|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Ceasul conştiinţei |
31 octombrie 2011 |
|
Un ziar relata următoarea întâmplare: În portul oraşului Sidney hamalii descărcau marfa unui vapor. O ladă cu ceasornice deşteptătoare fiind avariată, a fost pusă deoparte spre a fi reparate. Hamalii însă au furat câte un ceasornic, ascunzându-l fiecare în legătura sa cu merinde. Un funcţionar al societăţii de navigaţie a prevăzut lucrul acesta, şi, pe ascuns, a programat fiecare ceas să sune la ora doisprezece şi câteva minute, oră la care hamali trebuiau să plece acasă de la lucru. Şi pe când se aflau ei pe punte să plece spre casele lor, unul câte unul ceasornicele au început să sune, deşteptând nu numai conştiinţele lor, ci şi pe cea a poliţistului de la capătul punţii, hamalii fiind pe loc opriţi şi anchetaţi.
Fiecare dintre noi avem un ceas deşteptător, care este conştiinţa noastră, glasul ei ne opreşte de la multe lucruri rele. Să ascultăm întotdeauna de glasul ei şi să nu aşteptăm ca alţii să ne trezească la realitate! |
|
|
Bogatul nemilostiv |
30 octombrie 2011 |
|
Părintele CALISTRAT CHIFAN - Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Ce face aurul |
29 octombrie 2011 |
|
Aripert, regele longobarzilor se retrăsese dinaintea goţilor în Paria. Din cauza acestei nenorocite campanii au izbucnit multe nemulţumiri în tabăra sa. Descoperind apoi şi o conspiraţie pusă la cale împotriva sa, el s-a hotărât să fugă în Franţa. În acest scop, el a luat cu sine din visteria sa atâta aur cât a putut el duce. Ajuns la malul râului Tessino, el s-a aruncat în valuri, pentru ca, înotând să poată ajunge pe celălalt mal al râului. Aurul ce-l purta la el însă, atârnând greu, l-a tras cu repeziciune la fund, şi pierzându-şi puterea şi prezenţa de spirit, el a pierit înecat în adâncurile mării. La fel ne trage si pe noi in adânc toate bogăţiile lumii acestea daca… |
|
|
Dragostea către aproapele |
28 octombrie 2011 |
|
Păgânii, văzând cu câtă dragoste se îngrijeau creştinii unii de alţii, încât sufereau chiar moartea, deseori plini de uimire exclamau: „Vedeţi cât de mult se iubesc!” În dialogul apologetului Minuciu Felix, păgânul Ceciliu spunea despre creştini: Ei se iubesc de mai înainte de a se cunoaşte. Şi scriitorul elen Lucian scria urătoarele despre creştini: ,,Legiuitorul lor le-a spus că toţi sunt fraţi, şi ei vieţuiesc după acest principiu”.
Oare în zilele noastre, creştinii simt cu adevărat „că toţi sunt fraţi”, şi „vieţuiesc după acest principiu” ? |
|
|
Sf. Dimitrie Basarabov |
27 octombrie 2011 |
|
|
|
|
Sf. Mare Mc. Dimitrie - Izvorâtorul de mir |
26 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Sf. Mare Mc. Dimitrie
|
|
|
Frici neîntemeiate |
25 octombrie 2011 |
|
Există la oameni o mulţime de frici neîntemeiate. Sunt fricile oamenilor superstiţioşi, care se tem de anumite zile sau numere, de glasuri de păsări şi animale şi altele asemenea. Le este teamă de numărul ,,13”, le este teamă să înceapă vreo lucrare în zi de ,,marţi”, le este teamă le urletele câinilor, de vise sau de prezicerile unor astrologi. Astfel de frici nu trebuie să-şi găsească locul în viaţa creştinului adevărat şi nu trebuie să-l atingă, nici prezicerile, nici zodiile, nici vrăjitoriile, nici glasurile animalelor, nici visele sau închipuirile. Dumnezeu este Cel care le cunoaşte pe toate şi le conduce pe toate. Creştinul adevărat crede, se roagă şi lasă în grija lui Dumnezeu rezolvarea problemelor lui. |
|
|
Milostenia ascunsă |
24 octombrie 2011 |
|
