CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI

Ţinuta creştină

30 noiembrie 2008

Ţinuta creştinului în familie şi societate trebuie să fie impecabilă. Toţi creştinii sunt datori să fie  lumini, pilde vii de trăire în spiritul Evangheliei.

 „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.

(Matei 5,16) 

„Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta”. (Petru I 2,12) 

„Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă”. (Petru I 2,15)  

Pe lângă faptele cele bune şi o ţinută morală demnă, creştinul trebuie să aibă şi o prezenţă fizică şi o ţinută vestimentară corespunzătoare. În această privinţă, pildă să ne fie Maica Domnului şi Sfinţii din icoane. Cei mai mulţi dintre creştini se îmbracă decent, însă, din păcate, întâlneşti şi o „modă creştină” cu fuste lungi, dar strimte şi despicate, sau bluze fără decolteu, dar străvezii. Şi alte „invenţii”.

Referindu-se la veşmintele monahiceşti, ava Pamvo spune: "Aşa haină trebuie să poarte călugărul că dacă o lasă pe gard trei zile să n-o ia nimeni". Cred că nu numai călugării trebuie să se ghideze după această regulă, ci şi noi, mirenii, dar cu discenământ, cu sfatul duhovnicului.

Apropo, aţi încercat vreodată să vă lăsaţi haina pe gard timp de trei zile? Eu zic să nu încercaţi.

Noroc

29 noiembrie 2008

Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa. Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi ştiţi cine a fost Noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe acest cuvânt.

După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că am ajuns aici, căci noi nu ştiam lucrurile astea…!

N-am timp

28 noiembrie 2008

Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.

În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.

Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.

După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.

Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!

Ecoul vieţii

27 noiembrie 2008

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: “Te urăsc !” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: “Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!”. Era ecoul.

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ?

- Da!

- Ia spune-i că-l iubeşti!

- Te iubesc ! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! ...”

- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

(Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Frizerul

26 noiembrie 2008

Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei doi s-a pornit o conversaţie interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În cele din urmă au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:

- Eu cred că Dumnezeu nu exista.

- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.

- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există. Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de lucruri.

Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să stârnească o ceartă. Frizerul şi-a terminat treaba, iar clientul a părăsit frizeria.
Chiar când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o barbă mare, neglijentă. Era murdar şi neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:

- Ştiţi ce? Frizerii nu există.

- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer şi tocmai te-am aranjat!

- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar şi cu barbă  netăiata, cum e omul acela de afară.

- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.

- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când oamenii nu vin la El şi nu-L caută pentru a-i ajuta.  De aceea este atâta suferinţă şi durere în lume.

Interviu cu un cântăreţ bisericesc

25 noiembrie 2008

Telefonul mobil

24 noiembrie 2008

Când venim la sfânta biserică, trebuie ca „toată grija cea lumească, să o lepădăm”, aşa cum cântăm la Heruvic. Să o lepădăm, ca să ne folosim de darurile Sfintei Liturghii. Dar nu toţi creştini fac aşa. De aceea intră în biserică având telefoane mobile deschise. În caz că sună cineva, să fie pe fază. Poate e o problemă importantă, zic ei. Să fie mai importantă decât sufletul? În nici un caz.

Mai sunt şi alţii care, fiind mai grăbiţi, când intră în biserică, uită să-l închidă. Mi s-a întâmplat şi mie.

Problema este că atunci când sună un telefon mobil în timpul slujbei, se produce rumoare, se distrage atenţia. Pe unii, e adevărat, îi mai trezeşte din călătoria lor cu gândul, care umblă peste mări şi ţări…, dar pe creştinii evlavioşi îi deranjează. Şi deranjează nu numai melodia personalizată, ritmată sau extrasă din ultimul album de manele achiziţionat de la tarabe, ci şi faptul că mulţi dintre creştini întorc capul să vadă şi să audă de unde vine zgomotul. Ba unii îl şi apostrofează pe fratele lor neglijent. Desigur, cei care n-au greşit niciodată.

