|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Săptămâna Patimilor - Miercurea cea Mare |
31 martie 2010 |
|
Ascultaţi
|
|
|
Săptămâna Patimilor - Marţea cea Mare |
30 martie 2010 |
|
Ascultaţi
|
|
|
Săptămâna Patimilor - Lunea cea Mare |
29 martie 2010 |
|
Ascultaţi
|
|
|
Duminica a VI-a din Post |
28 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Floriilor Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
O problemă de... iubire |
27 martie 2010 |
|
Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor, s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a întrebat: - Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii au spus: - Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul. Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru nepăsarea oamenilor: - Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul i-a întrebat iarăşi: - Ce credeţi că ar trebui să le mai fac? - Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în faţa Creatorului şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi. - Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul. Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat şi Dumnezeu le-a spus: - Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore ca să se roage. Şi a lăsat timpul ca mai înainte.
Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele, citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e vorba de rugăciune... De ce oare? Pentru că rugăciune înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta sunt piedici de tot felul, şi înainte de rugăciune, şi în timpul rugăciunii.
"Rugaţi-vă neîncetat!" (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,5,17) |
|
|
Pildă de ascultare |
26 martie 2010 |
|
Povestit-a cineva din părinţi, că un oarecare filosof însemnat din Cetatea lui Dumnezeu, bărbat cucernic, a venit la un sihastru şi-l rugă să-l primească spre a-l face călugăr. Şi i-a zis bătrânul: de pofteşti să te primesc, mergi şi vinde averea ta şi o dă lipsiţilor şi te voi primi ! Şi mergând, a făcut după cuvântul bătrânului. După aceea i-a dat o altă poruncă: să te păzeşti a nu vorbi cu nimeni ! Iar el s-a făgăduit să nu grăiască, şi doi ani n-a grăit. Au început după aceea oamenii să-l laude şi i-a zis bătrânul: nu-ţi este de folos să stai aici, ci te trimit la o mănăstire de obşte. Şi l-a trimis. Dar trimiţându-l, nu i-a zis să grăiască, sau să nu grăiască. Deci, acela păzind porunca ce i s-a dat, a petrecut fără să vorbească. Egumenul, după ce l-a primit, vrând a-l ispiti cu fapta, ca să-şi dea seama de este mut, sau se preface, l-a trimis cu o trebuinţă, în vremea revărsării apei râului, ca, vrând să treacă apa, să spună că n-a putut trece râul, şi a trimis după dânsul în taină, să vadă ce va face. Acela, dacă a ajuns la râu şi a văzut că nu poate trece, a plecat genunchii spre rugăciune şi, venind un crocodil, l-a luat în spinare şi a trecut în cealaltă parte a apei. După împlinirea ascultării pentru care a fost trimis, a venit iarăşi la apă şi iarăşi l-a luat în spate crocodilul şi l-a trecut dincoace. Deci, venind fratele cel trimis după dansul să-l urmărească, a spus stareţului şi fraţilor ce a văzut şi s-au mirat. Nu după multă vreme, a murit călugărul ce nu grăia. Şi a trimis egumenul la bătrânul lui, grăind: mut de ar fi fost, însă îngerul Domnului a fost. Atunci a vestit stareţului că n-a fost mut, ci mult vorbitor, dar păzind porunca ce i-a dat dintru început a petrecut negrăind. Şi s-au mirat toţi şi l-au proslăvit pe Dumnezeu. (Patericul Egiptean) |
|
|
Buna Vestire |
25 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Bunei Vestiri Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cizmarul milostiv |
24 martie 2010 |
|
Lev Tolstoi, marele scriitor rus (1828-1910), pe lângă romanele sale celebre, a scris şi o serie de povestiri cu conţinut moral creştin. Între acestea este şi istoria cizmarului sărac. Într-un sat trăia un cizmar care, într-o odăiţă, îşi avea atelierul şi bucătăria şi dormitorul. Din meşteşugul său de a repara încălţămintea oamenilor abia îşi scotea hrana de toate zilele. Dar omul era foarte credincios, iubitor de biserică şi cu inimă bună, pentru toţi. O dorinţă mare nutrea cizmarul: să se învrednicească şi el, cumva, să vadă faţa Mântuitorului. Într-o noapte i se arătă în vis Domnul Iisus şi îi zise: "Mâine voi veni la tine, fiule. Să mă aştepţi!" Omul se trezi cuprins de o nemărginită fericire. Deretică prin casă îşi puse toate lucrurile în rânduială, se îmbrăcă îngrijit şi cu ochii pe fereastră, începu a aştepta oaspetele divin. Căutând aşa pe geam, zări o femeie săracă, ducând un prunc în braţe. Omul nostru deschise uşa, o pofti înăuntru, îi făcu un ceai fierbinte să se încălzească şi o omeni