Iată o povestire reală, relatată de Arhimandritul grec Epifanie Teodoropulos, în care se arată cum un medic a făcut pe cineva să înţeleagă că a avorta un copil este acelaşi lucru cu a ucide un copil deja născut : „Un oarecare ucenic de-al meu, lector la o facultate, poartă un nume rar şi neobişnuit pentru un laic, ca de pildă Amfilohie (citez un nume fictiv, nu pe cel adevărat). Cu câteva săptămâni mai înainte, fiind de faţă şi părinţii lui şi alte persoane, l-am întrebat din curiozitate cum de s-a întâmplat să se numească astfel. Tatăl lui, ţăran simplu şi cu puţină carte, s-a grăbit să-mi explice faptul, cu o minunată sinceritate. Transcriu aproape cuvânt cu cuvânt povestirea sa, fără nici un comentariu: «Atunci când femeia mea a rămas însărcinată cu Amfilohie, adică acum 55 de ani, începuse ca obiceiul avorturilor să se transmită şi la sate. Deoarece mai aveam şi alţi trei copii, ne-am gândit să nu-l mai ţinem pe acesta. Am mers în oraş şi am vizitat un medic ginecolog, cunoscut de-al nostru. I-am spus ce vroiam. El ne-a ascultat si după aceea mi-a spus:

- Dacă vrei să ai numai trei copii căci patru ţi se par mulţi, de ce nu faci altceva? Dacă îl omorâm pe acesta o băgăm în primejdie şi pe femeia ta. Nu e oare mai bine să-l omorâm mai degrabă pe unul din cei trei copii pe care îi ai şi să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot numai trei copii, iar femeia ta nu va trece prin nici o primejdie.

Când am auzit aceasta m-am cutremurat. Credeam că mi-a căzut un trăsnet în cap. Atunci am realizat ce vroiam să fac.

- Bine, doctore, i-am spus. Ai dreptate. Îţi mulţumesc. Vom ţine copilul.

- Şi-l voi boteza eu, a răspuns medicul.

Ne-am dat mâinile, şi când s-a născut Amfilohie al nostru şi l-a botezat medicul, i-a dat numele tatălui său, pe care îl chema Amfilohie. După asta, cum să ne mai gândim la avort?! Astfel au venit pe lume încă alţi doi copii după Amfilohie. Si, fireşte, nu ne-a părut rău niciodată. Toţi copiii noştri au ajuns foarte bine, toţi s-au aranjat în cel mai bun mod. Când au crescut şi au luat calea lui Dumnezeu, ne-au ajutat şi pe noi să devenim creştini buni...»“

                          (Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, „Presa Ortodoxă“, 28.05.1986. Grecia)

 

Când negrul val al nopţii, tainic, se-aşează peste munţi şi văi,

Ieşind ades pe prispa casei, un tată blând, cu fiii săi,

Privind la cerul plin de stele, vorbeau de-a zilelor dogoare

Şi plănuiau, cu grijă, lucrul şi truda zilei următoare.

 

Şi zise lor bătrânul tată, odată, seara, după cină:

Aş face, dragii mei, în vale, pe malul apei, o grădină,

În care aş sădi garoafe, dar şi legume, pomi şi vii…

Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

 

Aş face, dragii mei, acolo, şi-o casă mare, spaţioasă,

În care să-şi găsească pacea toţi cei lipsiţi aici de casă,

Toţi cei lipsiţi de taţi şi mame, ce încă sunt în lume vii…

Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

 

Aş face tot acolo,-n vale, şi-o şcoală cu ferestre mari,

Cu temelia pe o piatră, cu ziduri falnice şi tari,

În care să înveţe carte, cei mai sărmani ai lumii fii…

Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

 

Şi tot acolo, dar pe apă, aş face o corăbioară;

Să pescuim cu ea în noapte, toţi peştii, care, bunăoară,

Sunt orbi sau ameţiţi de valuri, de mari şi groaznice furii…

Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!

 

Trecură anii peste lume, şi peste fii trecu ‘nainte,

Trecură, însă cu iuţeală şi peste-al lor iubit părinte.

Din când în când, bătrânul tată, zicea în gând, nu către fii:

„Frumoas-ar fi lucrarea asta, dar n-am material, copii!”

 

Şi a plecat bătrânul tată spre zările din paradis 

Şi au rămas ei, toţi, în minte, cu-al tatălui nostalgic vis.

Dar mai târziu, privind în urmă, spre valea locului natal,

Au înţeles că ei, copiii, erau acel material…

 

 

Prima – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos spune "Eu sunt lumina lumii " (Ioan 8,12). Lumina candelei ne reaminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

A doua – pentru a ne reaminti de caracterul strălucitor al sfinţilor în faţa icoanelor cărora aprindem candelele, pentru că sfinţii sunt numiţi "fiii luminii" ( Ioan 12,26, Luca 16,8).

A treia – pentru că este o întoarcere a noastră de la faptele noastre întunecate, de la gândurile noastre şi dorinţele diavoleşti şi pentru a ne întoarce pe calea Evangheliei şi pentru ca noi să fim mai insistenţi în împlinirea poruncilor Mântuitorului: "Şi lumina ta să lumineze în faţa oamenilor, ca ei să vadă faptele tale bune" (Matei 5,16).

