti, credinciosul observă îndată că are de-a face cu un creştin din cei ce cu buzele îl cinstesc pe Dumnezeu, dar cu inima şi faptele lor sunt departe de El. Voind să-l ajute, îi zise: - Dumneata ştii ruga cum trebuie? - Păi cum să nu ştiu, căci doar îmi fac rugăciunile în fiecare seară şi dimineaţă. - Foarte bine, hai să facem acum o probă, să vedem cât eşti de concentrat la rugăciune, zise mai în glumă, mai în serios, credinciosul. Eu îţi dau dumitale calul acesta pe care călăresc, dacă vei rosti un Tatăl nostru, cufundându-te cu totul în rugăciune. Nimic să nu vezi şi să nu auzi în timpul când vorbeşti cu Dumnezeu prin această rugăciune. - Foarte bine, zise încântat de ofertă celălalt. Şi începu a zice Tatăl nostru. În acest timp credinciosul se coboară de pe cal şi s-apucă să ia şaua de pe el. - Stai, stai ! strigă cel ce se ruga, întrerupând rugăciunea, nu lua şaua de pe cal; calul trebuie să mi-l dai cu şa cu tot… - Ba nu ţi-l dau nicicum, căci iată cum te rogi tu lui Dumnezeu; te rogi numai cu buzele, dar cu inima şi mintea umbli după şaua calului meu. Oare câţi dintre creştini nu se roagă tot aşa ? |
|
|
Urmele cuielor |
29 septembrie 2010 |
|
O istorioară din ţările Răsăritului spune că, odată, necuratul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om smerit şi sfânt şi bătu la uşa pustnicului. - Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa. - Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!...Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit: - Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele cuielor!... Necuratul, când auzi aceste vorbe, o rupse ruşinat la fugă.
E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele a da dovadă că eşti păgân. Trebuie să te recomanzi şi prin faptele tale. Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor, urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus. Să poarte urmele smereniei Lui, urmele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui. Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele Scumpului nostru Mântuitor şi Izbăvitor. |
|
|
Mucenicii Tăi, Doamne... |
28 septembrie 2010 |
Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti
Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea. A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim. Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei. Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza. Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie. Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”. Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”? Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit. Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul: Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec. Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos. Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”. Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”. Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase. Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital… La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni. Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005). Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti. un articol de Ioan Vladuca, extras din revista Atitudini, nr. 6 |
|
|
Celor ce vestesc cu putere multă |
27 septembrie 2010 |
|
Doi colegi, care mergeau pe jos spre serviciu, se întâlniră pe cale şi, ca să treacă timpul mai uşor, discutau despre evenimentele vremii. Unul dintre ei, care era un creştin practicant, a făcut în aşa fel încât să ducă discuţia în plan duhovnicesc, pentru a nu pierde timpul cu deşertăciuni lumeşti. Şi aşa au ajuns să discute despre spovedanie, despre păcate. Cel mai puţin cunoscător al vieţii creştine, zise: - Eu nu am decât păcate mărunte... Celălalt, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns: - Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei uşori ,dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpăd... Aşa e şi cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul. Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.