Să mă iertaţi! N-a fost decât un „bip”.

Respectul pentru părinţi

23 noiembrie 2008

Copil fiind, mă lua tata de mânuţă şi mă ducea la biserica din sat. Acolo, la Sfânta Liturghie, după ce se cânta „Tatăl nostru”, era obiceiul ca tinerii să sărute mâna bătrânilor. Frumos obicei, care, din păcate, astăzi nu se mai păstrează. Frumos şi creştineşte este, de asemenea, să sărutăm mâna mamei, mâna tatălui, a naşilor şi, mai ales, mâna preotului.

De ce creştinii ortodocşi sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor noştri?

Se sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor pentru că mâinile lor sunt slujitoare ale sfinţeniilor lui Dumnezeu şi se umplu de harul Sfintelor Taine pe care le slujesc. Din mâna preotului primim Sfânta Împărtăşanie, vrednicie pe care nu o au nici îngerii.

Am văzut, întâmplător, că unii creştini, când îşi aduc darul la Sfântul Altar, nu sărută mâna preotului. Cred că din neştiinţă. Nu ştiu de ce binecuvântare se lipsesc şi n-au auzit istorioara cu cneazul Miloş şi tânărul preot, care sună aşa:

Un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el.

În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inima înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: “Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău (vrednicia şi vechimea tagmei preoţeşti – n.n.), care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul Apostolului Pavel, sărutare sfântă. (I Cor. 16,20)

Cu sinceritate şi fără nicio excepţie, vă sărut mâna, părinţi ortodocşi!

Parastasul de 6 luni

22 noiembrie 2008

Astăzi s-a săvârşit la mânăstirea Cernica parastasul de 6 luni întru pomenirea Părintelui nostru Visarion Iugulescu.

Picăturile de ploaie amestecate cu lacrimile creştinilor veniţi din toate colţurile ţării, au făcut să răsară pe mormântul Părintelui aceste minunate flori, iar în inimile tuturor dorinţa de a face şi pe mai departe lucrătoare învăţătura pe care am primit-o de la dânsul, spre slava lui Dumnezeu şi triumful Sfintei noastre Ortodoxii.

Îi vom purta o veşnică amintire şi recunoştinţă.

Dumnezeu să-l ierte !

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

21 noiembrie 2008

Familia fără copii era socotită în Vechiul Testament, blestemată. Aşa erau şi soţii Ioachim şi Ana, de lângă cetatea Nazaret. Dar ei nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu, ci au continuat să se roage Lui ca să le dea şi lor un copil. Domnul a văzut credinţa lor şi le-a dăruit o fetiţă, căreia i-au pus numele Maria. Spre sfârşitul vieţii, părinţii Mariei au dus-o la Templul din Ierusalim. Când au ajuns în faţa Templului, Fecioara a început să urce singură treptele, fără a se opri pe fiecare treaptă după cum era rânduiala. Preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a luat-o de mână şi a dus-o direct în Sfânta Sfintelor. Acolo, niciodată nu intra parte femeiască şi nici preoţii, ci numai arhiereul, o dată pe an. Fecioara Maria a fost încredinţată preoţilor şi unor fecioare mai în vârstă. Timpul şi-l petrecea în rugăciune, ducând o viaţă îngerească. Dimineaţa se ruga în Sfânta Sfintelor, apoi lucra cu celelalte fecioare lucru de mână. A stat acolo până la vârsta de 14-15 ani, curăţindu-se şi sfinţindu-se ca vas ales al Domnului. În timp ce se afla la templu, a primit vestea că va fi mama Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Calea de mijloc

20 noiembrie 2008

Din când în când mă întâlnesc cu o cunoştinţă mai veche, un bărbat între două vârste. Şi după ce schimbăm câteva cuvinte, îl întreb: la biserică te mai duci? Răspunsul vine prompt: Mă mai duc, dar nu sunt aşa exagerat, habotnic, cum sunt alţii. Ţin calea de mijloc. Nu-mi spuneai dumneata să ţin calea de mijloc, pentru că e calea împărătească?

