|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
||
|
Jertfa unei mame |
31 martie 2011 |
|
|
O mamă credincioasă avea un băiat care, cu toate sfaturile şi îndemnurile ei, părăsi calea credinţei şi se depărtă de Dumnezeu, rămânând cu sufletul împietrit. Într-o zi mama scrise o scrisoare şi o încredinţă băiatului, rugându-l s-o ducă unui pustnic îmbunătăţit, ce trăia în post şi rugăciune într-o colibă în apropiere de satul lor. Pe drum, băiatul, biruit de gândul de a afla ce scrie mama lui părintelui, o desfăcu şi citi următoarele: ,,Părinte, am ajuns la capătul suferinţei mele. Băiatul meu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi tot ce am făcut să-l aduc pe calea cea bună a fost zadarnic; vă rog din suflet să faceţi rugăciuni către Bunul Dumnezeu că, dacă e nevoie să scap viaţa copilului meu, să mi-o ia pe a mea. Vreau cu preţul vieţii mele să se întoarcă din nou la credinţă”. Atât de adânc a fost mişcat în suflet, băiatul la citirea acestor rânduri, încât nu mai duse scrisoarea la pustnic, şi întorcându-se în grabă acasă zise mamei: - Mamă dragă, Dumnezeu nu ţi-a primit jertfa vieţii tale, fiindcă nu este nevoie… Şi, pe loc rupse scrisoarea. Atunci mama, înţelegând tâlcul vorbelor băiatului, cu lacrimi de fericire, îl îmbrăţişă cu dragostea ei de mamă. Iată cum o mamă credincioasă este în stare să-şi jertfească viaţa pentru fericirea fiului ei.
Bine ar fi să ne aducem aminte, fiecare, de jertfa mamei noastre trupeşti sau sufleteşti... |
||
|
Îmbrăţişarea ucigaşului |
30 martie 2011 |
|
|
În Brazilia creşte o plantă care se numeşte ,,katathon”, care înseamnă ,,ucigaş”. Este una din plantele agăţătoare. La început se târăşte pe pământ şi, dacă găseşte vreun copac lângă ea, se caţără pe el, se umflă, nu-i lasă nicio ramură neacoperită şi, când ajunge la vârf, sărmanul copac este deja uscat. ,,Ucigaşul” l-a înăbuşit în îmbrăţişarea lui mortală. Aceeaşi îmbrăţişare i-o dă omului păcatul ,,cel degrabă agăţător”- diavolul. Pătrunde târându-se prin pofte viclene în inima omului, încet-încet, mai întâi cu lucruri neînsemnate, ca un nevinovat şi neprimejdios, dar se umflă repede, atunci când nu este observat şi dezrădăcinat la vreme, distrugându-l cu totul pe om, absorbindu-i toată vlaga. |
||
|
Primejdie de moarte |
29 martie 2011 |
|
|
Mulţi oameni, care sunt stăpâniţi de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire dar n-au suficientă voinţă, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună. Cu mulţi ani în urmă, în apropierea unei gări, într-un canton al C.F. R-ului, trăia un acar cu soţia şi fetiţa lui, care împlinise nouă anişori. Acarul avea patima beţiei. Nu arareori fetiţa îl văzuse pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult, când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură şi când ajungea acasă îşi bătea soţia şi copila, care erau nevinovate. Într-o zi fetiţa întrebă pe tatăl ei, care se afla cu steguleţul roşu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: - Tată, ce înseamnă asta? De ce ţii steguleţul roşu în mână? El i-a răspuns: - Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt şi dau de veste… Fata tăcu şi intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de ruşine. La gâtul sticlei cu ţuică de pe masă, fetiţa pusese un mic steguleţ roşu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese: ,,PRIMEJDIE DE MOARTE!”. Atâta amărăciune şi ruşine simţi acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beţia. Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, şi-a scăpat tatăl de la pierzare. |
||
|
Un vis cu tâlc |
28 martie 2011 |
|
|
Un conducător de ţară a visat, odată, că un fost rege se desfăta vieţuind în Rai, iar un slujitor al lui Dumnezeu se chinuia în focurile iadului. Mirat de un aşa vis, conducătorul ţării a chemat la palatul său pe un bătrân înţelept, ca să-l lămurească în privinţa cestui vis. După ce s-a gândit puţin, bătrânul i-a spus acestea: ,,Nu ştim cu adevărat judecăţile lui Dumnezeu, dar pentru că eu i-am cunoscut pe aceşti doi oameni, pe care i-ai visat, presupun că regele se afla în Rai, fiindcă niciodată nu a i-a vorbit de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi i-a respectat întotdeauna. Iar slujitorul lui Dumnezeu se afla în iad, fiindcă i-a vorbit de rău, mai mereu, pe regi şi a făcut cu ei compromisuri. |
||
|
Duminica Sfintei Cruci |
27 martie 2011 |
|
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a treia din Post Descarcă predica în format "doc"
|
||
|
O părere greşită |
26 martie 2011 |
|
|