Pe aleşii lui Dumnezeu îi ştie numai El, Stăpânul. Sunt creştini simpli, cu viaţă sfântă, pe care îi ştie doar Bunul Dumnezeu, care se nevoiesc în ascuns şi fac fapte bune, fără să le vădească lumii. Aşa era odată un frate negustor, care făcea milostenie ascunsă. Mergea la Iaşi şi lua strugurii cu 18.000 lei kg. Venea la Tg. Neamţ şi-i vindea cu 16.000 lei kg. Când îl întreba cineva, ce mai face, cum îi merg afacerile, el răspundea totdeauna: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. „Ei, ce să-i faci! Câştig şi eu două mii la kg, plus drumul, osteneala; slavă lui Dumnezeu!”. Aceasta era milostenia lui, lua scump şi vindea ieftin, fără să ştie cineva ce face el. Aşa ştia el să lucreze ca să câştige bunurile cereşti. |
|
|
Despre iad |
23 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Participarea la Sfânta Liturghie |
22 octombrie 2011 |
|
Creştinii din vremea Apostolilor participau la Sfânta Liturghie nu numai Duminica şi în sărbători, ci în toate zilele. Iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ,,Şi în fiecare zi ei stăruiau într-un cuget în templu” (Faptele Apostolilor 11, 46). Ne emoţionează adânc, până la lacrimi, când citim despre credinţa şi evlavia cu care se adunau creştinii zilnic la Sfânta Liturghie în vremea aceea. Orice muncă era subordonată datoriei de a fi prezent la slujbele religioase, datorie pe care o îndeplineau cu nespusă plăcere. Nu putea să-i reţină acasă nici frigul, nici foamea, nici depărtarea, nici greutatea drumului, nici munca zilnică, nici alte pericole mai mari. Atât de puternică era evlavia lor, încât la sfârşitul Sfintei Liturghii, preotul trebuia să strige cu glas puternic: - Fraţilor, cu pace să ieşim; Sfânta Slujbă s-a terminat. Mergeţi în pace căci v-aţi împlinit datoria. Dumnezeu este mulţumit de credinţa şi evlavia voastră; rugăciunile voastre au ajuns înaintea tronului Său. Însuşi Mântuitorul Hristos le-a prezentat Tatălui Ceresc. Mergeţi în pace! Cât de emoţionant şi demn de urmat este zelul creştinilor de atunci, pentru creştinii de astăzi, care, din nefericire, mulţi au faţă de Sfânta Liturghie o atitudine indiferentă şi neglijentă. După cum, odinioară, preotul după Sfânta Liturghie trebuia să zică tuturor: ,,Cu pace să ieşim”, astăzi ar trebui să strige: ,,Cu pace veniţi să putem oficia Sfânta Liturghie”. Creştinii de demult nu mai voiau să plece din Sfânta Biserică de dragul slujbei, iar astăzi creştinii vor să plece cât mai repede de la Biserică de dragul lumii din afară cu plăcerile ei amăgitoare. Se spune, din vechime, că sfârşitul lumii va fi atunci când pe pământ nu se va mai săvârşi Sfânta Liturghie. |
|
|
Judecata lumii |
21 octombrie 2011 |
|
Obositoare şi foarte sâcâitore este frica de cum ne va judeca lumea. Ne chinuie chiar, gândul ,,ce va spune lumea despre noi, ce impresie vom lăsa, cum ne vor judeca ceilalţi?” Este însă necesar să avem o asemenea frică? Este corect să ţinem seama de judecăţile lumii? Dacă purtarea noastră este una neatentă, urâtă, smintitoare, da, trebuie să ţinem seama de judecăţile lumii. Dacă însă purtarea noastră este bună (şi pentru un creştin este bună aceea purtare care se face după voia lui Dumnezeu) dar lumii i se pare ciudată religiozitatea noastră provocând ironii şi critici urâte, atunci nu trebuie să ţinem cont de aceste critici. Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” (Iacov 4, 4) ,,Trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Creştinul în cazul acesta trebuie să nesocotească judecăţile lumii (a lumii îndepărtate de Dumnezeu, secularizată) şi să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Este necesar nu doar să nesocotim ,,ce va spune lumea” rămânând statornici în convingerile noastre dar şi să nu ne fie teamă să vorbim şi să arătăm ceea ce este drept. Aşadar, să luăm aminte mai mult la Judecata de apoi a lui Dumnezeu, iar de judecata oamenilor să nu ne pese prea mult, dacă ştim că suntem pe calea cea dreaptă. |