Aşa să facem şi noi. Ori de câte ori ne întâlnim cu cineva, să nu ne pierdem în vorbării lumeşti, ci, cu multă înţelepciune, să abordăm teme duhovniceşti, pentru a-l folosi pe aproapele, căci timpul s-a scurtat şi e mare nevoie în această lume secularizată, de creştini misionari. Aceasta este adevărata dragoste: să-i ajutăm pe cei ce nu cunosc credinţa cea adevărată şi să le arătăm calea spre Biserica Dreptmăritoare. E vreme de apostolat, fraţilor! Nu ziceţi că nu ştiţi ce să vorbiţi cu cei din jur. Dumnezeu va privi la râvna voastră şi vă va ajuta, căci spune Scriptura: „Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă” (Ps. 67,12) Doamne ajută! |
|
|
Pescuirea minunată |
26 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cine-L primeşte pe Fiul... |
25 septembrie 2010 |
|
Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecţia lui opere ale tuturor marilor maeştri, renascentişti, clasici şi moderni, din toate şcolile şi curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecţia lor. Dar a izbucnit războiul şi fiul a fost înrolat şi trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj şi a murit la datorie, în timp ce salva viaţa unui camarad. Când a primit anunţul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu. O lună mai târziu, a auzit bătăi la uşă. În prag stătea un tânăr cu un pachet mare în braţe...El a spus: - Domnule, nu mă cunoaşteţi. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră şi-a dat viaţa. În acea zi el a salvat multe vieţi ale celor răniţi dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastră şi despre pasiunea pe care o aveţi pentru artă. Tânărul i-a înmânat pachetul. - Ştiu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveţi acest tablou. Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reuşit să surprindă chipul, dar şi personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin şi cu ochii plini de lacrimi a mulţumit tânărului, oferindu-i şi o sumă de bani pentru tablou. - O, nu se poate aşa ceva, domnule... Toată viaţa nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou. Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său şi numai după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecţionate. După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitaţia marii lui colecţii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă şi, mai ales, să achiziţioneze tablouri pentru propriile lor colecţii. La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitaţia, adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul: - Începem licitaţia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta? În sală s-a lăsat liniştea....Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat: - Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!... Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat: - Face cineva o ofertă pentru acest portret?... 100?... 200?... Din sală, cineva a strigat iritat: - Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso şi ale celorlalţi maeştri!... Haideţi să trecem, cu adevărat, la licitaţie!... Netulburat, adjudecătorul a continuat: - Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!... Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colţ al sălii s-a auzit o voce timidă: - Dau eu 10 pentru acest portret... Era cel care fusese, ani mulţi, grădinarul tatălui şi al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult. - Există o ofertă de 10!... Cine dă mai mult?!... Dă cineva 20?!... Sala era în fierbere. - Daţi-i-l lui pentru 10!...Să trecem la maeştri!...La maeştri!... Nu-l voiau pe fiu. Toţi doreau să profite de ocazie şi să cumpere opere mari pentru colecţiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat: - 10, odată!...10, de două ori!... Şi, lovind cu ciocănelul în masă: - Adjudecat! VÂNDUT pentru 10! Din faţă, cineva a izbucnit: - În sfârşit, putem trece la marea colecţie!... Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând: - Îmi pare rău, dar licitaţia s-a încheiat. Rumoare în sală: - Dar tablourile?!...Cum rămâne cu maeştrii?!...Colecţia?!... - Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitaţie, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitaţia se referă numai la portretul fiului! Cine îl ia, moşteneşte întreaga avere, care include şi toată colecţia de opere de artă! Omul care-l primeşte pe fiul obţine TOT!...
Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul său ca să moară pe cruce. La fel ca mesajul adjudecătorului, si mesajul Lui este: - Fiul, Fiul, cine-l primeşte pe Fiul?! Pentru că, vezi tu, acela care îl primeşte pe Fiul, obţine totul...
„Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan 3,16) Aceasta este adevărata dragoste... |
|
|
Cele două calendare |
24 septembrie 2010 |
|
În viaţa noastră cea sufletească, avem două calendare. Fiecare calendar are înscris în el doar o singură zi. Unul este calendarul lui Dumnezeu şi în el este scris: „Astăzi!", iar celălalt e calendarul diavolului şi e scris în el: „Mâine!" „Astăzi!" este calendarul lui Dumnezeu; „Mâine!" este calendarul diavolului. „Astăzi de veţi auzi glasul Meu - zice Domnul - nu vă învârtoşaţi inimile voastre!" (Evrei 3, 7-8). „Dumnezeu hotărăşte o zi: «Astăzi!», zicând prin proorocul David: «Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!»" (Evrei 3, 7-8; Psalm 94, 7). Întoarceţi-vă la Dumnezeu astăzi, căci ca mâine puteţi fi în mormânt şi în iad! Dar, de altă parte, calendarul diavolului zice: „Lăsaţi acestea pe mâine!... Mai aveţi vreme pentru lucrurile acestea!... Acum sunteţi prea tineri... Colo, la bătrâneţe, când vei ieşi la pensie!..." Şi, cu astfel de şoapte, îl tot amăgeşte diavolul pe om, până îl trage în pământ şi în iad. |
|
|
Urechi mântuite |
23 septembrie 2010 |
|
În ţările din răsărit circulă o istorioară veche, plină de înţeles şi pentru noi creştinii. Se spune că un sfânt profet, ajungând în Rai, a văzut pe acolo, printre altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc. - Ce înseamnă această grămadă de urechi? - a întrebat profetul pe păzitorul Raiului. - Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit. Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns în Rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos, în focul iadului! - a răspuns păzitorul Raiului.