cum putu mai bine. După plecarea ei, iarăşi se aşeză la geam, ca nu cumva să-i scape Cel aşteptat. Pe la amiază văzu un măturător de stradă, rebegit de ger. Şi pe acela îl primi cu bunătate şi îl mângâie. Dar Domnul nu venea. Către seară primi cizmarul un soldat bătrân care trecea pe drum. Şi lui îi oferi ceva de mâncare, căldură, un ceai... Şi aşa până ce afară se întunecă de-a binelea. Omul, întristat adânc, se aşeză să se odihnească. Într-un târziu adormi, şi-L visă iarăşi pe Mântuitorul care îi zise: "Bine m-ai primit fiule! Află că îndurarea şi bunătatea pe care le-ai arătat semenilor tăi, Mie mi le-ai arătat. Căci doar grăit-am vouă: "Întrucât aţi făcut un bine unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). |
|
|
Salvatorul |
23 martie 2010 |
|
La marginea unui râu, un ţăran rău voia cu orice chip să scape de
câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l
în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi
astfel va scăpa de el. Însă, bietul câine a înotat cu greu până la
mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său.
Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele
a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul
în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul
noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate,
a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund,
a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet
spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat,
omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase
să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui
Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu
recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre
sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul
cuiva. Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. (Sfântul Atanasie cel Mare) |
|
|
Viaţa Sf. Cuv. Maria Egipteanca |
22 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Viaţa Sf. Cuv. Maria Egipteanca
|
|
|
Duminica a V-a din Post |
21 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Sf. Cuv. Maria Egipteanca Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Rugăciunea dreptului - (Cuvânt din Proloage) |
20 martie 2010 |
|
A fost oarecând, în părţile Ciprului, secetă multă vreme şi episcopul ţării se ruga mult lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să le dea lor Domnul mila Sa de sus, ca să se pogoare ploaie pe pământ. Şi s-a făcut glas din cer, zicându-i lui: „Să mergi, după Utrenie, la cutare poartă a cetăţii şi pe care vei vedea intrând mai întâi, aceluia să-i spui ca să se roage şi va veni vouă ploaie." Deci, a făcut aşa episcopul, a ieşit cu clerul său şi a şezut la poarta cetăţii şi, iată, intra un bătrân, ducând o sarcină de lemne de vândut. Şi sculându-se, episcopul l-a oprit pe el. Şi îndată a lepădat bătrânul sarcina de lemne din spate şi s-a închinat episcopului, zicând: „Iartă-mă, stăpâne"; şi cerea blagoslovenie de la episcop. Apoi şi episcopul, asemenea, s-a închinat lui zicând: „Ava, pentru Domnul, roagă-te ca să ne trimită Domnul mila Sa şi să fie acum pe pământ ploaie". Iar bătrânul pe sine se numea a fi netrebnic şi păcătos. Şi dacă l-a silit pe el episcopul ca să se roage, bătrânul, plecându-şi genunchii, s-a rugat şi s-a pogorât îndată ploaie. Încă, iarăşi, episcopul a rugat pe bătrân, zicând: „Ai dragoste, pentru noi, părinte, şi ne spune viaţa ta, pentru folosul nostru, ca şi noi să-ţi urmăm". Şi a zis bătrânul: „Iartă-mă, stăpâne, că eu sunt păcătos şi în deşarte zile m-am născut şi nimic nu am de folos cu care sufletul meu să se mângâie. Ci, iată, precum mă vezi pe mine, ies din cetate şi-mi adun o sarcină de lemne şi, vânzând-o, îmi cumpăr pâinea pe care o mănânc şi cu aceasta îmi dobândesc mie hrana cea de peste zi. Iar alta n-am nimic şi dorm la biserică şi iarăşi ieşind, acelaşi lucru îl fac. Iar, de va fi frig sau ninsoare, o zi sau două, petrec flămând şi laud pe Dumnezeu, până ce iarăşi se face senin şi pot ieşi să tai lemne". Şi aşa, nu puţin folos a primit episcopul împreună cu clerul său. Şi toţi au proslăvit pe Dumnezeu de osteneala bătrânului şi i-au zis lui: „Cu adevărat, tu ai plinit Scriptura care zice: Nemernic sunt pe pământ". Deci, l-a luat pe el episcopul şi l-a hrănit, dându-i lui odihnă, până ce s-a mutat către Domnul. Dumnezeului nostru slavă! |
|
|
Să avem nădejde |
19 martie 2010 |
|
Se spune că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora îi amăgea pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că totuşi un pachet n-a fost pus în vânzare. Şi l-a întrebat pe diavol, de ce nu l-a vândut şi pe acesta? "Pentru că acesta conţine cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în gheare!"
Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăinţă şi de fapte bune. «Cine deznădăjduieşte de mila lui Dumnezeu, îl necinsteşte, la fel ca acela ce se îndoieşte de existenţa Lui», zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că luda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, ci mai mult îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu în primul rând din pricina nelegiuirii sale, ci mai mult din pricina deznădejdii sale. Aşa că, fraţilor, ştiind că nu e păcat care să întreacă mila lui Dumnezeu, să ne grăbim să mergem la duhovnic şi să-i spunem cu durere necazurile noastre, cursele întinse de vrăjmaşul în care am căzut din neatenţie şi, cu siguranţă, Bunul Dumnezeu ne va primi. Avem atâtea exemple de oameni, ca noi, care au trăit o viaţă păcătoasă, dar trezindu-se la timp, cu nădejde mare şi-au îndreptat viaţa şi chiar au ajuns mari sfinţi. Să ne fie pildă Sfânta Maria Egipteanca pe care Biserica o pomeneşte în Duminica a V-a din Post. |
|
|
Dacă nu prea merge... |
18 martie 2010 |
|
Părintele Siluan Athonitul, s-a întâmplat să meargă odată în tren, lângă un negustor, fumător pasionat. Acesta a aprins o ţigară şi a simţit nevoia să-şi apere apucătura, zicând că are unele avantaje, sau măcar iluzia lor. I-a cerut, însă, şi părerea Părintelui Siluan. Acesta i-a spus: - Domnule, înainte de a vă aprinde ţigara, rugaţi-vă! Spune-ţi Tatăl nostru! Negustorul a răspuns cu mirare: - Păi…, nu prea merge sa te rogi înainte de fumat… Atunci Părintele Siluan a zis: - Orice lucru care nu merge cu rugăciunea netulburată, mai bine să nu-l facem!
Frumos raţionament! Aşa ar trebui să procedăm şi noi: înainte de a intra în cârciumă, să zicem Tatăl nostru; înainte de a da o replică nervoasă fratelui nostru, să zicem Tatăl nostru; înainte de a judeca pe aproapele pentru neştiinţa lui, să zicem Tatăl nostru; înainte de a ne însuşi ceea ce nu ne aparţine, să zicem Tatăl nostru şi înainte de orice acţiune, să zicem Tatăl nostru, iar dacă… nu prea merge, să ne oprim, să n-o mai facem. |
|
|
Ori tăiem, ori ne tăiem - (Cuvânt din Proloage) |
17 martie 2010 |
|
…Am auzit pe un oarecare bătrân zicând: Şezând eu odinioară în chilia mea şi lucrând lucrul mâinilor mele, cântam psalmi pe de rost şi am văzut un copil tuciuriu la faţă, intrând pe uşile mele, îmbrăcat în haine lăutăreşti şi cu ciucuri. Şi, stând înaintea mea, a început a juca în vreme ce eu cântam din Psaltire, fără să fiu cu mintea la ceea ce cânt. Şi, mi-a zis mie: „Moşule, ce zici, joc bine?". Şi iarăşi îmi zicea: „Oare îţi plac eu ţie şi-ţi place şi cum joc?". Şi, nerăspunzând cu nimic către dânsul, mi-a zis mie: „Socoteşti, călugăre, că faci mare lucru în viaţa ta? Dar, de vreme ce faci aceasta cu lenevire, că citeşti şi greşeşti când zici Psalmul 67, pentru aceea am îndrăznit de am intrat la tine." Iar eu, sculându-mă, zicea bătrânul, m-am închinat lui Dumnezeu şi am început a zice cu luare-aminte: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!" (Ps. 67,1). Şi atunci îndată s-a stins. Deci, aceasta ştiind-o, fraţilor, cu luare aminte să citiţi Psaltirea, ca să nu fie de bucurie vrăjmaşului…
Aşadar, citirea Psaltirii poate fi spre folos creştinului şi spre alungarea duhurilor necurate, dacă o citim cu luare-aminte, cu evlavie, dar poate fi şi spre bucuria demonilor, dacă greşim când citim sau zicem cu mintea împrăştiată. Altfel spus, Psaltirea e o sabie cu două tăişuri: ori tăiem, ori ne tăiem. |
|
|
Plopul şi iedera |
16 martie 2010 |
|
Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânţă de iederă. Venind o ploaie bună, sămânţa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf. Încrezută şi trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop: - Cât ţi-a trebuit să ajungi atât de înalt? Plopul, cuminte şi înţelept, cu smerenie, îi răspunse: - Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani! Iedera, plină de mândrie, îi zise: - Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară. Plopul, zâmbind, îi zise: - Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăieşti, că află de la mine: cine creşte repede, piere repede. Aşa că vai de mărirea ta! Şi, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă şi, peste puţin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, înţelept şi tăcut, îşi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.
Aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc, precum zice un Părinte din Pateric: "dacă vezi un tânăr că se ridică prea repede la Dumnezeu, apucă-l de picioare şi nu-l lăsa, că nu i se cuvine lui să se ridice aşa repede". |
|
|
Pe urmele tatălui |
15 martie 2010 |
|
Un servitor avea obiceiul de a bea cu un pahar mai mult decât putea duce. Într-o zi el aducea caii de la adăpat. - Du caii înapoi la adăpat, îi porunci stăpânul. Servitorul se uită mirat la el, dar tonul hotărât al stăpânului îl făcu să se supună. Când se întoarse de la adăpat, stăpânul îl întrebă: - Ei, au băut caii? - Cum să bea, stăpâne, doar ştie oricine că animalele nu beau, dacă nu li-e sete, răspunse servitorul. - Vezi, băiete, în viitor să iei exemplu de la caii tăi şi ţine minte, că un om care bea prea mult, are mai puţină minte decât un animal, care bea şi mănâncă doar atât cât îi trebuie...
* * * Un om cuprins de patima beţiei mergea într-o zi de iarnă pe furiş la cârciumă, peste grădinile înzăpezite. Când îşi întoarse capul, zări în spate pe băieţelul său cel mic, care abia se vedea din zăpadă. - Du-te îndărăt, băiete, ai să te îneci în zăpadă, zise tatăl. - Stai fără grijă, tată, răspunse băiatul, eu calc pe urmele tale. Cuvintele acestea atinseră ca un cuţit pe omul pătimaş, care se întoarse acasă şi a hotărât să nu mai intre niciodată în crâşmă. |
|
|
Duminica a IV-a din Post |
14 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
"Al meu eşti!" - (Cuvânt din Proloage) |
13 martie 2010 |
|
Ne spunea nouă Isaac monahul: „Mi s-a întâmplat oarecând gâlceavă cu un frate şi aveam asupra lui mânie. Deci, lucrându-mi lucrul meu, îmi aduceam aminte şi mă scârbeam ca un smintit, şi am petrecut toată ziua aceea în zadar, neştiind ce voi face. Şi iată, un tânăr a intrat la mine prin uşă şi, nefăcând rugăciune, mi-a zis mie : „Te-ai smintit, dă-te mie, ca să te îndreptez eu". Iar eu i-am zis lui: „Du-te de aici şi niciodată să nu mai vii, că tu nu eşti de la Dumnezeu". Şi mi-a zis mie: „Mi-e jale de tine că îţi pierzi lucrul tău, însă, iată, al meu eşti". Iar eu i-am răspuns lui, iarăşi: „Al lui Dumnezeu sunt şi nu al tău, diavole". Şi mi-a zis mie: „Cu adevărat, Dumnezeu ne-a dat nouă pe cei ce ţin mânie şi au pomenire de rău, iar tu ai trei săptămâni de când te-ai mâniat şi vrăjmaş eşti aproapelui tău". Iar eu i-am zis lui: „Minţi". Mi-a zis mie: „Să ştii că gheena cea arzătoare îi are pe cei ce ţin pomenirea de rău. Tu ai răutate către dânsul, iar eu sunt pus peste cei ce au pomenire de rău şi, iată, al meu eşti". Şi a pierit. Deci, după ce am auzit acestea, m-am dus la fratele acela şi m-am închinat lui şi ne-am împăcat. Şi, întorcându-mă, am aflat cele lucrate de mine cu mâna şi rogojina pe care mă închinam arse de diavolul. |
|
|
O floare rară |
12 martie 2010 |
|
Un om bogat, fără familie, se plânse odată unui prieten de-al său: - Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie de ocrotire socială. Prietenul său îi răspunse: - Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Se spune că odată porcul veni la vacă şi-i zise: "Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Eşti prezentă şi la televiziuni pe spoturile publicitare. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime, şorici şi din mine oamenii fac cele mai gustoase mâncăruri: caltaboş, cârnaţi, sarmale, tobă. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare?" Vaca se gândi un moment, apoi spuse: "Cred că se întâmplă aşa din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc, pe când tu le dai după ce nu mai eşti în viaţă...".