|
|
Descoperitorul tainelor |
20 octombrie 2011 |
|
Oamenii învăţaţi n-au descoperit multe taine cu mintea lor, ci cu dorinţa fierbinte şi cu străduinţa lor au bătut la uşa tainelor, iar Dumnezeu le-a descoperit. Oamenii au dorit cunoaşterea lucrurilor şi a legilor, şi Dumnezeu le-a descoperit aceasta, după dorinţa şi străduinţa lor. Dacă oamenii învăţaţi ar fi căutat cu aceeaşi dorinţă şi străduinţă cunoaşterea lui Dumnezeu, Dumnezeu s-ar fi descoperit pe Sine în acelaşi fel cum le-a descoperit radiul şi gravitaţia. Marii descoperitori ai tainelor celor mari ale firii s-au ferit totdeauna de laudele omeneşti, deoarece îşi dădeau seama că tot meritul lor stă în bătaia la uşa tainelor, însă uşa tainelor firii a descuiat-o Acela care ţine în mâinile Sale cheile tuturor tainelor cerului şi pământului (Lc. 11, 5-8). De aceea, când ai izbândă, spune: Doamne, a mea este numai truda; a ta, buna reuşită! Dacă te vei purta altfel şi te vei lăsa îmbătat de laude, să ştii că şi cerul se va purta cu tine tot aşa cum se poartă pământul cu hoţul. (Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău) |
|
|
Nu blestema! |
19 octombrie 2011 |
|
Cu mulţi ani în urmă, o femeie văduvă, dar cam nervoasă şi rea de gură, avea o fată de vreo 19 ani, care lucra la maşina de treierat. Într-o dimineaţă zise fetei să taie nişte lemne pentru sobă ca să aibă cu ce găti până vine ea de la treierat. Fata grăbită ca să nu întârzie la lucru, tăie lemnele cam lungi; maică-sa, mâniată, îi zise fetei care se grăbea spre poartă: - Rupeţi-s-ar mâna, parcă n-ai mai fi tăiat lemne de când eşti! - Iartă-mă mamă, dar mă grăbesc să nu întârzii. Pe vatră merg şi aşa mai lungi, zise fata şi se zori la drum. Peste două ore veni şi vestea că fata, făcând o mişcare greşită, i-a prins maşina mâna şi i-a rupt-o, aşa cum o blestemase maică-sa. Acum se afla în îngrijire în spital. Multă lume o sfătuise pe bătrâna văduvă să se lase de blesteme, dar ea nu s-a lăsat de năravul ei până nu i-a rămas fata fără mână, deşi era singura ei nădejde şi ajutor la bătrâneţe. Din ziua aceea nimeni n-a mai auzit-o blestemând. I-a venit mintea la cap, dar târziu şi cu pierderea mâinii nevinovatei sale fiice. De ce oare nu înţelege lumea că blestemul este de la diavol şi Dumnezeu nu-l voieşte?! Pentru că stă departe de Biserică şi nesocoteşte poruncile dumnezeieşti. Cumva blestemi şi tu soră sau frate creştine? |
|
|
Ispita lui Vasile |
18 octombrie 2011 |
|
Vasile este genul de om de la ţară smerit, cumsecade, cu virtuţi şi neputinţe. Lui îi plac Biserica, învăţăturile Evangheliei, rugăciunea şi cărţile serioase; cărţile religioase mai ales îi plac şi îl absorb. E binevoitor cu toată lumea şi iubit de toţi. Într-o seară, Vasile al nostru se întorcea de la câmp, trecând pe lângă o vie a unui proprietar. Şi pentru că era aproape de Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, strugurii începuseră a se coace; chiar zări câţiva pârguiţi bine, şi cum vântul adia spre el, simţi în nări parfum de tămâioasă, încât îi lăsă gura apă. Pe acolo nu era nimeni, nici ţipenie de om… Se gândi să fure şi