Sunt mulţi care sunt de părere că, dacă nu umblă pe calea desfrâului lumesc, atunci nu au păcate şi deci nu au ce să mărturisească la duhovnic. Prăpastie adâncă este aceasta pentru bietul suflet, căci se defaimă cea mai trebuincioasă taină pentru mântuire - Taina Pocăinţei, care împreună cu Sfântul Botez deschide uşa raiului la toată lumea. Căci cine socoteşte că nu e păcătos, acela nu are nici pocăinţă, şi mântuirea stă departe de el. Sfinţi Părinţi ne învaţă că orice abatere de la bine este socotită păcat, căci şi pruncul are mânie şi pizmă… Sf. Proroc David se plânge că: ,,întru păcate m-am născut” (Ps. 50), iar noi, care am îmbătrânit întru rele, zicem că nu facem păcate?! Oare numai desfrânarea este păcat?! Dar în Tablele Legii câte porunci ne-a dat Dumnezeu până la porunca a şaptea (Să nu faci desfrânare)? Iar la cele nouă Fericiri din Sfânta Evanghelie, oare fericeşte Domnul numai pe cei curaţi cu trupul? Dar nici nu aminteşte de aceasta, căci dacă nu ai inima curată, nici trupul nu este curat şi nici sufletul. Dar oare numai cel care tuşeşte este bolnav?! Câţi nu sunt atacaţi de oftică sau alte boli, şi dacă nu tuşesc, oare ei nu sunt bolnavi? (Hrană duhovnicească -Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul) |
||
|
Buna Vestire |
25 martie 2011 |
|
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Bunei Vestiri Descarcă predica în format "doc"
|
||
|
Satul cuvioşilor |
24 martie 2011 |
|
|
Un râu vijelios despărţea două sate cu oameni diferiţi. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau consideraţi sfinţi, fiindcă - spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credincioşi, ţineau posturile şi făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era "satul păcătoşilor”, cu oameni leneşi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nu ţineau poruncile cum trebuie. Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător şi începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai linişti un pic furtuna şi mai încetară tunetele şi fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii şi inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar "satul cuvioşilor”, nu şi cel ,,al păcătoşilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinţi s-au stricat, multe animale s-au înecat şi cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor. După ce Dumnezeu a dat soare şi toate lucrurile s-au liniştit, cuvioşii au început să-şi pună întrebarea, cum de satul păcătoşilor a scăpat de inundaţie, iar ei s-au trezit cu atâta pagubă. Unul dintre sătenii cuvioşi, cunoscut pentru înţelepciunea sa, dori să cerceteze acestea şi făcu un drum până la râu. Acolo întâlni pe un oarecare din satul păcătoşilor, îl salută şi intră cu el în vorbă. Acela i-o lua înainte cu vorba şi zise: - Ce aţi crezut, că dacă duceţi viaţă cuvioasă este suficient ca să nu vă inunde? Eu cam ştiu de ce satul vostru a fost inundat şi al nostru nu! - Păi care ar fi motivul? - Motivul este acesta: că oricât de smerit eşti, de cuminte, de ascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu, mântuirea nu trebuie lucrată doar pentru tine. - Păi ne ajutăm între noi, vrem să ne mântuim sufletele cu toţii, spuse "cuviosul”. - Aşa este, vă ajutaţi între voi, spuse "păcătosul” apăsând pe ultimele două cuvinte. Dar râul acesta nu l-aţi mai trecut spre noi de câţiva ani buni! Să veniţi aici şi să ne spuneţi şi nouă cuvântul lui Dumnezeu şi să ne învăţaţi viaţa cuvioasă. De aceea v-a dat Dumnezeu inundaţia, fiindcă ne-aţi lăsat să ne pierdem sufletele deşi suntem vecini... - Păi atunci haidem să facem pace, spuse săteanul "cuvios”, întinzând mână păcătosului. Şi fie ca odată cu această mână întinsă, să facem din două sate o singură comună şi împreună să ne mântuim! - Bine ai grăit frate! spuse "păcătosul”. Căci mântuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toţi. Eu gândesc aşa, că omul oricât ar fi de păcătos, se poate apleca dintr-odată spre viaţă cuvioasă. Să-L lăsăm aşadar pe Dumnezeu, ca de azi înainte, să dea soare şi ploaie peste amândouă satele, ca împreună să suferim şi cele bune şi cele rele. Şi tot împreună să ne pregătim pentru dorita întâlnire cu Domnul, atunci când El ne va chema la El să ne spună, dacă suntem mântuiţi sau nu. |
||
|
Grădina sufletului |
23 martie 2011 |
|
|
Un om l-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic? - Nu, părinte, trebuie să le ud... - Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase? - Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni... - Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească? - În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată. - Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?! Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire. |
||
|
Un exemplu |
22 martie 2011 |
|
|
Într-un sat, un tânăr a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare lună. Lumea a şi început să clevetească, ba că tânărul e bolnav, ba că are vreun păcat greu pe suflet, ba că vrea să se călugărească şi … câte şi mai câte… Ceilalţi tineri de seama lui şi mai mari, unde-l întâlneau îl pişcau cu vorbe batjocoritoare. Chiar şi părinţii au început să-i spună: ,,Măi Ionele, nu-i lucru rău ce faci tu, dar nu te face de râs şi de batjocură în sat; dacă nici oamenii bătrâni nu se împărtăşesc în fiecare lună, pentru ce să faci tu astfel?! - Pentru că, răspunse Ionel cu smerenie, eu nu vreau să mă iau după unul sau altul, ci după învăţătura Sfintei noastre Biserici, iar Părintele duhovnic mi-a spus că, dacă mă pregătesc cum se cuvine, este foarte bine să mă împărtăşesc în fiecare lună sau la cele douăsprezece Praznice Împărăteşti. Mie îmi e mai scumpă împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului Hristos decât părerea lumii despre mine. Mai bine să fiu batjocorit de lume, decât să mă despart de învăţătura şi dragostea Mântuitorului Hristos. A trecut mai bine de un an, iar acum Ionel nu mai era singur la împărtăşanie, ci peste douăzeci de tineri se spovedeau şi se cuminecau în fiecare lună. Multă lume a urmat pilda cea bună a lui Ionel, iar batjocura a pierit, credinţa s-a întărit, faptele bune s-au înmulţit şi Harul lui Dumnezeu peste mulţi a coborât. |