Aşa este. Cât eşti în viaţă, mai zic unii OAMENI un mulţumesc, dar după ce nu mai eşti, uită binele făcut. Chiar si copiii uită sa mai facă parastase pentru părinţii, moşii şi strămoşii lor, cu toate că au moştenit averea lor. Ba unii, supăraţi că au împărţit averea moştenită de la părinţi, cu fraţii lor, mai zic şi… „porcul ăla bătrân”. De aceea este bine să dăm noi milostenie pentru sufletul nostru cât suntem în viaţă şi să nu aşteptăm să o facă alţii pentru noi, căci recunoştinţa a ajuns o floare rară. |
|
|
Cel ce dă săracului, dă lui Hristos - (Cuvânt din Proloage) |
11 martie 2010 |
|
Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv, încât şi pe uliţele cetăţii umblând el, mergea după dânsul mulţime de săraci. Iar el se făcea ca şi când îi gonea şi-i îndepărta, însă punea în mâinile lor milostenie. Şi făcea aceasta, voind să se tăinuiască de oameni. Deci, unul din prietenii lui credincioşi l-a întrebat pe el cum s-a făcut milostiv. Şi i-a spus lui, grăind: „Când eram mic, ca de zece ani, şi am intrat în biserică să mă rog, am văzut pe un bătrân duhovnic, învăţând poporul şi spunându-i despre milostenie: cel ce dă săracului pune în înseşi mâinile lui Hristos. Iar eu am auzit şi n-am crezut pe cel ce învăţa, că gândeam: Eu am auzit că Hristos stă în cer, de-a dreapta Tatălui, deci, cum se află pe pământ, precum învaţă acesta, ca să ia ceea ce se dă săracilor ? Iar acestea gândind eu, m-am dus la casa mea şi am văzut pe un sărac în haine rupte mergând, iar deasupra capului său sta un chip al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul acela pe calea sa, iată un om milostiv l-a întâmpinat pe el şi i-a dat lui o pâine. Şi cum a întins mâna cela ce da pâinea, iată şi chipul Mântuitorului Şi-a întins mâinile Sale spre mâinile celui ce da pâinea şi a luat-o din mâinile lui şi l-a binecuvântat pe acela. Deci aceasta văzându-o, am crezut că acel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos dă. Dar eu încă şi acum văd acelaşi chip, stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea sunt cuprins de frică şi fac milostenie după putere, pe cât pot."
Să facem şi noi milostenie după puterea noastră, cu multă smerenie, ca omul acesta, şi să nu aşteptăm să ni se arate Hristos în chip văzut pentru încredinţare, căci aceasta înseamnă lipsă de smerenie şi neîncredere în îndemnul Scripturii şi în cuvântul Sfinţilor Părinţilor noştri. Îmi spunea cineva că atunci când dă milostenie, primeşte de 5-10 ori înapoi ceea ce a dat, fără să dorească lucrul acesta. Încercaţi! Şi să nu uităm că milostenie nu înseamnă numai o pâine sau o haină dată. Mai mult valorează înaintea lui Dumnezeu o rugăciune făcută pentru aproapele, o mângâiere la vreme de necaz, un cuvânt de trezire la o viaţă cu Hristos, dragostea pentru oameni. Aceasta este "pâinea noastră cea de toate zilele" pe care trebuie să o dăm, în primul rând, în toate zilele, celui de lângă noi. |
|
|
De ce nu suntem fericiţi |
10 martie 2010 |
|
Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele, iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale. Această femeie era tot timpul tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un preot bătrân a întrebat-o: - De ce eşti supărată surioară? Ce necaz îţi chinuie sufletul? Femeia îi răspunse: - Vedeţi părinte, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii, afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită? Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel, dar mai puţin în inima femeii, căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, părintele o întrebă din nou: - Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată? Femeia îi răspunse: - Ooo, părinte! Celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă? - Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse părintele. Din câte mi-ai vorbit despre feciorii dumitale, eu înţeleg că ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul care vinde umbrele prosperă, iar când e soare, celălalt fecior vinde sandale şi deci îi merge afacerea."