Iată cum a înţeles el, şi mulţi ca el, ca să ţină calea de mijloc. Dar după cât era de rotunjor, cred că nu ţinea deloc calea de mijloc la mâncare. După cât era de bine îmbrăcat şi după maşina pe care o avea, cred că nu ţinea calea de mijloc, nici în ceea ce priveşte luxul. Pentru trup n-a găsit că este de folos să ţină calea de mijloc. El a înţeles să ţină calea mijloc în ceea ce priveşte sufletul.

Cei mai mulţi aşa spun: că dacă mergi mai des la biserică, eşti exagerat, dacă te rogi mai mult, eşti exagerat, dacă te abţii de la păcate, eşti exagerat, dacă asculţi de duhovnic, eşti exagerat, dacă doreşti să împlineşti ceea ce ne cere credinţa noastră, eşti exagerat. Măi, să fie! Dar sfinţii pe care îi avem prin calendare, cum au fost? Tot exageraţi? Că şi-au dat viaţa pentru Hristos, pentru dreapta credinţă. Oare şi Domnul Iisus Hristos a fost exagerat, când şi-a ales să moară crucificat, biciuit şi scuipat de oameni?

Dacă doriţi să ştiţi când şi cum să ţineţi calea de mijloc, întrebaţi-vă duhovnicul. Dacă nu aveţi duhovnic, căutaţi cât mai repede unul, dar care să ţină… calea de mijloc, conform învăţăturii Bisericii noastre.

Închinarea la icoane

19 noiembrie 2008

Când intrăm în biserică, obişnuim să ne închinăm în faţa Sfintelor Icoane. E un gest care face parte din cultul ortodox, cu precizarea că noi nu ne închinăm lemnului sau materiei din care sunt alcătuite Sfintele Icoane, ci lui Dumnezeu, Maicii Domnului sau Sfinţilor reprezentaţi acolo. La fel ne închinăm, şi sărutăm şi Sfânta Evanghelie, aşezată pe tetrapod în mijlocul bisericii. La fel şi Sfintele Moaşte.

E plăcut să vezi mulţimea de creştinii stând în ordine, la rând, pentru a săruta aceste odoare sfinte. Cei mai mulţi dintre creştini se închină mai repejor, spre a da posibilitatea şi celor din spate să se apropie şi să guste această bucurie. Dar sunt unii care pur şi simplu confiscă icoana. Un gest egoist. Uită că mai sunt şi alţii în spate. Desigur, au probleme, au şi dragoste. Nu contestă nimeni evlavia lor, dar trebuie să ţinem cont şi de evlavia fraţilor care aşteaptă.

La fel se întâmplă şi la Sfintele Moaşte. Gesturi străine de cultul şi de demnitatea de creştin ortodox. De neînchipuit: unii încearcă să treacă în faţa celorlalţi, folosind felurite şiretlicuri. Împletesc sfinţenia cu şiretlicul, lumina cu întunericul. “Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14)

Mama mea e mai frumoasă

18 noiembrie 2008

Copil fiind, mă jucam adesea cu vărul meu la poarta din grădină, unde se învecinau ogrăzile noastre. Şi ne jucam frumos. Dar când vorbeam despre mămicile noastre, care, evident, erau surori, joaca noastră se transforma în ceartă şi chiar în bătaie. Ne băteam cu nuielele ca doi spadasini. Motivul: fiecare susţinea că mama lui e mai frumoasă. Atunci nu puteam să înţelegem că două mămici surori erau la fel de frumoase.