||
|
Rostul canonului şi iertarea păcatelor |
21 martie 2011 |
|
|
La un loc cu mărturisirea este socotit şi canonul, care completează lucrul mărturisirii. Pocăinţa nu este deplină dacă nu este urmată de împlinirea canonului rânduit de preotul duhovnic. Deci, putem spune că rostul canonului este completarea mărturisirii şi zăvorul Pocăinţei. Mulţi dintre creştinii de azi nu pot înţelege ce rost are canonul de la mărturisire. Unii îl iau drept o despăgubire sau o plată pentru păcatele săvârşite, alţii îl iau drept o pedeapsă sau o taxă de ispăşire pentru vinovăţia păcatelor. Sunt apoi şi alţii, mai nepricepuţi, care cred că prin canon se răzbună preotul pe ei, iar alţii cu şi mai mare nebăgare de seamă nu dau nicio atenţie canonului, zicând că este ceva numai de formă sau doar o scornitură a preotului. Toate aceste păreri sunt greşite şi aduc mare pagubă mântuirii sufletului. Canonul face parte din Sfânta Taină a Pocăinţei si este ca o reţetă pe care o recomandă doctorul celui bolnav. Cel care a fost vătămat de răutatea păcatului este asemenea unui om rănit care are nevoie de îngrijirea medicului. După ce lecuieşte pe cel rănit, doctorul îi rânduieşte şi o anumită dietă pentru a fi păzit de infecţie sau de inflamaţie. Chiar dacă se închide rana şi chiar dacă cel bolnav se tămăduieşte, tot mai este nevoie de pază şi de întărire. Tot asemenea, şi duhovnicul, după ce îi citeşte molitva de iertare, îi rânduieşte şi dieta celui mărturisit care se numeşte canon. De aici putem cunoaşte că iertarea nu se dă în schimbul canonului, căci împlinirea canonului urmează după molitva de iertare pe care o citeşte preotul celui mărturisit. Darul iertării de la taina mărturisirii nu se dă pentru canon, ci din mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că prin canon îşi acoperă vina păcatelor sau că el dă preţul de răscumpărare pentru păcate. Vina păcatelor noastre a plătit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfintele Sale Patimi. Numai jertfa cea negrăită a Mântuitorului acoperă marea păcatelor noastre, dacă însă avem credinţă şi mărturisire curată. (Hrană duhovnicească -Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul) |
||
|
Duminica Sf. Grigorie Palama |
20 martie 2011 |
|
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a doua din Post Descarcă predica în format "doc"
|
||
|
Tatăl nostru |
19 martie 2011 |
|
|
Un profesor pentru cei ce au nevoie...
|
||
|
Copacul cu gunoi la rădăcină |
18 martie 2011 |
|
|
Un om în vârstă, pe numele său Vasile, luminat fiind de Bunul Dumnezeu, a început dintr-odată să ducă o viaţă cuvioasă, dar aceasta după ce îşi făcuse o reputaţie prin sat cum că ar avea toate păcatele strânse şi că ar fi primul în rândul păcătoşilor. Se mirară toţi cum după atâtea beţii, desfrânări, înjurături şi multe alte rele şi păcate, omul avea, de acum, curajul să se înfăţişeze Domnului, să devină nelipsit de la slujbele religioase, să se străduiască să facă bine lui si celor din jur. Pentru reputaţia lui de om păcătos, nu toată lumea din biserică îl vedea cu ochi buni, ba unul dintre credincioşi nu-l putea suferi şi mereu îi adresa câte o vorbă din care să înţeleagă că degeaba s-a pocăit acum la bătrâneţe, că tot o să ajungă în focul iadului. La vorbele acestui om, bătrânul cel cu multe păcate, nimic nu răspundea, fiindcă ştia că poate acela are dreptate. Nici după o jumătate de an, de când lepădase păcatele mari, acela nu-l slăbea pe Vasile şi îi spunea că nu îi este de ajuns ce a făcut, că pentru relele cele vechi o să ajungă în iad. Tot aşa până într-o zi, când Vasile nu mai răbdă, şi spuse: - Ascultă omule, văd că ştii multe şi eşti însetat de mântuire, de aceea am să te întreb ceva! - Întreabă-mă! răspunse acela. - Voi când vreţi ca un pom să fie mai frumos, mai vânjos si mai roditor, puneţi şi îngrăşământ? - Da Vasile, punem şi îngrăşământ, şi gunoi din grajd, îl udăm, de toate… - Apoi după mintea mea, gândesc aşa, zise Vasile. Că dacă aşa, cu voia lui Dumnezeu, copacii aceştia s-au făcut frumoşi, chiar dacă au avut gunoi la rădăcină, apoi cu atât mai mult omul - fiindcă e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - se va face frumos şi va moşteni Împărăţia de Sus, chiar dacă a avut gunoi la rădăcină. Dacă Tatăl m-a chemat la frumuseţe, tu de ce vrei să zădărniceşti chemarea Lui cea tainică? Auzind acestea, omul acela nimic nu mai spuse si începu să-şi vadă mai mult de ale sale, decât de ale altora.