el o traistă de struguri… Dar brusc se opri. Din depărtare se auzea dangătul unui clopot. Un glas şi o putere îl ţintui locului. Cum? Să fure? El?! Îndemnuri ca acestea aude el oare la Biserică? Aşa ceva îl îndeamnă ,,Vestea cea bună a lui Hristos?! Vai! Cum mă încearcă ispita?! Pe loc trebuie s-o înfrâng. Buni şi frumoşi vor fi strugurii, dar mai bună şi mai frumoasă este învăţătura Sfintei Evanghelii! Acestea zicându-şi, căzu în genunchi şi Vasile se rugă: ,,Doamne nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale” (Ps. 19: 10). Abia isprăvi rugăciunea, că paznicul viei apăru, zicându-i: - Doamne ajută, frate Vasile, şi aici îţi faci rugăciunea?! Îmi dau seama ca într-adevăr eşti un om al lui Dumnezeu, care îl laudă pe Domnul în tot locul stăpânirii Lui. - Auzii tocând şi…, zise Vasile cu glasul stins şi îndepărtându-se îşi făcea mereu cruci, mulţumind lui Dumnezeu că i-a ajutat să nu cadă în ispită şi să păcătuiască, şi să se facă de râs în tot satul pentru câţiva struguri. De aceea le trebuie mare atenţie creştinilor, care merg mai hotărât pe calea lui Dumnezeu, căci lumea vrăjmaşă e cu ochii pe oamenii credincioşi, pe feţele bisericeşti, ca să-i prindă cu ceva în cuvânt sau în faptă, spre a vorbi de rău Biserica, spre a face deliciul presei, spre a lor osândă. |
|
|
Cuvântul lui Dumnezeu |
17 octombrie 2011 |
|
Asemănarea Cuvântului lui Dumnezeu cu sămânţa este tot ce poate fi mai potrivit. Pune alături o sămânţă şi o piatră scumpă. Piatra de preţ, fiind mai strălucitoare, va atrage asupra ei mai multe priviri decât modesta sămânţă. Pune-le însă pe ambele în pământ; vei vedea că piatra, oricât de preţioasă ar fi ea, tot piatră rămâne, pe când sămânţa va încolţi, va creşte şi va da naştere unei plante, unui pom sau arbore, care va produce roade gustoase, folositoare. Aşa e şi cu omul. Important este nu ce porţi pe tine: blănuri, stofe scumpe, mătăsuri, pietre scumpe, etc., ci ce porţi în tine: fapte bune sau fapte rele, viaţă sau moarte… Numai după ce va fi pus în pământ se va şti ce a fost fiecare dintre noi: o piatră preţioasă în ochii acestei lumi vrăjmaşe lui Dumnezeu, sau o sămânţă care va face roade, care va înflori în Împărăţia lui Dumnezeu. |
|
|
Pilda semănătorului |
16 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Raiul şi iadul sunt pe pământ?! |
15 octombrie 2011 |
|
Circulă prin lume această zicală (falsă): ,,Iadul şi Raiul sunt aici, pe pământ!”, şi aceasta ori de câte ori încearcă cineva să măsoare starea noastră de după moarte. Aceasta ar însemna că nu există nici iad, nici Rai. De ce nu există? Pentru că Iad şi Rai însemnă termenul de plată, vremea socotelilor, timpul judecăţii (ce unora nu convine). Adică, ne va spune atunci Domnul: ţi-am dat avere, cinste, dregătorie, sănătate, tu ce ai făcut cu ele? Vino să vedem ce ai făcut tu cu acestea pe care ţie ţi le-am dat! Te-am înzestrat cu însuşiri alese: inteligenţă, voinţă, şi altele asemenea, arată-Mi acum ce ai lucrat tu cu acestea! Ce vei răspunde tu bogate dregătorule, preotule sau arhiereule… când ai petrecut, nedreptăţit, jecmănit sau batjocorit cele sfinte? Ce vei spune tu inteligentule, puternicule, iubitorule… când vei fi întrebat ce întrebuinţare ai dat acestor podoabe? Ce vom răspunde? Ce vom zice? Nimic. Raiul şi iadul sunt aici pe pământ? Nebun eşti dacă-ţi închipui aceasta, căci după cuvântul psalmistului, numai cel nebun a spus întru inima sa: ,,nu este Dumnezeu”. (Mitropolitul Firmilian Marin, Mitropolit al Olteniei în perioada 1949- 1972) |
|
|