Din păcate lucrul acesta se întâmplă astăzi şi între creştini. Fiecare susţine că părintele lui duhovnicesc (mama duhovnicească) e mai înţelept, şi mai bun, şi mai duhovnicesc decât alţi părinţi. Şi din cauza aceasta se iau la bătaie, se vorbesc de rău, se jignesc etc. Şi răul nu se termină aici, căci în această ispită sunt antrenate şi „mamele” lor. Şi ce se mai bucură vrăjmaşul!

N-ar fi mai înţelept să ne respectăm reciproc „mamele” care ne-au născut duhovniceşte. Orice părinte, care a născut fii duhovniceşti este o floare în grădina ortodoxiei, cu specificul ei, cu parfumul şi coloritul ei. Şi să fim bucuroşi că ţara aceasta e plină de „flori”. Am întâlnit „flori” şi la oraş, şi la ţară, şi unde nu te aştepţi. Şi ierarhi, şi preoţi, şi diaconi, şi călugări, şi mireni. Suflete înmiresmate, care m-au hrănit cu darurile primite de la Dumnezeu. Unele „flori” le avem aici, pe pământ, cu noi. Altele au fost culese şi sunt acum în glastra Împăratului florilor.

Dacă privim bine în grădină o să observăm că florile nu vorbesc, nici nu se vorbesc, ci doar ne veselesc sufletele cu parfumul lor.

Judecată şi dojană

17 noiembrie 2008

"Nu judecaţi, ca sa nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2)

Însă între a judeca şi a dojeni pe cineva, a-i atrage atenţia când greşeşte, este o mare diferenţă. Dacă dojana o facem cu dragoste, cu blândeţe, cu gândul cel bun, pentru îndreptarea fratelui, este chiar o faptă bună. „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău”. (Matei 18, 15) . Dureros este că unii nu fac această diferenţă între a judeca şi a dojeni. Şi ori de câte ori vrei să ajuţi pe vreun frate care greşeşte, spre a îndrepta lucrurile,  te apostrofează imediat, citându-l pe Sf. Ap. Pavel: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?”. A cui slugă o fi el de nu primeşte dojana?      

Mila creştină

16 noiembrie 2008

Astăzi în biserici se citeşte Evanghelia Samarineanului milostiv în care ni se vorbeşte despre milă. Şi mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui meu duhovnic, Arsenie Papacioic, care îmi spunea adesea: „criteriul de judecată va fi mila”, având ca temei Evanghelia după Matei, capitolul 25, unde scrie aşa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Şi tot Hristos a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.

De aceea se cade să facem şi noi milă cu fraţii noştri căzuţi între tâlhari, mai ales milă sufletească, fiindcă e mare nevoie în aceste vremuri, iar oameni gata pentru această mare faptă sunt puţini.

Anunţ

15 noiembrie 2008

Sâmbătă 22 noiembrie se va săvârşi la mânăstirea Cernica parastasul de 6 luni întru pomenirea Părintelui nostru Visarion. Să ne strângem iarăşi în jurul „stejarului” spre ai mulţumi lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a făcut şi să rostim din suflet: „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Postul Naşterii Domnului

14 noiembrie 2008

Astăzi a început Postul Naşterii Domnului, prilej de bucurie pentru adevăraţii creştini.

Cei mai mulţi dintre oameni cred că post înseamnă abţinerea de la carne, lapte şi ouă. Nu este aşa. Necesar, dar nu suficient. Ce este postul o să aflaţi dacă veţi merge la biserică mai des, căci de acolo mă hrănesc şi eu. Altceva, însă, vreau acum să punctez: postul de bucate în societate.