Adevărat este ce a spus Vasile! Mulţi dintre Sfinţi şi Sfinte au avut "gunoi" la rădăcină: au făcut desfrânare, au tâlhărit, dar, trezindu-se la timp, s-au pocăit de păcatele lor, iar acum sunt scrişi cu roşu în calendar. Aşadar, nu vă luaţi după gura lumii! Ştiu că şi pe la dumneavoastră prin biserică mai sunt persoane din acestea, care poartă grija altora, dar luaţi aminte la cuvintele Scripturii, care spun: "Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?" |
||
|
Ispitele înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie |
17 martie 2011 |
|
|
Toate câte vi se întâmplă în timpul pregătirii voastre pentru Sfânta Împărtăşanie - frică, tulburare şi altele - vin de la vrăjmaşul. Nu e nicio îndoială că acesta vă dă târcoale… Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie îl ard, îl alungă departe. Ca să vă împiedice de la aceasta, vă provoacă atâtea ispite. Luptaţi-vă, păstraţi amintirea lui Dumnezeu şi amintirea morţii! Pe acestea două să le ţineţi nu numai când vă pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie, ci întotdeauna, căci ele distrug meşteşugurile diavolului. Cunoaşteţi şi simţiţi cât de mântuitoare sunt pentru suflet Preacuratele Taine! Deci să vă împărtăşiţi mai des! (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească)
...dar cu frică, şi cu cutremur, şi cu dragoste, şi cu dorinţă mare să ne străduim să fim cât mai vrednici de aceasta, spovedindu-ne cât mai sincer de toate relele prin care L-am supărat pe Dumnezeu sau pe semeni. Aşa să ne ajute Dumnezeu! |
||
|
Zâmbeşte, nu te încrunta! |
16 martie 2011 |
|
|
Un om cam posomorât se plângea într-o zi unui alt om paşnic şi credincios, zicându-i: - Nu ştiu ce au oamenii cu mine, de mă privesc cu fruntea încruntată şi cu ochi răi. Acesta însă îi răspunse: - Dumneata eşti de vină! - Cum aşa? răspunse omul şi mai posomorât, şi încruntat, şi aproape supărat. - Foarte bine! Ia uită-te în oglinda asta cu chip senin, voios şi zâmbind. Acela privi. Credinciosul îl întrebă: - Îţi place? - Sigur că-mi place! - Acuma strâmbă-te, încruntă privirea şi strânge buzele. Aşa îţi place? - Cred şi eu că nu-mi place. Nu-mi place chiar deloc. Atunci credinciosul, care era un om înţelept, îl mustră prieteneşte şi-i zise: - Vezi, aşa este şi cu lumea. Dacă te uiţi blând, cu chip senin şi chiar zâmbind, aşa se uită şi ea la tine, iar dacă te încrunţi şi ai chipul aspru, tot aşa se uită şi ea la tine. Aşa că numai dumneata eşti de vină de felul în care se uită lumea. Uită-te frumos la ea, şi ea se va uita tot aşa de frumos la dumneata. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! |
||
|
Să nu-i dispreţuim pe semeni! |
15 martie 2011 |
|
|
Era odată o femeie, care crezându-se mare credincioasă, zicea adesea: ,,N-am nevoie de nimeni, căci Dumnezeu îmi este deajuns”. Şi iată că într-o zi, tot din mândrie, căzu într-un lac mlăştinos şi, cu apa până la gât, începu să strige după ajutor. Săriră nişte vecini de-ai ei, priviră, dar grăiră: ,,Păi n-ai zis dumneata că n-ai nevoie de ajutorul nostru…”. Şi se uitară la ea fără să o ajute. Cum n-avea nici o scăpare de la cei din jur, femeia strigă tare după bărbatul ei, care venind în grabă îi zise şi el fără să o ajute: - Ce pot face eu, un biet păcătos de care ţi-ai legat viaţa? În cele din urmă veni tatăl femeii, un bărbat credincios şi înţelept, care ajutând-o să iasă din apă, o mustră cu blândeţe: - Desigur, fata mea, Dumnezeu este TOTUL în viaţa noastră, dar nesocotind pe semenii noştri, noi Îl supărăm pe Dumnezeu şi astfel El nu ne mai ajută. Pe Dumnezeu se cada să-L iubim mai întâi, dar El ne porunceşte să-i iubim şi pe semenii noştri, chiar dacă ei sunt păcătoşi; Domnul ne ajută, dacă şi noi ne ajutăm unii pe alţii. De la această întâmplare, femeia a înţeles care e voia lui Dumnezeu şi i-a iubit pe oameni aşa cum ne-a poruncit Dumnezeu: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. |
||
|
De ce atâtea suferinţe? |
14 martie 2011 |
|
|
