|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Sfântul Apostol Andrei |
30 noiembrie 2010 |
|
|
|
|
Cele patru puncte cardinale creştine |
29 noiembrie 2010 |
|
Un creştin evlavios, după ce s-a mărturisit părintelui său duhovnic, i-a cerut acestuia un sfat, o pildă bună de urmat, spre a merge cu şi mai multă râvnă pe calea lui Dumnezeu. Duhovnicul, cu multă iscusinţă şi înţelepciune, îi explică faptul că orice creştin este dator sa privească în permanenţă spre cele patru puncte cardinale creştine, spre a duce o viaţă cât mai plăcută lui Dumnezeu. Ucenicul, un creştin cu multă râvnă pentru cele duhovniceşti, îl rugă pe părinte să-i vorbească despre aceste puncte cardinale, căci deşi era un om citit, nu auzise despre aşa ceva până atunci. Cu multă dragoste şi răbdare, duhovnicul îi spune că aceste patru puncte cardinale sunt: înapoi, înainte, în jos şi în sus, şi că trebuie să privească astfel: - înapoi, cu iertare; - înainte, cu încredere; - în jos, cu înţelegere; - în sus, cu recunoştinţă. Apoi, îi lămuri despre cum trebuie să privească spre fiecare dintre aceste puncte cardinale. Şi îi spuse aşa părintele său duhovnic: Înapoi, adică în trecut, este dator să privească orice creştin cu iertare, faţă de toţi cei ce i-au greşit; Înainte, adică în viitor, cu multă încredere, deoarece toate încercările ne vin pentru mântuirea noastră de la Bunul Dumnezeu, care este Dragoste; În jos, adică spre cei căzuţi în diferite patimi sau păcate, cu multă înţelegere şi compasiune, fiindcă tot fii ai Lui Dumnezeu sunt şi ei, însă fiind mai slabi în credinţă, au fost amăgiţi cu uşurinţă de cel viclean; Iar cel de-al patrulea punct cardinal, spre care e dator să privească tot creştinul, cu multă recunoştinţă, este în sus, adică spre Înaltul Cerului, căci de acolo se coboară asupra noastră toată dragostea şi căldura părintească a Bunului Dumnezeu. |
|
|
Păzirea poruncilor |
28 noiembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Adevărata comoară |
27 noiembrie 2010 |
|
Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ. Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea - putere de muncă, bucurie şi voie bună. Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi ? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui. |
|
|
Căldura focului |
26 noiembrie 2010 |
|
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit ? - Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă. Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde ţurţurele a început imediat să se topească la căldura focului. - Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară ?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească ? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic. La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet. - Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă. La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate. |
|
|
Comori adunate |
25 noiembrie 2010 |
|
Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu: - Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai! Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat: - Bine, omule, ce-i cu tine aici ? - Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai. - Da' crezi tu că poţi ? - Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate ... - Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine. N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus: - Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva! Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi. - Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi ? - Ei, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns ?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa ... Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său ...! |
|
|
Bogaţii şi săracii |
24 noiembrie 2010 |
|
Demult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor... Dacă în palatul său, toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea, însă, că la porţi erau adunaţi oameni nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii. În timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus: - Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi! După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus: - Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi ?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară! Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!