Ce facem, ce răspundem atunci când suntem întrebaţi de colegi dacă postim, sau când suntem invitaţi la o masă unde se servesc bucate de frupt? Cei mai mulţi fraţi se eschivează spunând că ţin regim, sau că au mâncat un pic mai devreme, sau că se grăbesc să ajungă nu ştiu unde… Le este ruşine să spună că postesc. Se ruşinează de nişte fraţi de-ai lor care sunt tot ortodocşi. Nu, fraţilor, nu aşa ! Le răspundem, dar cu smerenie sinceră, că Biserica ne îndeamnă în această perioadă să postim, pentru folos sufletesc şi trupesc. Iar noi, ca membri şi ca nişte mădulare vii ale Bisericii noastre Ortodoxe, trebuie să ascultăm de Biserică, aşa cum în alte planuri ascultăm de cârmuitorii ţării, de şefii noştri de la serviciu etc. Spunând cu smerenie că postim, facem o mărturisire de credinţă. Ba să-i îndemnaţi şi pe cei ce vă ispitesc să facă la fel. Astea sunt vremurile. Trebuie să schimbăm tactica. Ba mai mult, să-i ruşinaţi, întrebându-i aşa: cum, dumneavoastră nu postiţi ? Ori nu sunteţi ortodox ? Va fi o lecţie, chiar dacă nu vor recunoaşte. Conştiinţa nu le va da pace.

Am găsit scris că atunci când mergem la cineva în vizită, mâncăm ce ni se aşază pe masă. Aşa să facem ! Asta e valabil când mergem la fraţii noştri, care caută mântuirea. Însă când mergem în vizită la nişte prieteni care ştim sigur că nu postesc, e ca şi cum ne-am dezlega singuri postul. Ne dăm singuri în gura lupului. De aceea trebuie să evităm, pe cât e posibil, astfel de situaţii, dacă vrem să nu ne mustre conştiinţa. Să ne alegem prietenii cu atenţie, căci “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu”.

Indiferentismul

13 noiembrie 2008

„Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sfântul Apostol Iacov. Şi asta o ştiu mulţi creştini. De aceea, cei mai mulţi din adevăraţii creştini iau în serios acest lucru şi caută să lucreze şi faptele credinţei. Dar sunt şi unii care dintr-o falsă smerenie nu vor să se implice în acţiuni misionare cerute de Biserică. Dacă îi zici unuia dintre aceştia: spune-le şi tu acolo la serviciu despre Dumnezeu, să meargă la biserică, dă-le un îndreptar de spovedanie..., o să-ţi răspundă că dumnealui nu este atât de pregătit în cele duhovniceşti şi nu face ce trebuie nici pentru el, dar să mai ajute şi pe alţii. O, fraţilor, asta e falsă smerenie, lene, nepăsare, indiferenţă. Ce, trebuie să ai studii superioare ca să îndemni pe cineva să vină la biserică ? Sfinţii Apostoli oare aveau toţi carte ? Şi au încreştinat o lume întreagă.

Alţii nu sunt indiferenţi dar se ruşinează să vorbească colegilor şi oamenilor, în general, despre cele sfinte.  Dar ce spune Hristos ? „…cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa…”.(Luca 9:26). Noi, ortodocşii, ne ruşinăm de Mântuitorul nostru, pe când alţii, cu multă insistenţă, bat din poartă în poartă, propovăduind un Hristos străin de neamul nostru: fără cruce, fără Biserică, fără Sfintele Taine, fără Mamă… Să batem şi noi din poartă în poartă şi să-L mărturisim pe Scumpul nostru Mântuitor – Iisus Hristos ! Amin !

Criza

12 noiembrie 2008

Toată lumea îşi face probleme vis-a-vis de criza financiară mondială, pentru că oamenii se gândesc mai mult la cele materiale, la cele trupeşti, trecătoare. Se gândesc că vor avea mai puţini bani, mai puţină mâncare. Nu vor mai putea să-şi cumpere aşa uşor maşini moderne şi tot luxul. Însă pentru criza morală prin care trece societatea nu intră nimeni în panică. Lumea nu-şi face probleme că tinerii trăiesc necununaţi (în căsătorii „de probă”), că bisericile sunt din ce în ce mai goale, că dumnezeul celor mai mulţi a ajuns banul şi plăcerile trupeşti, că naşii de astăzi, care cunună sau botează, nu ştiu nici Crezul, nici Tatăl nostru, pentru că Nunta şi Botezul au ajuns nişte afaceri pentru unii. Câţi creştini mai fac astăzi rugăciunea de seară sau de dimineaţă? Mulţi au deveni dependenţi de calculator şi televizor. Şi sunt foarte multe exemple. Vai, ce criză ! Mult mai gravă decât criza financiară. Să luăm aminte !