Un om necăjit veni într-o zi la preot şi-i zise: - Părinte, de ce oare Dumnezeu îmi dă mie atâtea suferinţe? Preotul îi răspunse tot printr-o întrebare: - Dumneata te uiţi numai la suferinţele pe care le primeşti, dar te uiţi oare şi la păcatele pe care le săvârşeşti? Sau oare dumneata eşti fără de păcat? - Cum să fiu fără de păcat, părinte, că L-aş mânia pe Dumnezeu; am şi eu, ca orice om, păcatele mele. - Bine zici, spuse preotul şi luând o haină prăfuită din cuier, cu care fusese la un drum lung, îl invită pe omul nostru în curtea casei. Părintele întinse haina pe o frânghie, luă un băţ şi începu să bată în ea cu putere. Un praf gros se ivi de îndată şi el zise: - Vezi, omule, acesta este păcatul pe care-l avem în haina sufletului nostru şi întocmai ca şi acest praf, păcatul nu va ieşi, dacă sufletul nu va fi lovit cu băţul suferinţelor. Înţelegi acum de ce Dumnezeu ne trimite suferinţe? - Mare adevăr m-ai învăţat părinte; Mai bine să-mi dea Dumnezeu multe suferinţe şi să am sufletul curat, decât fără suferinţe şi să-mi ajungă sufletul întinat şi să merg în iad. Slavă Ţie Doamne, zise omul necăjit, căci adevărate sunt cuvintele: ,,Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”.
Din această istorioară înţelegem că e nevoie de băţul suferinţelor, când haina sufletului e îmbâcsită de praful păcatelor, dar dacă ne străduim să ţinem sufletul curat, atunci nu mai e nevoie de băţ… |
||
|
Duminica Ortodoxiei |
13 martie 2011 |
|
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica întâia din Post Descarcă predica în format "doc"
|
||
|
Foloasele Postului |
12 martie 2011 |
|
|
Cu prilejul începerii postului mântuitor, vă urez să-l ţineţi cu bine! Această perioadă binecuvântată este un dar dumnezeiesc. Sfinţii Părinţi, prin iluminarea Duhului Sfânt, au rânduit doar anumite zile şi perioade de post. Vedeţi, din pricina slăbiciunii noastre, nu putem să postim tot anul, aşa cum am fi făcut-o în mod natural dacă ne-am fi izbăvit în întregime de cele materiale, dacă am fi fost duhovniceşti, ci nu trupeşti. Însă exact acesta este scopul postului Bisericii: să devenim duhovniceşti. Pentru că prin postire trupul se smereşte împreună cu inima şi se omoară progresiv toate patimile. Deci înţelegeţi cât de mare este folosul lui. (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească) |
||
|
Să nu juri strâmb! |
11 martie 2011 |
|
|
Ce înseamnă să juri strâmb sau nedrept?! Înseamnă că-L iei pe Dumnezeu ca martor, pentru un lucru care nu este adevărat; cu alte cuvinte Îl pui pe Dumnezeu apărător al nedreptăţii; aceasta este o mare fărădelege şi cel care se face vinovat de jurământul nedrept va fi pedepsit atât de oameni, cât şi de Dumnezeu. Adeseori cel care jură nedrept nu este descoperit de către oameni, dar nu poate scăpa de mânia lui Dumnezeu, care cunoaşte totul. Iată de ce Tatăl cel ceresc, nu lasă nepedepsit jurământul strâmb (nedrept) în lumea cealaltă şi adeseori, scurtează viaţa pământească a celui ce nu a jurat drept, sau chiar îi ia viaţa foarte curând sau îndată. Iată o întâmplare care confirmă cele spuse:
Un om avut voia să-şi mărească averea, cumpărând de la vecinul său o frumoasă grădină, dar acesta nu s-a învoit să i-o vândă, deoarece o avea ca moştenire de la părinţi şi-i era tare scumpă, iar pe deasupra îi aducea roade pentru familia lui. Stăpânul grădinii, om sărac şi muncitor, după vreun an de zile moare într-un accident. Cel avut se duce la văduva vecinului şi-i spune că soţul ei care a murit, cu o săptămână înainte de accident i-a vândut grădina, primindu-şi banii; el bogatul şi milosul îi mai dă 2.000 lei, pentru că îi este milă de ea, numai să meargă să perfecteze actele, pe care repausatul nu a mai avut timp să le facă. Văduva a răspuns că ea nu ştie de nici o vânzare, nu primeşte nici un ban şi nici nu se gândeşte să dea grădina din care se hrănea întreaga familie. Cel avut se supără, luă banii de pe masă şi zise văduvei că nu-i va da nici un ban, iar grădina tot a lui va fi; în curând văduva fu chemată la judecătorie. Vecinul plătise trei oameni de nimic, care au jurat că omul înainte de moarte îşi vânduse grădina, iar ei au fost martori când acesta a primit banii pentru grădină. Peste câteva zile, cei rămaşi au trebuit să se mute din căsuţa şi grădina lor, la nişte creştini adevăraţi cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste faţă de oameni. Dar, a urmat Judecata lui Dumnezeu. Într-o săptămână au murit toţi cei trei martori mincinoşi. Unul s-a înecat, altul s-a spânzurat, iar al treilea, după o noapte de chef, nu s-a mai sculat din pat. Dumnezeu la toţi trei le-a luat viaţa. Toată lumea din sat a simţit Judecată şi puterea lui Dumnezeu, iar cel avut, înfricoşat că de acum Dumnezeu îi va lua şi lui viaţa, a redat văduvei căsuţa şi grădina. Dar, după o jumătate de an şi el a fost chemat la Judecata lui Dumnezeu. |