Dacă aşezi în faţa mai multor oameni un pahar umplut pe jumătate cu apă, şi-i vei întreba ce văd, cei optimişti, cei plini de speranţă, care au nădejde în Dumnezeu, vor spune că văd un pahar pe jumătate plin, iar cei indoielnici, pesimişti, fără nădejde în Dumnezeu, vor spune că văd un pahar pe jumătate gol. Iată de ce suntem nefericiţi! În loc să vedem partea plină a paharului, vedem partea goală. |
|
|
Femeia care SE RUGA - (Cuvânt din Proloage) |
9 martie 2010 |
|
Ne-a spus nouă un părinte: „Mergând eu, zicea, în Alexandria, am intrat în biserică la rugăciune şi am văzut o femeie de Dumnezeu iubitoare, care era în haine smerite şi de plângere, şi avea cu sine o slujnică. Şi se închina la sfânta icoană a lui Hristos Dumnezeu, zicând: Părăsitu-m-ai, Doamne, miluieşte-mă pe mine, Milostive! Deci, de strigarea şi de lacrimile ei cele multe, mi-am lăsat rugăciunea mea şi priveam la strigarea şi la lacrimile ei, de unde am venit şi eu întru umilinţă şi grăiam, zicând: Aceasta este o văduvă şi n-o ajută nimeni în vreo nevoinţă a ei. Apoi, am aşteptat până ce şi-a sfârşit rugăciunea şi, chemând deosebi pe slujnica ei, i-am zis: Să spui stăpânei tale, că am să vorbesc cu dânsa ceva. Deci aceea a venit la mine şi ne-am dat la o parte şi am început a o întreba pe ea: De ce, oare, plângi şi strigi aşa, ca şi când ţi-ar face cineva vreo supărare. Iar ea a strigat, iarăşi, cu plângere, zicând: Părinte, ştii, oare, ce este cu mine? Petrecând eu în mijlocul oamenilor, iată, nici o încercare nu vine peste mine, apoi tocmai aceasta este pricina plângerii mele, pentru că vieţuiesc cu nebăgare de seamă faţă de Dumnezeu, şi Dumnezeul meu m-a părăsit, şi nu mă mai cercetează. Iată, sunt trei ani de când nu m-am îmbolnăvit nici eu, nici copiii mei, nici casa mea n-a pătimit vreun necaz. Deci, aceasta socotindu-le, văd că Şi-a întors Dumnezeu faţa Sa de la mine, pentru păcatele mele. Apoi, pentru aceasta plâng, părinte, că doar m-ar cerceta pe mine Dumnezeu, după mila Sa. Iar eu m-am minunat mult de sufletul ei cel de Dumnezeu iubitor şi, cu tărie rugându-mă lui Dumnezeu pentru dânsa, m-am dus, fiind uimit de dreapta ei socotinţă." |
|
|
Spre iarmaroc |
8 martie 2010 |
|
Un ţăran sărac, şugubeţ din fire, pe nume Vasile, neavând bani, s-a hotărât să-şi vândă capra la târgul din apropiere. Atât avea şi el, o capră dolofană, dar cam râioasă. Ce şi-a zis: o vând pe asta, îmi iau una mai mică şi îmi rămân şi bani. În drum spre târg, când să plece de acasă, se întâlneşte cu Ion, vecinul lui, mai sărac decât Vasile, care mergea tot într-acolo. Erau bucuroşi că au acelaşi traseu, fiindcă, ziceau ei, o să treacă timpul mai uşor. Pe cale, Vasile, glumeţ, cum spuneam, ca să râdă de Ion, ce-i zice acestuia: - Măi Ioane, dacă tu iei în spate capra mea şi o duci până la târg, ţi-o dau ţie… Ion, care demult şi-ar fi dorit o capră ca a lui Vasile, l-a crezut şi n-a stat mult pe gânduri. A înşfăcat capra, cât era ea de grea, şi a pus-o după umeri. Vasile nu se aştepta la aşa ceva, fiind convins că Ion nu o poate duce. Bietului animal însă nu prea îi convenea să stea în cârca lui Ion; s-a tot zbătut, l-a rănit cu copitele, l-a murdărit şi l-a umplut de râie. Pe la jumătatea drumului, Ion, transpirat, simţind că nu mai poate duce povara, îi