Şi noi, dragii mei, suntem foarte bogaţi, spiritual vorbind. Şi totuşi lângă noi mor atâţia oameni de foame, înfometaţi de hrana cea duhovnicească. Nu ar fi cazul să le dăm de mâncare fraţilor noştri, din puţinul nostru? Dacă şi Stăpânul nostru ar proceda ca şi regele din istorioară, cu siguranţă n-ar mai fi oameni flămânzi de cuvântul lui Dumnezeu, dar nu face aşa, fiindcă Dumnezeu e dragoste şi vrea ca şi noi, fiii Lui, să fim plini de dragoste şi să-i ajutăm pe cei de lângă noi, nu de frică, ci numai din dragoste. |
|
|
Cum se bucură demonii |
23 noiembrie 2010 |
|
O femeie evlavioasă din Comuna Cozmeşti, satul Furceni, judeţul Galaţi, mamă a patru copii, a povestit cu lacrimi cum a murit soţul ei, cu totul nepregătit. Era un om slab în credinţă, nu mergea la biserică şi nu îşi mărturisea păcatele. După mai mulţi ani de căsnicie soţul s-a îmbolnăvit. Într-o noapte diavolul l-a îndemnat să se arunce într-o fântână adâncă, nu departe de casa lor. Prin minune a scăpat cu viaţă, dar şi-a fracturat coloana. Timp de şapte luni de zile, soţia l-a îngrijit la pat cu toată dragostea. Dar diavolul urmărea în continuare să îi răpească sufletul. Şi iată cum a reuşit. Într-o seară din luna decembrie, 1995, soţia i-a dat de mâncare la pat, în camera lui. Apoi a încuiat uşa pe afară şi s-a culcat cu copii în altă cameră. În zorii zilei diavolul l-a îndemnat pe bărbat să se arunce iar in fântână. Ba încă l-a ajutat demonul la aceasta, căci singur nu putea deschide uşa casei şi poarta curţii şi să se arunce în fântână, fiind acoperită. Dimineaţa soţia a chemat vecinii şi împreună au mers prin zăpadă pe urmele soţului până la fântână. L-au scos din fântână înecat şi zdrobit şi l-au aşezat în camera unde zăcuse, pentru înmormântare. Ne mărturiseşte soţia lui cu lacrimi că din clipa ce l-au pus pe pat, timp de trei zile până la înmormântare, a văzut stând la fereastra lui, pe cerdac, un diavol înfricoşat, de înălţimea unui om voinic, cu coarne mari, cu limba de foc, scoasă mult în afară, cu trup de animal, cu coadă şi cu copite. Diavolul se bucura foarte mult prin gesturile sale pentru că a dobândit acest suflet. În clipa în care sicriul a fost scos din casa, diavolul a mers pe urma cortegiului până la cimitir, apoi a dispărut. Iată ce mare bucurie au diavolii pentru sufletele care mor fără pocăinţa şi se chinuiesc în iad împreună cu dânşii. (Părintele Ioanichie Bălan) |
|
|
O vorbă proastă |
22 noiembrie 2010 |
|
Un sătean călătorea într-o zi spre târg; trecând printr-un sat, iată că i se rupse o roată de la căruţă şi începu şi ploaia. Un copil din sat îl întrebă: - Unde te duci nene? Cum omul era necăjit şi prea puţin credincios, îi răspunse: - Mă duc la dracu! Copilul, înţelept, nu zise nimic şi se duse la treburile sale. Omul, după ce îşi drese căruţa, plecă spre târg şi-şi vându marfa pe care o avea. La întoarcere l-a apucat noaptea pe drum şi iată că în dreptul unei păduri îi ieşi un hoţ în cale. Săteanul întrebă: - Cine eşti? Hoţul răspunse: - Sunt dracu! Şi cu arma întinsă îi luă toţi banii din buzunar şi dispăru în noapte. Dând bice cailor, săteanul îşi aduse aminte de vorba ce o spusese şi acum se mustra zicându-şi: “Iată am zis că mă duc la dracu şi la dracu m-am dus; bine că nu m-am dus de tot! Şi din acel moment a luat hotărârea să nu mai spună sau să cheme cuvântul acesta spurcat. Venindu-şi în fire, omul nostru s-a vindecat de acest păcat pentru toată viaţa. |
|
|
Bogatul lacom |
21 noiembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Este trebuinţă de rugăciune |
20 noiembrie 2010 |
|
S-au dus nişte fraţi la avva Antonie şi i-au zis: “Spune-ne nouă cuvânt: cum să ne mântuim?” Zis-a lor bătrânul: “Aţi auzit Scriptura? Îndeajuns vă este”. Iar ei i-au zis: “Voim să auzim şi de la tine, părinte”. Atunci le-a zis bătrânul: “Evanghelia zice: «de te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt» (Mt. 5, 39). Zis-au lui: “Nu putem face aceasta”. Zis-a lor bătrânul: “De nu puteţi întoarce şi pe celălalt, măcar pe aceea una să o suferiţi (răbdaţi)”. Zis-au lui: “Nici aceasta nu putem”. Zis-a bătrânul: “Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul celei primite”. Şi au zis ei: “Nici aceasta nu putem”. Atunci a zis bătrânul către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi”. Iar către ei a zis: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă”. (Patericul Egiptean) |