Numai auzirea Cuvântului lui Dumnezeu încă nu mântuieşte. Cele auzite trebuie să străpungă inima noastră (Fapt. Ap. 2, 37) şi să le primim şi păstrăm în inima noastră (Luca 1, 66 ), căci altcum le fură satan (Matei 6, 20) şi nu aduc roade. Cel ce laudă cuvintele Domnului şi le împlineşte, acesta este omul credincios care şi-a zidit casa pe piatră (Matei 7, 24). Mama mea şi fraţii mei - zicea Iisus - sunt cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el (Luca 8, 21). Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui (Romani 2, 13). Să ne facem un proces de conştiinţă sincer şi să răspundem la întrebarea: Suntem creştini şi cu urechile şi cu faptele, sau numai cu urechile. Suntem şi ascultători ai cuvântului sfânt şi împlinitori, sau numai ascultători? |
|
|
Doctore! |
22 septembrie 2010 |
|
Între snoavele despre Tândală şi Păcală este una din care putem afla şi un înţeles duhovnicesc. Se spune că, mergând odată Păcală cu Tândală în drumul lor, căzură într-o groapă adâncă. Şi se gândeau acolo, în fundul gropii, cum ar putea scăpa. - Ştiu ce voi face! grăi Tândală. Mă voi duce acasă, voi aduce scara, ne vom sui pe ea şi vom scăpa amândoi. Ce judecată naivă, ce judecată de luat în râs, veţi zice! Doi oameni se gândesc cum s-ar putea scăpa unul pe altul din groapă, fiind amândoi acolo, în fundul ei. Dar exact în această judecată sunt şi acei care umblă să se ridice unii pe alţii din păcat, amândoi fiind căzuţi în acelaşi păcat. În marea şi minunata lucrare a scoaterii şi scăpării sufletelor din adâncul pierzării, există o regulă veşnică: numai unul care a ieşit din groapă poate scăpa şi pe altul. Numai unul care s-a lăsat de păcat îl poate face şi pe altul să se lase. Este cu neputinţă să scoţi pe cineva din groapă, şi tu însuţi să fii acolo. Să scoţi pe altul din păcat, iar tu însuţi să fii căzut în păcat. În acest înţeles zice Mântuitorul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi mai întâi", ca să poţi apoi vindeca şi pe alţii! Ferice de comunitatea care are un astfel de „doctor"! |
|
|
Orbii şi baba |
21 septembrie 2010 |
|
Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate. Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată. Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă: - Dar de ce eşti aşa de amărât, împieliţatule? - Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui. - Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna. - O pereche de cizme nou-nouţe, răspunse Nichipercea. Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea. Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, văicărindu-i: - Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amândoi, că n-am schimbat. Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în realitate n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse... - Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă. Dracul se uita şi el, cu baba, de departe. Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie: - Un galben! Un galben! Apoi unul din ei zise celuilalt: - Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim. - Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine? - La mine?! Doamne fereşte! Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului". Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce pocinog. Şi, iată că, unii oameni sunt mai şireţi decât diavolul; ce n-a putut face diavolul a făcut baba. |