zice lui Vasile: - Măi Vasilică, uite ce m-am gândit, dacă iei tu în spinare capra şi o duci până la târg, jumătatea asta de cale care a rămas, nu ţi-o mai iau; rămâne a ta. Auzind Vasile că-şi recuperează capra, ce şi-a zis în gând: e bine aşa, că dacă mă voi întoarce acasă şi fără capră, şi fără bani, mă omoară nevasta… Şi iute luă capra din spinarea lui Ion şi o urcă la sine în cârcă. Capra, tot neastâmpărata; l-a lovit, l-a rănit, l-a obosit, l-a umplut de râie şi l-a murdărit şi pe Vasile, la fel ca şi pe Ion. După ce au ajuns în iarmaroc, amândoi epuizaţi, murdari, scărpinându-se după ceafă, ce-i zice Ion lui Vasile: - Mă Vasile, pentru ce am cărat noi capra asta în spate şi ne-am murdărit, şi ne-am ostenit? căci suntem acum la fel cum am plecat de acasă, fiecare cu sărăcia lui…
Aşa se întâmplă şi la oameni, la creştini, când pleacă în călătoria vieţii: goi pleacă şi goi ajung la „iarmarocul cel de obşte”, numai că, pe parcurs, se ostenesc, se murdăresc, se rănesc, se umplu de „râie” şi îşi dau seama la capăt că sunt tot ca la început şi n-au avut nici un folos din toată osteneala. Aşa că, fraţilor, să nu facem nici ca Vasile, adică să râdem, să-l batjocorim pe aproapele nostru, punându-i în spate poveri inutile, dar nici ca Ion, adică să râvnim la capra vecinului, ca să nu păţim ca ei… |
|
|
Duminica a III-a din Post |
7 martie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Sfintei Cruci Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Întoarcere la făgaş |
6 martie 2010 |
|
De multe ori, gospodarii din vreun sat în loc să meargă pe drumul cuvenit, o iau, fie cu piciorul, fie cu căruţa peste câmp, trecând peste lanuri şi hotare. Un gest urât, veţi zice, un gest necivilizat. Sau poate şi noi am făcut lucrul acesta. Văzând aşa, proprietarii locului încălcat se apucă şi fac şanţ, dar oamenii trec şi aşa. Pentru că n-au reuşit în felul acesta să-i determine pe oameni să meargă pe calea cuvenită, stăpânii locului pun atunci spini şi scaieţi, şi nu mai trece nimeni. Se duc toţi la drumul cuvenit.
Aşa e şi cu suferinţa omenească. Dumnezeu vrea să mergem pe cărarea Lui, cea cuvenită, dar noi o luăm "peste câmp", “pe arătură”, adică facem fărădelegi. Atunci El sapă în calea noastră un şănţuleţ de suferinţă, pe care noi îl trecem lesne. Sapă unul mai măricel, dar noi îl trecem şi pe acela. Atunci ne aruncă în cale spinii şi ghimpii suferinţelor şi noi de abia atunci vedem calea cea bună şi ne întoarcem la ea. Şi dacă nici atunci nu ne întoarcem la calea lui Dumnezeu… |
|
|
Telefonul veşniciei |
5 martie 2010 |
|
În sala de telefoane a turnului Eiffel din Paris, in timpul Expoziţiei din 1890, se găsea o mulţime de oameni, cu coatele rezemate de o bară de lemn îmbrăcată in catifea, ţinând la ureche câte un receptor telefonic. Nu trecuseră decât 14 ani de la descoperirea telefonului de către omul de ştiinţă american Graham Alexander Bell (1847-1922)... Cei care aveau la ureche receptoarele erau cufundaţi în tăcere, dar foarte fericiţi, căci telefoanele lor erau puse în legătură cu o sală de muzică în care cânta o orchestră renumită şi cântăreţi celebri. Această muzică superbă o auzeau numai ei, iar ceilalţi vizitatori ai expoziţiei nu auzeau nimic; ba mai mult, aceia nici nu bănuiau că există aşa ceva.