Viaţa Sf. Cuv. Parascheva |
14 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Viaţa Sf. Cuv. Parascheva
|
|
|
Învierea fiului văduvei din Nain |
9 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XX-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Zgârcenia |
6 octombrie 2011 |
|
În timpul războiului, locuitorii oraşului Posen fiind nevoiţi să capituleze în faţa duşmanului, au fost impuşi cu o despăgubire de război atât de mare, încât nu mai ştiau de unde să facă rost de bani. În oraş locuia şi o femeie foarte zgârcită, care avea adunate atâtea bogăţii, încât ar fi putut plăti ea singură întreaga contribuţie. Când sărmanii locuitori au apelat la ajutorul acestei doamne ca să-i ajute în nenorocirea lor, ea le-a respins categoric rugămintea. Dar, pentru că duşmanii solicitau despăgubirea, locuitorii din Posen şi-au reînnoit rugămintea către acea doamnă, însă şi de această dată fără niciun rezultat. Mai apoi, pentru ca locuitorii să nu o mai deranjeze cu rugăminţile lor, ea şi-a zăvorât toate uşile şi toate porţile, nu mai lua contact cu nimeni, ci trăia numai pentru sine şi pentru averea ei. Lumea deja o uitase… După mai mulţi ani însă, oamenii curioşi şi intrigaţi de liniştea ce înconjura casa femeii, au spart uşa casei acesteia şi intrând înăuntru, au aflat-o pe acesta moartă în pivniţa casei deasupra unei lăzi pline cu aur. Şi când te gândeşti că ar fi putut cumpăra Raiul cu atâta aur… (prin milostenie, bineînţeles). |
|
|
Cu degetul sau cu piatra spre Biserică |
5 octombrie 2011 |
|
„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră…”(Matei 5,11). Da, este fericire când suferi pentru Hristos; trist este atunci când ocara vine de la nişte copii. Fie ei şi bătrâni, însă „copii” în sensul că nu pot încă să deosebească binele de rău. Necredinţa este o barieră care opreşte pe oameni să discearnă curat. „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată”, spune proorocul David în Psalmul 1. La judecata înfricoşătoare de apoi vor fi şi credincioşii şi necredincioşii: „Se vor despărţi oile de capre” (Matei 25, 32-33). Atunci necredincioşii nu se vor ridica în slava lui Hristos, precum cei credincioşi. Judecata începe însă încă din viaţa aceasta, când oamenii primesc cuvântul lui Hristos şi rămân în întuneric, neputându-se ridica la nivelul deosebirii binelui de rău. Cei necredincioşi sunt ca „praful ce-l spulberă vântul”(Psalmul 1,4). Ei nu se pot stăpâni, ci sunt ca un vânt al dorinţelor. Astfel îi vedem pe cei necredincioşi întemniţaţi în întuneric, unde se mint pe ei înşişi că sunt fericiţi, de unde aruncă cu vorbe murdare. Atunci, dacă nu se „ridică necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor”, de ce toată lumea arată cu degetul? Cine este cel ce osândeşte? Cel care nu crede în Dumnezeu sau cei care doar cu numele sunt creştini? Astăzi, păcatul se face fără de ruşine şi chiar se consideră a fi o necesitate; că nu poate sta fără femeie şi ce dacă nu e cununat?; că întâi trebuie s-o încerce, cum să se căsătorească aşa?; că avortul este necesar: ce, o să fac o căruţă de copii?; că trebuie să ne trăim viaţa ş.a.m.d. Asta este gândirea unui popor care se numeşte creştin: oamenii care consideră păcatele ca fiind necesare. „Cel fără de păcat să arunce primul cu piatra”, le-a spus Hristos evreilor, şi aceştia au lăsat pietrele jos şi au plecat ruşinaţi. Iată-i încă pe oameni ajungând la un nivel de răutate cu mult mai mare. Nimeni nu lasă piatra jos, ci toţi aruncă. Câte ocări nu au rostit oamenii la Tanacu şi