|
|
Crucea |
20 septembrie 2010 |
|
Ora de religie. Profesorul vorbea despre cruce şi despre moartea lui Iisus pe ea. Un elev se arătă nedumerit: "De ce oamenii după atâta timp ţin atât de mult la un instrument de tortură? Ei îşi aşează pe pereţi în case crucea, o poartă la gât. N-ar fi mai potrivit un semn al Învierii, nu unul al morţii?" Profesorul le povesti atunci copiilor o întâmplare. Bunicul şi nepotul au ieşit în parc într-o iarnă. Lacul era îngheţat. Băieţelul nu rezistă tentaţiei şi se duse să se dea pe gheaţa lucioasă. Gheaţa nu era însă atât de groasă şi se sparse. Copilul căzu printre sloiuri. Bunicul nu avu altă soluţie să-şi salveze nepotul, decât întinzându-i bastonul cu care îl trase din apă pe băieţel. Îl înveli în propria haină şi-l duse repede acasă. Copilul îşi reveni repede după o baie caldă. Bătrânul însă nu rezistă sperieturii. Făcu un atac de cord şi muri. Familia, după obicei, dădu de pomană din obiectele bătrânului. Veni şi rândul bastonului în care omul îşi sprijinise bătrâneţile. Nepotul se opuse ca acel obiect să fie dat de pomană. Le spuse părinţilor: "Cu acest baston bunicul mi-a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine!" După această poveste, copiii înţeleseră de ce oamenii ţin atât de mult la acele bucăţi de lemn, numite cruce. (http://www.romania-actualitati.ro/o_vorba_buna_61-19002) |
|
|
Lepădarea de sine |
19 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
O mărturie pentru încredinţare |
18 septembrie 2010 |
|
Într-o sfântă carte a bisericii se povesteşte că erau doi fraţi care aveau acelaşi duhovnic. Acesta le spunea mereu despre muncile iadului; unul din ei s-a făcut călugăr, iar celălalt a rămas în necredinţă şi trăia mereu în felurite păcate, distracţii şi plăceri lumeşti. După puţini ani, acesta din urmă s-a îmbolnăvit şi a murit. Călugărul se ruga mult lui Dumnezeu să-i arate unde se află sufletul fratelui său. Şi iată că într-o noapte, s-a arătat sufletul fratelui său zicându-i că se află în mari chinuri. Călugărul a întrebat zicând: - Te rog, frate, spune-mi adevărul dacă în iad sunt aşa de înfricoşate chinurile cum zic cărţile noastre sau le-au scris numai aşa ca să ne înfricoşeze pe noi? - O, să ştii fratele meu, că de mii de ori sunt mai grele decât zic cărţile şi că nici o limbă omenească nu poate să povestească aceste chinuri!
- Dar voi putea şi eu să simt cât de puţin ca să mă
încredinţez de adevăr? - Eu sunt prea fricos şi mă tem să nu mor, dacă văd cu ochii sau voi pipăi cu mâinile. Dar fă în aşa fel ca să miros cât de puţin. Atunci fratele a scuturat haina cu care era îmbrăcat şi a ieşit atâta împuţiciune încât nu mai puteau trăi ceilalţi călugări în mănăstirea aceea. Fugeau în toate părţile neliniştiţi şi până când nu s-au dus în alt loc unde şi-au făcut altă mănăstire, n-au putut să mai trăiască în locul acela, aşa de grozavă a fost împuţiciunea aceea. (Părintele Visarion Iugulescu - Pilda talanţilor) |