Păcăleală

11 noiembrie 2008

Când se apropie moşii de vară, sau de iarnă, sau o altă zi când se face pomenirea morţilor, creştinii intră în alertă, se pregătesc din timp pentru aceste zile de pomenire. Şi bine fac. Numai că mulţi pică într-o capcană. Pentru răposaţi caută prin tot oraşul produse cât mai ieftine, unele poate şi expirate, pentru a le da de pomană. Ce păcăleală ! Însă când e vorba să-şi cumpere câte ceva pentru consumul lor personal, se schimbă treaba. Aleg ce-i mai bun şi mai proaspăt. Nu mai vorbim de faptul că, din comoditate (ca să nu zic altfel), pomana pentru răposaţi se împarte la rudele apropiate, la vecinii îmbuibaţi, care uneori o dau la animale. Nu se caută văduva, orfanii şi săracii care ar avea nevoie, care ar zice de o mie de ori bogdaproste. Aceasta se întâmplă pentru că mulţi creştini o fac din obişnuinţă şi nu din credinţă. Iată o faptă bună fără suflet. Să luăm aminte !

Raiul şi iadul

10 noiembrie 2008

Odată un creştin se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate Raiul şi Iadul. După ce s-a rugat el un timp, se pomeneşte într-o noapte cu un înger, care îi spune: Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis ca să-ţi arăt Raiul şi Iadul. L-a luat de mână şi l-a condus în faţa a două uşi. A deschis una dintre ele, iar creştinul nostru a privit înăuntru. În mijlocul încăperii era o masă mare şi rotundă. În mijlocul mesei era un vas mare cu mâncare, care, după mirosul îmbietor, părea a fi deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul mesei erau slabi ca nişte schelete, flămânzi, palizi si bolnăvicioşi. Fiecare avea în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la vasul cu mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuia să introducă lingurile cu mâncare în gură, nu reuşeau fiindcă lingurile aveau cozile foarte lungi. Se părea că de mult timp se chinuiau aşa. Creştinul s-a cutremurat la vederea acestei nenorociri şi suferinţe şi mare milă l-a cuprins. Îngerul i-a spus: ai văzut Iadul. Hai să vezi şi Raiul.

Au mers la a doua uşă şi au deschis-o. Era o încăpere exact ca prima. Avea masă mare şi rotundă cu o oală mare cu mâncare, care împrăştia acelaşi miros plăcut. Cei care erau în jurul mesei aveau în mâini aceleaşi linguri cu cozi lungi, cum aveau şi cei din camera alăturată. Nici ei nu puteau să introducă singuri mâncarea în gură, însă, spre deosebire de ceilalţi din camera alăturată, aceştia păreau hrăniţi, erau veseli şi cântau. Atunci creştinul i-a spus îngerului: nu înţeleg nimic. De ce aceştia se simt ca în Rai, iar ceilalţi se chinuiesc ca în Iad ? E simplu, i-a spus îngerul. Vezi tu, ei au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce egoiştii, lacomii, indiferenţii se gândesc doar la ei înşişi.

Frumoasă istorioară. Atâta timp cât îl vom hrăni pe aproapele, atâta timp cât îl vom folosi sufleteşte, pe noi înşine ne vom hrăni. De aceia vă îndemn, fraţilor, să nu pregetaţi al folosi pe aproapele, căci este poruncă de la Hristos: să-l iubim pe aproapele ca ne noi înşine.