Dacă ne gândim bine, nu se petrece acelaşi lucru şi cu glasul lui Dumnezeu? Nu sunt în una şi aceeaşi lume, în aceeaşi localitate, în aceeaşi casă chiar, oameni care aud glasul lui Dumnezeu şi oameni care nu-l aud. Nu sunt oameni care aud glasul lui Dumnezeu în sufletul lor, şi oameni care-l tăgăduiesc sau îl resping? Dacă noi am aflat telefonul veşniciei, nu se cade oare să-l facem cunoscut şi altora? Să-i îndemnăm, aşadar, pe fraţii noştri, să ia legătura cu Dumnezeu, ca să se convingă singuri de fericirea pe care le-o poate oferi acest „telefon al lui Dumnezeu”. Să-i îndemnăm să părăsească traiul egoist, să alunge indiferenţa, să pună la ureche telefonul veşniciei, adică tezaurul de cuvinte ale Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiţii, al Sfinţilor Părinţi, ca să audă glasul Mântuitorului, care ne cheamă neîncetat la o viaţă curată, senină, fericită, fără de sfârşit, ca să simtă ocrotirea Sfintei Sale Maici, care ca o mamă bună îi ajută pe toţi cei care îi cer ajutorul. |
|
|
Ostaş, schimbă-ţi caracterul! |
4 martie 2010 |
|
Împăratul Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tuturor timpurilor, a cucerit aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieşit să se plimbe printre corturile taberei sale. În timp ce se plimba, a găsit un ostaş care dormea în timpul serviciului de gardă - o greşeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greşeli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoala pe ostaşul adormit şi o aprindea. Ostaşul s-a trezit, când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-şi generalul, tânărului i s-a făcut frică. - Ştii care este pedeapsa pentru adormitul în gardă?, l-a întrebat acesta pe ostaş. - Da, domnule general, a răspuns ostaşul cu o voce tremurândă. - Ostaş, care este numele tău? a întrebat Alexandru cel Mare. - Alexandru, domnule general. Alexandru cel Mare a repetat întrebarea: - Care este numele tău? - Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat ostaşul. Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai puternică: - Care este numele tău? Şi din nou, a treia oară, ostaşul a răspuns cu şi mai multă frică: - Numele meu este Alexandru, domnule general. Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul ostaş, l-a privit drept în ochi şi i-a spus: - Ostaş, schimbă-ţi numele sau dacă nu, schimbă-ţi caracterul.
De câte ori nu vine şi la noi Împăratul nostru, Împăratul cerului şi al pământului, Iisus Hristos, şi ne găseşte dormind. Uneori ne trezim, alteori nu. Iar dacă totuşi nu vrem să ne trezim, din mila sa cea mare, ne trezeşte El în vreun fel sau altul, şoptindu-ne cu dragoste: “Ostaş, schimbă-ţi caracterul sau…”. Dar nu vrea să ne schimbăm numele (de creştin), ci numai caracterul, cu toate că îi purtăm numele cu nevrednicie. |
|
|
Cine-i drept înaintea lui Dumnezeu |
3 martie 2010 |
|
Demult, un om l-a întrebat pe un călugăr bătrân: - Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor? - Nu, fiule, nici vorbă! - Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu? - Nici acesta? - Dar atunci, cine este drept? - Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. |
|
|
Telefonul |
2 martie 2010 |
|
Un om cu mai multă învăţătură de carte, dar trufaş, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise: - Ce-o mai fi şi rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii... Omul cel credincios tăcu, ştiind că nu-i momentul să-i dea o replică pe măsură. În altă zi, creştinul nostru îl găsi pe trufaş vorbind la telefon, şi-i zise: - Ce faci aici, domnule? - Ce să fac? Vorbesc cu tata. - Tare mă mir eu! Păi unde e tatăl dumitale, căci nu-l văd. După cum văd eu, d-ta stai de vorbă cu pereţii, ca… Şi n-a mai continuat. Trufaşul se supără, dar celălalt îi zise: - Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, ca nebunii, d-ta de ce te superi? Avem şi noi, creştinii, un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru, şi-i cerem cele trebuitoare, îi spunem păcatele si căinţa noastră, iar El ne dă cele de folos, ne iartă si ne călăuzeşte. Trufaşul rămase cu nasul în jos. Nu s-a aşteptat la aşa ceva. |
|
|
Hoţul |
1 martie 2010 |
|
Mi-a spus demult un bătrân hâtru, că hoţul este un aluat („a luat”) din maia („mai ia”) şi secară („se cară”). Dar nu întotdeauna este aşa. Să vedeţi de ce. Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând: - La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne? Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască. Negustorul rămase încremenit. Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră. Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar. După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise: - Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis. Si de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar şi pentru bandit a fost o lecţie. Şi-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor. Iar de atunci nu şi-a mai pus nădejdea în arma sa, înţelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze şi astfel să cadă prea uşor în mâna autorităţilor. Iar povestea cu… „aluat”, „maia” şi „secară”, s-a încheiat, tâlharul devenind băiat... „cu minte”. |
|
|
vezi şi |
|