|
|
Pe cine săgetăm? |
17 septembrie 2010 |
|
Istoria păstrează numele unui ofiţer roman – Cellatius – care într-o clipă de mânie (mai bine zis de nebunie) a dat ordin soldaţilor să tragă cu arcurile în zeii din cer. Soldaţii au ascultat ordinul şi săgeţile plecară în sus spre cer. Dar ce s-a întâmplat? Săgeţile căzură pe urmă în capetele arcaşilor. Căpitanul şi mai mulţi soldaţi fură răniţi de moarte. Un astfel de nebun este şi suduitorul, cel care înjură; o astfel de nebunie este şi sudalma, înjurătura. Aceasta este o săgeată îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar această săgeată se întoarce în capul celui care înjură şi îi omoară sufletul. Suduitorul este nebunul care îşi omoară de bunăvoie sufletul. Să stăm o clipă şi să medităm: după ce suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Doamne fereşte! |
|
|
Acul doctorului |
16 septembrie 2010 |
|
Pe vremuri, când doctorul afla pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, lua un ac şi cu el îl împungea pe cel bolnav. Dacă simţea bolnavul împunsătura şi se mişca, atunci mai era nădejde de scăpare şi tămăduire, dar dacă nu simţea bolnavul nimic, atunci era pierdută orice nădejde. Aşa sunt şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite doctorul nostru sufletesc, Tatăl ceresc. De simţi acul mustrărilor şi suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit, dar dacă nu le mai simţi… eşti pierdut. |
|
|
Alegera cea bună |
15 septembrie 2010 |
|
Teologul şi scriitorul francez François Fénelon, într-o seară de Crăciun, a chemat trei tineri în casa lui pentru a lucra ceva. La sfârşit, pentru a-i veseli puţin, ţinând cont de bucuria praznicului, dar mai ales pentru a-i folosi sufleteşte, le-a spus: - Pe această masă vedeţi trei monede de aur şi trei cărţi de învăţătură a credinţei creştine. Alegeţi ce vă place. Doi tineri au luat imediat câte o monedă de aur fiecare; al treilea, în schimb, a preferat o carte bună. Teologul i-a zâmbit acestuia din urmă şi i-a spus: - Deschide cartea la prima pagină. El a deschis cartea şi a găsit acolo şi trei monede strălucitoare de aur. Atunci, François Fénelon a încheiat: - Trebuie să "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Mt. 6,33) Tinerii s-au amuzat puţin, dar au înţeles din plin lecţia şi s-au folosit. |
|
|
Înălţarea Sfintei Cruci |
14 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Dacă... |
13 septembrie 2010 |
|
Dacă sădeşti necinste, vei culege suspiciune. Dacă însămânţezi egoism, vei culege sărăcie. Dacă sădeşti vrajbă, vei culege război. Dacă plantezi aroganţă, vei culege distrugere. Dacă sădeşti invidie, vei culege necazuri. Dacă însămânţezi dispreţ, vei culege singurătate. Dacă plantezi lene, vei culege sărăcie. Dacă sădeşti lăcomie, vei culege pagube. Dacă însămânţezi bârfă, vei culege duşmani. Dacă sădeşti necredinţă, vei culege întunecare. Dacă sădeşti deznădejde, vei culege ştreang. Dacă sădeşti ură, vei culege fiorii iadului.
Dar...