|
|
Biserica trăieşte! |
19 noiembrie 2010 |
|
Demult, biserica unei comunităţi româneşti din apus a ars până la temelie. Se pare că de la o lumânare uitată aprinsă. Consiliul Parohial dorind să refacă acea clădire, a hotărât să o reconstruiască. S-au gândit că nimic nu-i uneşte mai mult pe români, decât Biserica. Pentru că nu aveau bani suficienţi, au hotărât să se împrumute de la o bancă de investiţii. Mergând la prima bancă, aceştia au fost refuzaţi, deoarece conducerea băncii a considerat că pentru cei cca 100 de enoriaşi, cât număra Biserica, nu se merită investiţia, e riscantă, şi apoi zidirea unei biserici pentru societatea modernă nu mai este relevantă! Refuzaţi de prima bancă, membrii Consiliului Parohial au apelat la o altă bancă din oraş, care le-a oferit un împrumut pentru 10 ani. După ce a terminat construcţia, comunitatea creştină din acel oraş a reuşit să returneze în totalitate împrumutul, în numai 5 ani. După 15 ani, banca de investiţii, care le refuzase împrumutul, dăduse de mult faliment, iar Biserica, pe care banca a considerat-o instituţie moartă şi fără viitor, era vie şi în progres. Banca, aşadar, nu mai era; murise. De fapt a fost cumpărată tocmai de banca de investiţii care oferise credit Bisericii şi apoi închisă. Banca a murit, în timp ce Biserica trăieşte! Şi va trăi, şi “porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18)
Desigur, aici este vorba de locaşul unei biserici, de ziduri şi picturi, şi e bine ce s-a făcut, şi să ajutăm la construirea şi renovarea bisericilor, dar mai întâi şi mai întâi de toate, să acţionăm cu toţii pentru (re)zidirea Bisericii spirituale, care e tare dărăpănată. Care aveţi “capital”, “investiţi” cu toată dăruirea în renovarea acestei Biserici, căci plată multă veţi avea de la Vistierul Bunătăţilor – Domnul Dragostei. |
|
|
Coada |
18 noiembrie 2010 |
|
Un bătrân, cu viaţă sfântă, vede odată o scenă cutremurătoare: Un diavol îl târa pe un frate prin toţi mărăcinii, peste toate glodurile, prin tot noroiul, prin toate mizeriile, cu o ură nebună. Iar fratele striga şi ţipa cât îl ţinea gura, cu mare durere: Scapă-mă, părinte! Scapă-mă, părinte! Mă târăşte diavolul! Sunt rănit de moarte! Când se uită mai bine părintele, ce credeţi că vede: de fapt fratele se ţinea cu înverşunare de coada diavolului. Şi, atunci, îi spune bătrânul: Măi omule, nu te mai ţine de coada diavolului; dă-i drumul la coadă şi atunci nu te va mai târî cum vrea el. Din cauza ta te târăşte el, pentru că te ţii de coada lui.
Ce adevărat este! Câţi nu se ţin de „coada” lui! Mulţi se plâng de gânduri urâte, de desfrânare, dar nu renunţă la televizor şi calculator, la cărţi şi reviste, care le servesc cu dibăcie atâtea scene imorale. Mulţi se plâng de patima fumatului şi a beţiei, dar nu renunţă la anturajele proaste, la prietenii care se ţin de aceste păcate. Mulţi se plâng că nu pot să ţină post, dar nu renunţă la petreceri. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ducem o viaţă curată, duhovnicească, plăcută lui Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce ne îndeamnă la păcat, să fugim de prilejurile de păcătuire, să ne alegem cu atenţie prietenii, căci zice o vorbă: „Spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti”. E vremea postului, fraţilor, un bun prilej de a ne verifica la ce nivel duhovnicesc suntem, căci cu teoria stăm bine. Trebuie să arătăm şi practic, acuma, cât suntem de întăriţi, căci în vremea postului se înmulţesc şi ispitele. Le vom birui, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin smerenie, curăţie şi ascultare, prin post şi rugăciune, şi să nu ne mai ţinem de „coada” vrăjmaşului, căci vom păţi ca fratele de mai sus. |
|
|
În raza de acţiune |
17 noiembrie 2010 |
|