nu numai. Nimeni nu îşi vede păcatele ci cu toţii s-au făcut drepţi, ridicându-se la judecată. Dar împotriva cui vă ridicaţi? Singurul Judecător este Hristos, cel ce vrea să-I ia locul este Antihrist; iată câţi antihrişti ne-am făcut, furând judecata lui Dumnezeu. Şi atunci cine se mai miră de calamităţi? Cum ar reacţiona televiziunea, ziarele şi poporul, să vadă pe Patriarh beat şi în pielea goală? Ar fi de neînchipuit. Dar oare Noe, care a fost Patriarh, şi iată prin dânsul s-a mântuit toată lumea la potop, nu a fost văzut în cort gol şi beat? Unii din fiii lui, Ham, l-a arătat cu degetul, ceilalţi doi, însă, s-au apropiat cu o haină, cu spatele, şi întorcându-şi capetele, ca să nu-l vadă pe Noe dezgolit, l-au acoperit (Facerea 9,21-23). Pentru aceasta, Ham a fost blestemat şi ştim că urmaşii lui sunt negri. Urmând însă pildei lui Sem şi Iafet, care, pentru fapta lor au fost binecuvântaţi, Sfântul împărat Constantin cel Mare a spus că dacă ar vedea un călugăr păcătuind, l-ar acoperi cu haina sa, ca nimeni să nu-l vadă. Nu ca să acoperim răul, ci pentru că înfricoşată este judecata unui călugăr, ea nu se compară cu cea a unui om din lume. Şi iată, toată lumea se înghesuie să dea cu piatra. Preoţii nu cad din cer; şi ei la rândul lor au ieşit din rândul oamenilor, iar dacă toată lumea se înrăieşte, de unde, dar, vor mai fi preoţi buni? Sfinţii Părinţi ne spun că, în timpurile astea, călugării vor fi precum mirenii, iar mirenii precum diavolii. Păcatele care în legea veche a evreilor erau pedepsite cu moartea, astăzi sunt legalizate şi considerate fireşti. Nu pentru că am evoluat în bine, ci pentru că ne întoarcem la cele rele, la gândirea oamenilor din Sodoma şi Gomora. Dar focul este pregătit. Se mai aşteaptă încă pocăinţa unora şi apoi se va vărsa. A unora care sunt cei puţini şi care sunt asupriţi de majoritate, pentru că nu gândesc la fel ca ei. „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni”. Suntem noi cu adevărat fericiţi în cazul nostru? Sau trecem în rândul majoritarilor, care aruncă cu piatra? Cine sunt cei puşi la zid? Preotul? Cu el începe omul viaţa, atunci când cel botezat primeşte lumina Duhului Sfânt, cu el cunoaşte omul bucuriile atunci când varsă o lacrimă la spovedanie şi primeşte o undă de nădejde, atunci când primeşte din mâna lui focul Sfintei Împărtăşanii şi trăieşte emoţiile întâlnirii cu Dumnezeu, sau atunci când, el, preotul, îi pune mâna lui peste a altcuiva, unindu-i pentru a duce crucea vieţii împreună; iar la sfârşit, ultimul drum, atunci când sufletul vede spaima morţii, iar preotul mijloceşte mila lui Dumnezeu. Călugărul? Este cel ce a lăsat toate şi îi urmează lui Hristos. El nu mai are casă, tată, mamă sau fraţi, pe el nu-l mai aşteaptă nimeni seara, ci toate câte le are, privirea şi fericirea, speranţa şi dorul, familia şi aşteptarea, toate acestea sunt sus, acolo unde moliile nu le mănâncă şi timpul nu le învecheşte, ci zi de zi, prin osteneală şi răbdare, mai mult strălucesc. Vreţi să aruncaţi cu piatra în ei? Nimeni nu vă opreşte. Se pare că aşa trebuie să fie. Aşa au păţit şi proorocii, şi apostolii şi mucenicii şi acesta este drumul spre mântuire, un drum cu o cruce greu de răbdat, cu hulă şi batjocură de la lume. Păcat însă, că noi oamenii, cei care aruncăm cu piatra, suntem nişte copii fără minte, care nu înţelegem că cel care primeşte şi pietrele, şi ocările, este Hristos. Toate se răsfrâng asupra Lui şi El a luat toate asupra Lui, doar ca noi să ne mântuim. A pus vina pe umărul Lui şi ocara pe capul Lui, ca pe o cunună, şi ne-a arătat… că aceasta este calea. Extras din Deşertăciunile lumii, Ierom. Ioan Buliga, Măn. Jacul Românesc, 2008. |