Dacă sădeşti bunătate, vei culege prietenie. Dacă sădeşti cinste, vei culege încredere. Dacă plantezi modestie, vei culege slavă. Dacă sădeşti perseverenţă, vei culege progres. Dacă însămânţezi muncă, vei culege belşug. Dacă plantezi iertare, vei culege împăcare. Dacă sădeşti sinceritate, vei culege afecţiune. Dacă sădeşti pace, vei culege armonie. Dacă însămânţezi răbdare, vei culege cunună. Dacă plantezi credinţă, vei culege minuni. Dacă sădeşti nădejde, vei culege biruinţă. Dacă sădeşti dragoste, vei culege florile raiului. |
|
|
Dumnezeu aşa a iubit lumea |
12 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cinstirea Duminicii |
11 septembrie 2010 |
|
Astăzi, din păcate, nu folosim libertatea spre bine, pentru sfinţenie, ci pentru laicizare. Mai demult oamenii lucrau toată săptămâna şi aveau duminica odihnă. Acum nu lucrează nici sâmbăta. Dar acum trăiesc duhovniceşte mai mult, sau păcătuiesc mai mult? Dacă şi-ar fi valorificat timpul lor la cele duhovniceşti ar fi fost altfel; oamenii ar fi fost mai adunaţi. Noi, oamenii nenorociţi, furăm din cele duhovniceşti, furăm de la Hristos. Mirenii orice lucru îl au de făcut, duminica se hotărăsc să-l facă. Caută vreo duminică pentru lucrul acesta, vreo sărbătoare pentru celălalt, şi-i mănâncă urgia lui Dumnezeu. Ce ajutor vor avea după aceea de la Sfinţi? Zi de corvoadă este Duminica? Şi orice slujire să vrea să ne-o facă cineva, bine, dar nu duminica. Nu lăsăm pe Dumnezeu să ne facă o comandă. Şi tot ceea ce nu se face cu credinţă în Dumnezeu, nu are legătură cu Dumnezeu; este ceva lumesc. De aceea şi lucrul acela pe care îl facem nu are binecuvântare şi astfel nu are rezultate bune. După aceea spun: ,,Diavolul e de vină". Nu e de vină diavolul, ci noi nu lăsăm pe Dumnezeu să ne ajute. Când lucrăm în zile de sărbătoare, dăm prilej şi de la început intră diavolul. ,,Mai bun este puţinul celui drept decât bogăţia multă a păcătoşilor" (Ps.36, 16), spune psalmul. Asta are binecuvântare, toate celelalte sunt talaş. Aşadar trebuie să avem credinţă, mărime de suflet şi evlavie şi să le dăm pe toate, cu încredere, lui Dumnezeu. Altfel, va lucra în sărbători şi în celelalte zile va căsca gura. Şi să vedeţi cum Dumnezeu niciodată nu m-a lăsat. Niciodată n-am lucrat duminica şi sărbătoarea, şi Dumnezeu nu m-a lăsat, şi treburile mi le-a binecuvântat. Îmi aduc aminte că odată au venit la mine nişte maşini de treierat în sat şi l-au înştiinţat pe tatăl meu că vor începe întâi de la ogoarele noastre, în ziua de Duminică, şi după aceea vor pleca mai în jos. Tata îmi spune: ,,Ce să facem? Au venit maşinile". ,,Eu nu lucrez duminica", i-am spus; ,,Luni". "Dacă vom pierde această ocazie, ne vom chinui mult cu caii" - îmi spune. ,,Nu mă deranjează, - îi spun. Lasă să treier până la Crăciun". Am mers la Biserică fără să dau importanţă faptului. Cum au început maşinile să se îndrepte spre locul de treierat, s-au stricat în drum şi au înştiinţat din nou pe tata: ,,Să ne iertaţi, dar s-au stricat maşinile. Vom merge la Ghiannena, să le reparăm şi luni vom începe întâi de la Dumneavoastră!" Astfel n-au treierat duminică, ci luni. Multe de acestea au văzut ochii mei.
Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan - Cuv.Paisie Aghioritul |
|
|
La poarta raiului |
10 septembrie 2010 |
|
Un bărbat avea urâtul obicei de a cerceta Duminica cârciumile şi a-şi bate joc de cele sufleteşti. Când cineva îi spunea că nu e bine aşa, omul răspundea: femeia mea merge în fiecare Duminică şi sărbătoare la biserică şi se roagă şi pentru mine. Ba încă, aşa în glumă, omul spunea că el şi soţia lui una sunt; prin urmare e destul dacă se roagă soţia lui. Într-o noapte necredinciosul avu un vis fioros. Se făcea că murise şi el şi soţia lui. Amândoi ajunseră la poarta raiului. Un înger deschise porţile şi, arătând spre femeie îi zice: intră. Pe urma ei păşi şi bărbatul să intre. „Stai, stai suflete – îi zice îngerul – tu nu trebuie să intri. Soţia ta intră şi pentru tine… ea ţine şi locul tău aşa cum şi pe pământ a ţinut locul tău la rugăciune”. Astfel grăind, apucă porţile să le închidă. Îngrozit, bărbatul începu să strige şi să răcnească, dar în clipa aceasta se trezi din somn tot tremurând şi asudat. Din clipa aceea s-a făcut un om credincios şi n-a mai pus pe soţia lui să-i ţină locul în lucrurile mântuirii sufleteşti. |
|
|
Războiul desfrânării |
9 septembrie 2010 |
|
Un frate era în mare război şi supărare de gândurile desfrânării şi a mers la un stareţ mare şi-l ruga pe el, grăind: „Fă bine şi te roagă pentru mine, că mă supără foarte mult războiul desfrânării". Deci, s-a rugat stareţul pentru dânsul. Apoi a venit iarăşi a doua oară la stareţ şi acelaşi cuvânt l-a zis. Asemenea şi stareţul nu se lenevea a ruga pe Dumnezeu pentru dânsul şi a zice: „Doamne, arată-mi mie şederea fratelui acestuia şi din ce parte se năvăleşte satana asupra lui, că m-am rugat şi n-a aflat odihnă". Şi Dumnezeu i-a descoperit lui despre dânsul. Că l-a văzut pe el şi pe demonul desfrânării şezând aproape de el şi bârfind împreună, iar îngerul cel trimis lui spre ajutor, departe stând şi mâniindu-se asupra fratelui, că nu se îndrepta spre Dumnezeu, ci se îndulcea cu cugetele şi tot gândul său îl da vrăjmaşului. Deci, a cunoscut stareţul că de la fratele este pricina. Şi i-a zis lui: „Tu te laşi supus, şi te împrieteneşti cu gândul tău şi, de aceea, pătimeşti." Şi l-a învăţat pe dânsul, că se cade a se împotrivi gândurilor. Iar fratele, aşa făcând, cu rugăciunea stareţului a aflat odihnă. |
|
|
Naşterea Maicii Domnului |
8 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Naşterii Maicii Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Tocmeală fără plată |
7 septembrie 2010 |
|
Aţi auzit vreodată această conversaţie? - Să vii azi să-mi lucrezi ! - Cu cât mă plăteşti ? - Cu nimic! Aţi auzit pe cineva înţelegându-se astfel? Desigur că nu. Dacă ai chema pe cineva la lucru cu ziua, spunându-i că nu-i plăteşti nimic, s-ar indigna şi, uitându-se lung la tine, ar crede că glumeşti, sau nu eşti cu mintea la loc. Ei bine, când însă e vorba de a lucra pentru diavol, lucrurile se schimbă; diavolului îi slujesc şi îi lucrează oamenii fără nici o plată. Şi încă nu cu ziua, ci cu anul, cu anii. O viaţă întreagă îi slujesc şi îi lucrează unii oameni fără nicio plată. De fapt, are şi diavolul o plată foarte bună pentru slujitorii lui: iadul şi osânda cea veşnică. Ce lucru dureros! Ce lucru grozav! |
|
|
Mâinile cele mai lungi |
6 septembrie 2010 |
|
Într-o revistă de ştiinţă, un învăţat a pus odată întrebarea: care oameni şi care popoare ar avea mâinile cele mai lungi? S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit, alţii că hoţii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat care zicea aşa: ,”Eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo prin rugăciune tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, de pildă, Ilie proorocul, care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iarăşi l-a descuiat prin rugăciune’’. Minunat răspuns ! Să ne fie şi nouă de învăţătură ! |