Mulţi se întreabă de ce diavolul, şarpele cel vechi, reuşeşte să apuce şi să otrăvească atâţia creştini şi chiar să-i omoare. Dumnezeu, dacă este bun – zic ei – de ce îngăduie, de ce nu-i fereşte de agresiunea vrăşmaşului? Răspunsul e cât se poate de simplu: Dumnezeu ne fereşte, dacă ne ferim şi noi… Ştim cu toţii că şarpele nu are aripi; el se târăşte pe pământ şi stă la pândă. Dacă în raza lui de acţiune apare ceva, atacă, dacă nu, nu. Aţi văzut vreodată şerpi care să vâneze porumbei în zbor sau alte păsări înălţate de la pământ? Cu siguranţă, nu! Da, vânează şi păsări, dar numai pe cele căzute la pământ. Aşadar, şarpele vânează numai vietăţi care se târăsc, asemenea lui, pe pământ. Aşa se întâmplă şi cu creştinii! Dacă sunt înălţaţi de la pământ cu trăirea lor, şarpele cel vechi n-are cum să-i vatăme. Dacă sunt cu mintea şi inima în cer, dacă plutesc deasupra pământului în focul rugăciunii, în fapte bune, în trăiri înalte, el, şarpele, nu are nicio putere asupra lor. În schimb, dacă se târăsc pe pământ în tina păcatelor, sunt o pradă prea uşoară pentru vrăşmaşul. Sunt în raza lui de acţiune… Haideţi să fim asemenea porumbeilor, care nu numai că nu se târăsc pe pământ, dar şi când se murdăresc un pic, aleargă la râu să se spele! E timpul să ne spălăm şi noi acum la început de post, ca să fim cât mai curaţi şi cât mai uşori în zborul nostru spre scumpul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. |
|
|
Datoria |
16 noiembrie 2010 |
|
Într-o veche biserică dintr-o ţară occidentală se află zugrăvite pe un perete patru imagini. În prima se vede un chip de episcop învăţând, iar dedesubt cuvintele : ,,Eu vă învăţ pe toţi’’. În a doua se vede un chip de general, sub care scrie : ,,Eu vă apăr pe toţi’’. În a treia se vede un chip de ţăran arând, iar dedesubt e scris : ,,Eu vă hrănesc pe toţi’’. În a patra e chipul diavolului, având dedesubtul lui scrise cuvintele : ,,Eu vă iau pe toţi care nu vă faceţi datoria’’.
Ce adevărat! Să ne facem datoria, fraţilor! Cel cu darul şi misiunea de a învăţa, să înveţe cu timp şi fără timp; cel cu darul şi misiunea de a apăra fruntariile, neamul şi credinţa, să-şi facă datoria responsabil; cel cu menirea de a hrăni poporul să-şi facă datoria cu frică de Dumnezeu ş.a.m.d. Faptul că diavolul ne-a acaparat aproape pe toţi, înşelându-ne cu fel de fel de ispite şi patimi, e semnul cel mai elocvent că nu ne facem datoria de părinţi, de copii, de cetăţeni ai patriei, dar mai ales datoria de creştini autentici, care respectă Legea. Iar Legea o ştim cu toţii care este: Să-l iubim mai presus de orice pe Dumnezeu şi în al doilea rând pe aproapele ca pe noi înşine. Numai cel care are dragoste cu adevărat, numai acela îşi va putea face datoria deplin. Apropo, frate şi soră, îţi faci datoria cu frică de Dumnezeu în locul şi în menirea în care eşti? Sau doar critici pe alţii care nu şi-o fac... Dacă îţi faci datoria, fericit eşti şi vei fi, dacă nu, e timpul schimbării în bine. |
|
|
Esenţialul |
15 noiembrie 2010 |
|
Se spune că un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris cuvintele înţelepţilor şi toate valorile ştiinţifice din istoria omenirii. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume. Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea". După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul". Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii în cîteva cuvinte: "Oamenii au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează, ceea ce va dăinui veşnic, ceea ce nu va muri niciodată este dragostea. |
|
|
Samarineanul milostiv |
14 noiembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
De ce? |
13 noiembrie 2010 |
|
Ucenicul: De ce sunt temniţele pline? Părintele: Pentru că bisericile sunt (aproape) goale… Ucenicul: De ce sunt în temniţe mai mulţi bărbaţi decât femei? Părintele: Pentru că în biserici sunt mai multe femei decât bărbaţi… Ucenicul: De ce ora de religie de la şcoală nu stârpeşte răutatea, violenţa, desfrânarea şi celelalte păcate? Părintele: Pentru că în celelalte ore vorbeşte televizorul… Ucenicul: De ce copiilor li s-au strepezit dinţii? Părintele: Fiindcă părinţii lor au mâncat aguridă… Ucenicul: Cei mai mulţi oameni mor de foame? Părintele: Nu! Cei mai mulţi oameni mor din cauza îmbuibării… |
|
|
Diavolul aţâţă la vorbărie |
12 noiembrie 2010 |
|