|
|
Firea creştinului |
4 octombrie 2011 |
|
Apele mării sunt sărate, grozav de sărate şi, cu toate acestea, peştii din ele nu sunt săraţi. Trăiesc o viaţă întreagă într-o apă sărată şi totuşi nu au un gust sărat. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Trăieşte în lume, dar nu se dă după „duhul acestei lumi”, ci, cum zice Mântuitorul: „Voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume” (Ioan 17, 11). În duhul care stăpâneşte această lume, un creştin adevărat îşi păstrează firea lui cea deosebită, firea lui „cea duhovnicească”. O viaţă întreagă trăieşte în lume, dar nu se dă după „modele” lumii, ci îşi trăieşte viaţa lui cea duhovnicească. Aşa faci şi tu, creştine? |
|
|
Dragostea adevărată |
3 octombrie 2011 |
|
În sala de aşteptare, la medicul de familie, un bătrân cu un deget bandajat era vizibil nerăbdător să intre la consult. Îi spuse asistentei că în cazul lui e vorba de o urgenţă, întrucât peste o jumătate de oră avea o întâlnire importantă. Medicul era ocupat cu un alt pacient, aşa că asistenta îl invită pe bătrân în anticameră să vadă ce are la deget. Era o mică zgârietură. În timp ce-l dezinfecta şi-l pansa din nou, bărbatul îşi ceru scuze pentru insistenţă, şi-i mărturisi asistentei că trebuia neapărat să ajungă la casa de bătrâni, unde la ora 9 avea întâlnire cu soţia lui la micul dejun. De 7 ani, de când femeia era bolnavă de Alzeihmer (tulburări ale memoriei), el nu lipsise niciodată de la întâlnire. Asistenta îi spuse: „Vă înţeleg atunci graba. Trebuie să fie tare bucuroasă soţia dumneavoastră că-i acordaţi atâta atenţie”. Bătrânul, cu o umbră de tristeţe în ochi, zise: „Nu ştiu ce e în sufletul ei. Oricum de 5 ani nu-şi mai aduce aminte cine sunt.” Asistenta se opri din pansat şi-l întrebă consternată: „Şi dumneavoastră mergeţi zilnic s-o vedeţi chiar dacă nu vă recunoaşte?” Bătrânul îi răspunse senin: „Ea nu mai ştie cine sunt, dar eu ştiu bine cine e ea”. Bărbatul a plecat grăbit la întâlnire, iar tânăra asistentă a rămas mult timp cu imaginea ochilor acelui bătrân care străluceau într-un mod neobişnuit atunci când vorbea de soţia sa. Şi a înţeles că dragostea adevărată înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat. |
|
|
Iubirea vrăjmaşilor |
2 octombrie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Ispita lui satan |
1 octombrie 2011 |
|
Cartea lui Iov trebuie citită şi cercetată cu de-amănuntul. De ce? Pentru că în ea îl vedem pe satana la lucru, din plin. Iov era dat pe mâna lui satan să-l ispitească cu toate vicleşugurile lui, numai de viaţa lui să nu se atingă (Iov 26). Prin urmare, în cartea lui Iov, îl putem vedea pe satan în largul său, în plin lucru, în plină luptă, aruncând cu fel şi fel de ispite asupra acestuia. Vedem însă, deopotrivă şi biruinţa lui Iov asupra lui satan în apriga luptă pe care i-a ridicat-o. Noi, prin învăţătura şi pilda ce o putem lua de la dreptul Iov, mult ne putem îmbărbăta şi primim curaj. Cercetând cartea lui Iov, îl putem vedea pe satan concentrându-şi atacul în trei puncte. 1. Satan se foloseşte de greaua boală a lui Iov spre a trezi în el deznădejdea şi cârtirea la adresa lui Dumnezeu. Şi ispita deznădejdii lucra cu putere asupra sufletului bietului Iov. Dar în această cruntă luptă, iată că întră şi credinţa cea de neclintit a lui Iov. Fraţilor, să fim cu mare purtare de grijă că în marele examen al încercărilor, satana se apropie şi de noi cu ispita deznădejdii şi cârtirii împotriva lui Dumnezeu. Pe câmpul de luptă să aruncăm toată încrederea şi alipirea noastră nestrămutată faţă de Dumnezeu şi atunci satana se va retrage înfrânt. 