||
|
Cum mureau martirii |
10 martie 2011 |
|
|
Cine vizitează Roma, are de văzut şi renumitul Colosseum, amfiteatru monumental, construit în timpul lui Vespasian şi Titus şi inaugurat în anul 80. Ruinele Colosseumului sunt vestigii sfinte pentru cei care le vizitează şi-şi aduc aminte de creştinii care au pierit acolo sfâşiaţi de fiarele sălbatice, pentru că n-au voit să renunţe la credinţa în Hristos. În ziua inaugurării împăratul spuse în aplauzele mulţimii: Ne-am adunat aici, ca să inaugurăm Coloseumul. Facă zeii ca el să fie plin de glorie! Ziua de azi este o zi de sărbătoare în cinstea arhitectului care l-a construit, căruia trebuie să-i arăt recunoştinţa mea de împărat. Să fie aduşi creştinii pentru a se lupta cu fiarele. Ne vom desfăta astfel cu toţii împreună şi cu cel sărbătorit. Grătarele cuştilor fură trase şi un grup mare de bărbaţi, femei şi copii fu aruncat în arenă. Erau creştinii osândiţi hrană fiarelor. În câteva minute, leii, tigri şi leoparzii sfâşiară prada şi din creştini nu mai rămăseseră decât oasele împrăştiate prin ţărână şi bălţi de sânge pe care le lingeau cu cruzime fiarele. Din galerii poporul roman strigă cu satisfacţie: ,,Ave Caesar!”, când deodată de pe banca de lângă împărat se ridică un bărbat şi strigă: ,,Şi eu sunt creştin!”. Era arhitectul care construise Colosseumul. Mulţimea rămase uluită, dar în curând strigă într-un delir feroce: ,,Ad leones!” , adică ,,La lei!”. Împăratul făcu semn şi leii avură încă o pradă de sfâşiat. Aşa s-a sfârşit serbarea în cinstea arhitectului care ridicase Colosseumul. O minte creştină a întocmit planul acestui măreţ monument şi cu sângele lui creştin a fost stropit în ziua inaugurării lui în anul 80. |
||
|
Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia |
9 martie 2011 |
|
|
||
|
De 8 martie |
8 martie 2011 |
|
|
Multe zile frumoase de prăznuire sunt în calendarul nostru creştin-ortodox! Şi totuşi nu e atâta agitaţie, şi nu se face atâta reclamă, cum se face pentru zilele de 1 martie, 8 martie sau "Saint Valentine's Day", care n-au nimic comun cu Ortodoxia. De ce oare se întâmplă aşa? Pentru că mulţi ortodocşi au slăbit în credinţă şi, din neştiinţă, se lasă influenţaţi de nişte practici străine de duhul ortodox. Referitor la ziua de 8 martie, vă rog să urmăriţi articolul de mai jos, extras de pe net (Sursa: www.credinta-ortodoxa.ro):
"Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8 martie (demagogic numită “internaţională”, căci n-au sărbătorit-o oficial, după modelul Sovietelor, decât ţările din fostul “lagăr socialist”, iar în restul lumii numai anumite cercuri de stânga, marxiste sau marxizante). Propunerea instituirii unei Zile a Femeii a fost făcută şi aprobată în 1910, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei sărbătorire în mediile respective având loc în anul următor. Autoarea propunerii a fost militanta revoluţionară Clara Zetkin (1857-1933), o evreică născută la Wiederau (Saxonia) şi moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde şi-a văzut împlinit visul “tinereţii revoluţionare” şi a propăşit pe linia bolşevismului stalinist). De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (şi cel mai invocat) este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale “femeilor muncitoare”, începând cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857 (ce-i drept, sângeros reprimată de autorităţile “capitaliste” ale vremii). Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de aşa zisă libertate, că celebrează „creştineşte”, în Postul Mare, cu jocuri, băutură, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile sărbătorii respective. Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu prostituate". Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră, numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui. Noi, creştinii ortodocşi, dacă astăzi nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov, aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire. 8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea. Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne şi birturi. Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi!"