Avva Casian povestea odată despre un bătrân din pustie că l-a rugat pe Dumnezeu să i se dea har, în aşa fel încât să nu dormiteze niciodată când are loc vreo convorbire duhovnicească; şi, dimpotrivă, dacă cineva se apucă să bârfească ori să spună fleacuri, să adoarmă pe loc, pentru ca urechile sale să nu guste un asemenea venin. Zicea: „Diavolul aţâţă la vorbărie goală şi luptă împotriva învăţăturilor duhovniceşti“, dând următorul exemplu: „Odată, când spuneam unor fraţi lucruri folositoare, aceştia au căzut într-un somn atât de adânc, încât nici genele nu şi le mişcau. Vrând să arăt că la mijloc este lucrarea demonului, am început să povestesc fleacuri, îndată fraţii s-au înveselit şi s-au trezit. Eu am suspinat şi le-am zis: «Cât timp am vorbit despre lucruri cereşti, ochii voştri, ai tuturor, au fost cuprinşi de somn, dar îndată ce am început să spun fleacuri, toţi v-aţi trezit cu mare grabă». Recunoaşteţi, aşadar, fraţilor, lucrarea demonului şi fiţi atenţi şi păziţi-vă să nu mai adormiţi când faceţi sau ascultaţi ceva duhovnicesc“. |
|
|
Gura şi pleoapele |
11 noiembrie 2010 |
|
Într-o mânăstire, un ucenic a făcut o greşeală foarte mare şi toţi fraţii se aşteptau ca stareţul să îl certe sau să-l pedepsească, dându-i canon. Însă stareţul s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Supărat de această situaţie, după o vreme, a venit un alt ucenic la părintele stareţ şi i-a zis foarte indignat: "Părinte, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic când ai văzut că a greşit şi ce sminteală a făcut. Trebuia să-l cerţi, ce mare lucru! Măcar atât! Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură". Stareţul i-a răspuns: "Da, ne-a dat gură, dar ne-a dat şi pleoape".
Aşadar, mai bine să închidem ochii (pleoapele) când vedem pe cineva greşind, decât să deschidem gura ca să-l judecăm. |
|
|
Cei trei prieteni |
10 noiembrie 2010 |
|
Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.
La fel
se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem
în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu
adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune
pe care le-am făcut. Însă, când murim, realizările noastre, fie ele
cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează
până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar
faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne
urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul
despre sufletul nostru.
De aceea, valoarea unui om este dată de
faptele bune pe care le-a făcut. |
|
|
O operaţie a Sfântului Nectarie |
9 noiembrie 2010 |
|
Pentru că în această zi îl pomenim pe Sfântul Nectarie Taumaturgul, vă voi povesti o întâmplare adevărată. Eram la Mânăstirea Cernica, la unul din parastasele ce s-au săvârşit întru pomenirea Părintelui nostru Visarion. După slujbă, s-a apropiat de grupul nostru de pelerini o creştină necunoscută, care împărţea gratuit pliante religioase. Am primit cu plăcere materialele oferite în dar şi am schimbat şi câteva cuvinte cu dânsa. Printre altele, ne-a spus: „Să ştiţi, fraţilor, că pe mine m-a operat Sfântul Nectarie. Mi-au apărut nişte chisturi la sân; am fost la medic, la doctoriţa mea şi, în urma investigaţiilor, mi s-a stabilit, clar, diagnosticul: cancer la sân. Mi s-a spus că trebuie să mă operez de urgenţă. Nu mi-a fost uşor să aud vestea cea rea, dar, având credinţă în Dumnezeu şi ştiind de darurile pe care le-a dat, El, Sfinţilor Lui, am alergat cu lacrimi şi m-am rugat la racla Sfântului Nectarie din Bucureşti. Noaptea, în vis, a venit la mine Sfântul Nectarie şi mi-a zis: „Am venit să te operez. După operaţie să te duci să te arăţi şi doctoriţei tale şi s-o rogi să-ţi mai facă un tomograf”. Când m-am trezit din somn – o, minunile Tale, Doamne! – eram operată, eram vindecată. Tremuram de bucurie. Aşa cum am putut, m-a dus la doctoriţă şi i-am spus că mai vreau să fac un tomograf, după cum mi-a zis Sfântul. Când s-a uitat doctoriţa la sânul meu, m-a întrebat cu mirare: „Dar când v-aţi operat aşa de repede, căci operaţia e şi cicatrizată?”. Atunci i-am spus adevărul: „M-a operat Sfântul Nectarie!”. Şi i-am povestit visul. Nu pot să vă descriu în cuvinte care a fost reacţia doctoriţei, care a izbucnit în plâns şi după aceea şi-a schimbat viaţa. Ea, care era o femeie modernă, care se purta după moda lumii acesteia, care nu frecventa biserica, iată că a devenit o bună creştină, mişcată de această minune, făcută cu mine de Sfântul Nectarie. Ea îmi ştia cu exactitate starea mea dinainte şi mă vedea acum vindecată complet. Această minune a determinat-o să creadă cu toată fiinţa că este Dumnezeu şi că El, care l-a creat pe om, foarte uşor îl poate şi vindeca, repara.”