2. Al doilea punct al atacului lui satan asupra lui Iov este acela de a-l face pe Iov să deznădăjduiască şi să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta, satan îi pune în faţă pe prietenii săi care îl întărâtau într-una spunându-i: - Uită-te, Iov, ce bine le merge celor răi şi necredincioşi!... În timp ce tu, cu credinţa ta, putrezeşti aici în gunoiul acesta… Iar cei răi propăşesc şi se veselesc de zor… Această ispită o vedem pusă cu putere în capitolul 21 din cartea lui Iov. Acum, sub ispita lui satan, îl vedem pe Iov frământat de o mulţime de întrebări şi probleme: pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îmbătrânesc ei şi sporesc în putere? Sămânţa lor se întăreşte… odraslele lor propăşesc… În casele lor domneşte pacea… Nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească… Ei îşi petrec zilele în fericire… Vedeţi cu câtă viclenie sapă şi lucrează ispita lui satan?! Satan, punea mereu în faţa lui Iov liniştea şi bunăstarea celor răi, ca să trezească în el deznădejdea şi cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Bietul Iov, chiar începuse să se clatine, când Domnul se îndură de Iov trimiţându-i solie prin intermediul lui Ţofar: - Nu ştii tu, Iov, că încă de demult de tot, biruinţa celor răi a fost de scurtă durată şi bucuria nelegiuitului numai de o clipă? Fraţilor, să fim cu mare purtare de grijă, că în punctul acesta sunt şi astăzi încercaţi mulţi oameni. Eşti tare în credinţă, iubite frate? Fii cu mare băgare de seamă, că satana oricând se poate înfăţişa dinaintea Domnului spunând: - Da, îi e uşor credinciosului cutare să se laude cu credinţa sa, dar ia dă-l pe mâna mea, Doamne, pe ispita mea, şi atunci se va vedea ce se va alege de credinţa lui. Şi dacă Dumnezeu îi îngăduie lui satana acestea, atunci vin şi atacurile şi ispitele cele grele. Şi ca să te clatini ştii ce îţi pune mai întâi satana sub ochi? Îţi pune toate necazurile pe care le-ai avut de când ai început a fi mai credincios… Şi, faţă în faţă cu acestea, îţi pune apoi şi ,,liniştea” şi ,,pacea” pe care le au cei necredincioşi. ,,Vezi - parcă îi şopteşte ispita lui satan - toată lumea trăieşte în pace, numai tu, cu credinţa ta ai ajuns de ocara satului!” Este o ispită grea aceasta, contra ei trebuie să punem în luptă toată credinţa noastră. Fraţilor, orice încercări vor veni peste credinţa şi hotărârea noastră, noi trebuie să avem necontenit drept pilde vii şi demne de urmat pe Mântuitorul nostru cel Scump şi pe dreptul Iov. 3. Al treilea punct de ispită din cartea lui Iov îl constituie discuţia ce a avut loc între el şi prietenii săi. Desigur, cei trei prieteni plecaseră la Iov cu bune înteţii, să-l mângâie. Dar pe când au ajuns la casa lui Iov, din ispita diavolului, mângâierea s-a transformat într-o aspra şi grea mustrare. Astfel, în loc să-l mângâie, prietenii încep a-l mustra pe Iov pentru ,,greşelile” sale. Căci, aşa e ispita. Ea scorneşte mai întâi discuţia, şi în discuţie toarnă mai apoi şi picătura de otravă. Iov şi prietenii lui şi azi s-ar mai fi aflând poate discutând, şi unde ar fi ajuns oare discuţia lor, dacă nu ar fi intervenit dragostea lui Dumnezeu, care cu blândeţe i-a mustrat pe toţi şi i-a împăcat, iar pe Iov l-a aşezat iarăşi în starea în care se afla la început. |
|
|
vezi şi |
|