|
|
Cea mai mare poruncă din Lege |
5 septembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Ateul ruşinat |
4 septembrie 2010 |
|
Un vestit filozof francez, care era însă ateu (tăgăduitor de Dumnezeu), în ura lui faţă de Evanghelie, a întemeiat o religie nouă, omenească, pe care a numit-o Filantropia (iubirea de oameni). - Cum stai cu credincioşii noii religii? – l-a întrebat peste câtva timp un prieten al lui, care era un creştin credincios. - Aş sta bine, a răspuns ateul, dar vezi oamenii ăştia nu se pot dezbăra de superstiţia Evangheliei. Nu le pot scoate din cap şi din inimă pe Hristos… - Dacă vrei să ai credincioşi cât nisipul mării în religia ta, îi zise prietenul, eu îţi dau un sfat. - Şi anume ce sfat ? - Du-te, dragul meu prin ţară şi vindecă bolile, dă vedere orbilor, îndreaptă picioarele ologilor şi învie morţii. Apoi ia o cruce grea în spate, suie-te cu ea pe un deal înalt şi te răstigneşte pe dânsa…Astfel făcând, mulţimi de credincioşi vei avea. Adică fă ce a făcut Hristos. Ateul înţelese lecţia şi se depărtă ruşinat. |
|
|
Puterea pildei |
3 septembrie 2010 |
|
- Mămico – zise un copil de 6 ani către mama sa – aşa-i că după ce voi fi mare nu trebuie să mai zic rugăciunile „Înger, îngeraşul meu”, „Doamne, Doamne…”, pe care le zic eu, seara? - Ba trebuie dragul mamei, căci toţi oamenii cei buni se roagă. Numai oamenii cei răi nu se roagă. - Atunci tăticul meu, care e bun, de ce nu se roagă?
Mame creştine, răspundeţi dumneavoastră în locul acestei mame, căci dânsa nu a găsit răspunsul potrivit pe care să îl dea copilului. Iar dacă nici dumneavoastră nu aveţi răspunsul, întrebaţi-i pe soţii dumneavoastră… |
|
|
Doi îngeraşi |
2 septembrie 2010 |
|
Doi îngeraşi s-au gândit să se joace de-a oamenii. - Uite cum facem, a spus cel care avea mai multă experienţă cu pământenii, ne aşezăm la distanţă unul de celălalt. Tu mă chemi la tine, dar eu nu vin. Şi din cauza asta ne certăm un picuţ, aşa, la fel ca oamenii. Vrei? - Bine, a încuviinţat cel de al doilea. - Îngeraşule..., zise rugător primul, hai la mine! Celălalt îngeraş veni cât putu el de repede lângă prietenul său, cu faţa strălucind de zâmbet. - Aaa, nu, nu aşa! Eu te chem, dar tu nu vii. Ai înţeles? - Da, spuse iar cel de-al doilea îngeraş. Dar cum auzi iarăşi „Îngeraşule, hai la mine”, cum se duse ţintă lângă amicul său şi îl îmbrăţişă. Acesta îl mai instrui încă o dată: - Eu te strig, dar tu te ţii tare şi nu vii. Bine? Îngeraşule... Nici un răspuns. - Îngeraşule, vino, te rog, la mine... În sfârşit, hotărât să nu se mai lase convins, cel de-al doilea îngeraş spuse: - Nu vin! - Bine, atunci vin eu la tine, îl linişti primul îngeraş pe prietenul său, mergând într-un suflet lângă acesta şi îmbrăţişându-l cu multă afecţiune.
Haideţi, fraţi şi surioare, să ne jucăm şi noi, cât mai des, de-a îngerii! |
|
|
Semnul bolii |
1 septembrie 2010 |
|
Semnul cel mai evident al unei boli este pierderea poftei de mâncare; e greaţa de mâncare, iar semnul tămăduirii e recăpătarea poftei de mâncare. Aşa e şi cu sănătatea cea sufletească. Credinciosul, care e un om sănătos, are poftă de mâncare duhovnicească. Nu poate trăi fără hrana sufletească şi băutura cea duhovnicească. Dar păcătosul nu poate suferi cuvântul lui Dumnezeu. Are greaţă de orice hrană sufletească. Nu-i trebuie, nu-i place, o respinge în semn că suferă de o grea boală sufletească. Din această cauză, cei mai mulţi păcătoşi mor în această boală. Doamne fereşte! |
|
|
vezi şi |
|