Iată cum, operând o singură dată, Sfântul Nectarie a vindecat două persoane. A vindecat-o trupeşte pe femeia care ne-a povestit minunea, dar a vindecat-o sufleteşte şi pe doctoriţă. Această din urmă vindecare este mai grozavă decât prima, fiindcă a înviat un suflet. Sfântul putea să o vindece doar pe femeia bolnavă de cancer şi gata, dar a trimis-o la doctoriţă, fiindcă doctoriţa era şi mai bolnavă (sufleteşte) decât pacienta ei. Iată ce face credinţa, nădejdea şi rugăciunea! Iată judecăţile lui Dumnezeu! |
|
|
Sfinţii Arhangheli |
8 noiembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Cuvânt la Praznicul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
vezi şi ACATISTUL SF. ARH. RAFAIL |
|
|
Despre moarte |
7 noiembrie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Care aveţi o ţigară |
6 noiembrie 2010 |
|
Este atât de cunoscută această întrebare, încât şi copiii de 14-15 ani când aud aceste vorbe îşi bagă mâinile în buzunare să scoată o ţigară. Dar dacă i-ar întreba cineva pe aceştia şi pe mulţi alţii: Care aveţi o Biblie sau o carte cu vieţi de sfinţi sau care a citit vreodată Biblia? Cei mai mulţi la această întrebare ar râde, ar considera-o o glumă bună sau te-ar privi cu multă curiozitate, ca şi cum ai fi picat de pe altă planetă. Şi cine: fraţii noştri, creştini botezaţi. De ce este un rău aşa de mare ignoranţa creştinilor pentru cele sfinte? Pentru că Biblia şi scrierile sfinte, alături de rugăciune şi fapte bune, ar trebui să fie pentru oameni aceea ce este astăzi tutunul şi băutura, adică hrana de zi cu zi a creştinului. Plăcerea ce o au oamenii de azi pentru tutun şi băutură ar trebui să o aibă şi pentru Biblie şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru frumuseţile, pentru comorile, plăcerile şi foloasele sufleteşti ce le dă Biblia aceluia care citeşte în ea zilnic, cu credinţă şi stăruinţă. Un creştin fără Biblie şi fără cărţi ziditoare de suflet este ca un soldat fără armă şi ca un călător fără cale.
Oare noi cum stăm la acest capitol? Avem noi Biblia şi alte cărţi sfinte în casă? Dacă da, cât timp citim zilnic din ele? |
|
|
Vieţi de sfinţi (4) |
5 noiembrie 2010 |
|
Viaţa Sf. Mc. Teodora şi Didim ostaşul
|
|
|
Vieţi de sfinţi (3) |
4 noiembrie 2010 |
|
Viaţa Sfântului Stelian Paflagonul
|
|
|
Vieţi de sfinţi (2) |
3 noiembrie 2010 |
|
Viaţa Sfintei Cuvioase Isidora
|
|
|
Vieţi de sfinţi (1) |
2 noiembrie 2010 |
|
Viaţa Sfântului Pavel cel Smerit
|
|
|
Dorinţa racului |
1 noiembrie 2010 |
|
Înainte de a muri, un rac oarecare, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, ia spus o mare dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat: "Înţeles-ai, fiule?" "Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi". Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut...
Oare câţi tătici şi câte mămici nu şi-ar dori ca fii lor să meargă înainte, să nu calce strâmb, să nu meargă cum au mers ei, dar puterea pildei este mult mai puternică decât cuvântul de îndemn, fără trăire. |
|
|
vezi şi |
|