Dacă vrem să dedicăm o zi din calendar mamelor noastre, surorilor, fiicelor sau colegelor noastre, Părinţii Bisericii ne îndeamnă să alegem ziua de 25 martie - Bunavestire, sau Duminica a treia după Paşti - a Femeilor Mironosiţe. Adevăraţii creştini, femeile ortodoxe, doar în aceste zile vor simţi bucuria unei autentice serbări, căci aceste zile au în centru, modelul femeii creştine, pe Maica Domnului şi pe Sfintele Femei care l-au urmat atâta râvnă pe Hristos Domnul. Cu bună cuviinţă, aşa să prăznuim de acum înainte Ziua Femeii ! |
||
|
Pocăinţa noastră şi milostivirea lui Dumnezeu |
7 martie 2011 |
|
|
Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu! Iertarea păcatelor ni se dă nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul, ca un Milostiv şi Iubitor de oameni, este întotdeauna pregătit să ierte pe cel ce se întoarce cu pocăinţă la El. Nevrednic de iertare nu este cel care are păcate multe şi grele, ci cel care nu se pocăieşte! Doar acesta! Catastiful tuturor păcatelor oamenilor a fost rupt de Domnul nostru Iisus Hristos prin răstignirea Sa pe Cruce. Obişnuinţa oricărui om cu această lucrare a nemărginitei iubiri dumnezeieşti faţă de oameni, este reală şi se realizează prin Taina Pocăinţei (Spovedaniei). Cel care, prin intermediul preotului duhovnic, primeşte iertarea de la Dumnezeu, stă nevinovat înaintea dreptăţii Lui. Credinţa slabă în această Sfântă Taină şi lipsa încrederii în mila lui Dumnezeu vin de la vrăjmaşul. Fără impulsul lui păcatele nu se săvârşesc. Prin păcate se înalţă un zid între noi şi Dumnezeu. Pocăinţa şi mărturisirea dărâmă acest zid, făcând inutile toate luptele diavolului pentru pierderea noastră. Şi pentru că vrăjmaşul cunoaşte bine puterea Tainei, se străduieşte fie să ne îndepărteze cu desăvârşire de aceasta, fie să ne inspire necredinţă în eficienţa ei. Astfel, ne duce la disperare. Deci să-I stăm împotrivă! Să-l alungăm pe vrăjmaş împreună cu meşteşugurile lui. Dumnezeu a trezit conştiinţa noastră adormită, ca să-I cerem iertare păcatelor. Aşadar, este firesc să ne dăruiască cu bucurie şi iertarea. Să ne apropiem de El cu încredere! Să nu-l lăsăm pe vrăjmaş să distrugă credinţa şi speranţa noastră. (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească) |
||
|
Izgonirea lui Adam din Rai |
6 martie 2011 |
|
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica lăsatului sec de brânză Descarcă predica în format "doc"
|
||
|
Conştiinţa - Glasul lui Dumnezeu |
5 martie 2011 |
|
|
Pe vremea unui război, când foametea se întindea tot mai mult, un soldat fugar intră în ograda unei văduve sărace, a cărei singură avere era un viţeluş. Voind să i-l ia, femeia se rugă de el, zicându-i: - Atâta am, te rog nu mi-l lua! Dar fugarul răspunse cu nepăsare: - Dacă nu ţi-l iau eu, vine altul şi tot ţi-l ia. Şi luând viţelul femeii, plecă mai departe. Venind noaptea, hoţul se adăposti lângă un gard şi adormi. În vis i se arătă diavolul, care-i ceru sufletul. Dar omul, speriat, răspunse: - Atâta am, un singur suflet, te rog nu mi-l lua! Dar diavolul întinse gheara spre cel care dormea, voind a-i lua sufletul şi-i zise: - Dacă nu ţi-l iau eu, vine alt frate de-al meu, şi tot ţi-l ia: Deşteptându-se, fugarul înţelese într-o clipă glasul pe care i-l trimetea Dumnezeu prin conştiinţa lui. Luă viţelul, se întoarse la văduva lipsită şi i-l dădu înapoi, zicându-i cu cutremur în suflet: - Aşa mi-a poruncit Dumnezeu. Te rog iartă-mă. Şi soldatul plecă mai departe înfometat, dar cu sufletul împăcat. |
||
|
În sus, în jos şi împrejur |
4 martie 2011 |
|
|
Într-un sat, odată, între mulţi necredincioşi, se afla şi un om al lui Dumnezeu. Muncile câmpului erau grele şi oamenii se frământau şi se plângeau că nu se mai isprăvesc. Singur, numai credinciosul era liniştit şi-şi căuta de treabă. Într-o zi, unul din consătenii lui îi zise: - Cum poţi tu sta aşa liniştit? Şi acesta i-a răspuns: - Întocmai ca voi sunt şi eu, dar eu fac în fiecare zi ceva care îmi aduce pace şi linişte… - Ce anume? - În fiecare dimineaţă, după rugăciune, mai înainte să plec la treabă, privesc în trei părţi. Mai întâi în sus, ca să-mi aduc aminte că acolo este Dumnezeu şi să mă rog Lui ca să-mi ajute. Apoi privesc în pământ, ca să-mi aduc aminte că peste puţină vreme am să mă cobor în el, şi pe urmă privesc în jur şi văd pe alţii care sunt mai necăjiţi şi mai săraci decât mine… Şi aşa pornesc la treabă mai uşor şi mai îmbunat. Şi ca încheiere zise consăteanului: - Iată, vezi, acesta-i tot secretul! Fă şi tu la fel! |
||
|
Vorbirea de rău |
3 martie 2011 |
|
|
Într-un sat, o femeie se lăuda cu credinţa ei şi cu învăţătura ei despre Dumnezeu. Adevărat era, că ea era nelipsită de la Biserică, avea memorie bună, îi plăcea slujba, spunea şi altora din cele auzite la biserică, căci avea şi darul povestirii, dar avea şi un păcat de care nu putea să se debaraseze – vorbirea de rău; îi judeca pe cei care îi considera ea păcătoşi. Odată îi spuse preotului că ea vrea să se desăvârşească şi să se jertfească pentru ceva care I-ar place foarte mult Domnului Hristos. Preotul duhovnic, care-i cunoştea acest păcat, drept răspuns îşi puse degetul pe buze şi-i zise: - Iată, aceasta-i jertfa pe care o vrea Domnul de la dumneata: pune pază gurii şi nu mai bârfi, nu mai judeca şi să-ţi iasă din minte că eşti mai presus de alţii. |
||
|
Pentru cei ce vor să se mântuiască |
2 martie 2011 |
|
|
Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi, trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se străduiesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic. Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: "Frate Zerefere (aşa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocăi cineva dintre noi, l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?" Răspuns-a celălalt: "Cine poate să ştie aceasta?". Iar Zerefer i-a zis: "Să mi se dea voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?". Celălalt a răspuns: "Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea". Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte - prin aceasta dând încredinţare omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: "Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe". Iar diavolul cel viclean a răspuns: "Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele". Iar bătrânul l-a întrebat: "Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?" Şi i-a zis diavolul: "De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi". Bătrânul i-a răspuns: "Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta". Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: "Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească". Şi a zis bătrânul către înger: "De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?" Îngerul i-a zis: "Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către niciunul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: "Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El". Iar când te va întreba: "Care sunt cele poruncite de El?", să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: "Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche". Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată"; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii", să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvârşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu". Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire". Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi, venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dintâi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: "Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean". Apoi sfântul i-a zis: "M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul". Diavolul a zis: "Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?" Bătrânul a răspuns: "Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche"; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii"; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată". Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte". Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: "O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urâciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urâciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea". Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: "Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo. De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Vieţile Sfinţilor) |
||
|
De 1 martie |
1 martie 2011 |
|
|
Închin această poezie tuturor creştinelor care sunt la suflet precum florile de primăvară.
Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă, Iar de astăzi, primăvara a ajuns din nou la cârmă. Razele fierbinţi de soare, auzind că-i primăvară, Se reped într-o năvală peste-a iernii plăpumioară.
Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească, Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească. Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.
Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară, Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară. La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.
Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură, Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură; Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară, La slăvita înviere, în parfum de primăvară.
Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii; Vin frumoasele narcise de pe-ntreg cuprinsul lumii. Toată floarea cea vestită a întregului pământ, Vrea s-aducă azi, pe scenă, Creatorului un cânt.
Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite, Inundând văzduhul straşnic, cu parfumuri diferite. Revărsând în jur mireasmă, unele din ele cântă, Iară altele, prin straie, ochiul dulce ţi-l încântă.
Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei, Iar un cor de violete, simfonia modestiei; Sus, pe scenă, liliacul cântă despre tinereţe, Iar magnolia vorbeşte despre-a florilor nobleţe.
Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire, Gălbenelele zic dulce despre dor şi fericire, Laurii vorbesc de faimă, crinii albi de puritate, Iar trifoiul dă o pildă tandră de loialitate.
Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe, Iar ferigile zic stihuri parfumate cu francheţe; Bradul tuturor vorbeşte, cu mult dar, de veşnicie, Iar măslinul cântă vrednic imnul păcii, cu tărie.
Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită, Fiecare floricică, vesel cântă sau recită, Aducându-şi fiecare mulţumirea şi obolul Pentru Cel ce le-a dat viaţă, pentru Tatăl Creatorul.
Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună Şi încing o horă mare, împletite-ntr-o cunună. Festivalul lor se-ntinde până-ntr-un târziu de toamnă, Iar a lor mesaj profetic strigă tare şi ne-ndeamnă:
Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă, Un buchet de floricele cu iubire şi speranţă, Căci precum noi înviat-am, din a iernii noapte grea, Tot aşa şi omenirea, negreşit va învia.
......
Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire, Care este pentru oameni pildă vie de trăire, Căci nu vezi la ele ură, nu vezi hulă, nu vezi ceartă, Nici nu se invidiază, nici nu se mândresc vreodată.
Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini, Ele înfloresc voioase şi sub spini, sau mărăcini. Din a lor mireasmă, ele împrumută cu plăcere Şi acelor ce fac umbră, şi-s pricină de durere.
Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har, Nu poţi suferi harisma fratelui primită-n dar, Sau de-o ai, altă durere, căci cu dânsa te mândreşti, Iar pe cei lipsiţi de daruri, repede îi osândeşti.
Nu ai vrea ca, tu, de astăzi să devii o scumpă floare? Căci şi tu ai nişte daruri, ce nu-s puse în valoare. Fii mireasmă pentru semeni, fii la fapte cu tupeu Şi fă haină luminoasă, haina sufletului tău! |
||
|
vezi şi |
||