A patra – pentru ca lumina candelei să fie micul nostru sacrificiu în faţa lui Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine Însuşi pe deplin ca jertfă pentru noi, şi ca un mic semn al marilor noastre mulţumiri şi al dragostei pentru El, de la Care cerem prin rugăciune viaţă, sănătate, mântuire şi tot ceea ce numai iubirea cerească fără margini poate acorda.

A cincia – pentru ca frica să cuprindă puterile diavoleşti care uneori ne asaltează chiar la vremea rugăciunii şi ne depărtează gândurile de la Cel care ne-a creat. Puterile demonice iubesc întunericul şi tremură la cea mai mică lumină, în special la cele care sunt ale lui Dumnezeu şi la cele care Îi sunt bineplăcute lui Dumnezeu.

A şasea – pentru ca această lumină să ne trezească din egoism. Aşa cum uleiul şi fitilul ard în candelă, după voia noastră, să ne lăsăm sufletele să ardă cu flacăra iubirii în toate suferinţele noastre, întotdeauna supuşi voii lui Dumnezeu.

A şaptea – pentru ca să ne înveţe că fără mâna noastră candela nu poate să fie aprinsă, şi la fel, inima noastră, candela sufletului nostru, nu poate fi aprinsă fără focul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, chiar dacă inima este plină de toate virtuţile. Toate aceste virtuţi ale noastre, [sunt doar] combustibilul material, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu.

A opta – pentru ca să ne reamintească faptul că înaintea la orice, Creatorul lumii a făcut lumina, şi după aceea pe toate celelalte în ordine: "Şi Dumnezeu a Zis, să fie lumină; şi a fost lumină" (Cartea Facerii 1,3). Şi la fel trebuie să fie şi cu viaţa noastră spirituală, adică înainte de orice, lumina adevărului lui Hristos trebuie să lumineze în interiorul nostru. De la această lumină a lui Hristos fiecare faptă bună răsare şi se dezvoltă în noi.
Fie ca Lumina Mântuitorului să strălucească şi în voi!

                                                          Răspunsuri întocmite de Sfântul Nicolae Velimirovici

 

Pentru că se anunţau în perioada următoare ploi abundente, care ameninţau recolta de grâu, într-o vară, o fermă agricolă a dat anunţ că angajează de urgenţă muncitori zilieri, calificaţi şi necalificaţi, pentru seceriş. Dar cum multă forţă de muncă este plecată să lucreze în Spania şi Italia, doar câţiva oameni au venit la poarta fermei pentru lucru.

Într-o zi se prezentă un bărbat, hotărât să muncească.

- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă, care era şi stăpânul holdei.

- Ştiu! A răspuns bărbatul.

- Bine! În curte este o secerătoare cu combină. Vorbeşti cu mecanicii. Urcă-te pe tractor şi dă-i drumul la treabă, că timpul e întârziat, iar deseară îţi fac plata.

După acest muncitor, se prezintă altul, dornic de a câştiga un ban.

- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta.

- Nu! răspunse omul.

După ce s-a gândit puţin, patronul îl întrebă:

- Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat?

- Da, zise el.

- Atunci te duci în curte şi ei în primire motocositoarea, de la mecanici. Te duci pe tarla şi începi treaba, iar deseară îţi fac plata!

După acesta, vine alt bărbat, un om modest, dornic şi el de a câştiga un ban.

- Ştii să conduci tractorul? L-a întrebat şeful de fermă şi pe acesta.

- Nu, răspunse bărbatul.

- Dar cu motocositoarea, ai mai lucrat?

Nu, n-am mai lucrat. Eu sunt ţăran. Eu doar cu secera. Dar fac treabă bună, sunt om cinstit.

Văzând şeful de fermă că secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini,   l-a primit şi pe acesta cu secera şi la trimis în tarla, zicându-i:

- Fă treabă bună, iar deseară îţi fac plata.

După aceştia, n-a mai venit nimeni să solicite de lucru.

Cei trei s-au întâlnit în lanul de grâu şi au început treaba. Afară era arşiţă mare, ca în luna lui cuptor.

Cel cu tractorul şi combina avea mare spor la treabă, fiindcă utilajul lui era de mare randament. Dar văzându-i pe ceilalţi că au secerat mai puţin decât el, a lăsat-o mai uşor, iar după ce a secerat o bună postaţă, s-a culcat, fiind sigur că n-o să-l întreacă ceilalţi doi.

Cel cu motocositoarea se uita şi în stânga, la cel cu tractorul, care avea mare spor, dar se uita şi în dreapta, la cel cu secera, şi-şi zicea: poate până deseară, cât doarme acesta cu tractorul, o să-l ajung, dar oricum sunt înaintea ăstuia cu secera; n-am de ce să mă grăbesc aşa tare. Şi lucra alene.

Cel de-al treilea, ţăranul cu secera, văzându-i pe ceilalţi doi înaintea lui cu lucrarea, trăgea de zor în bătaia soarelui fierbinte, de curgeau apele de pe el. Doar la prânz a gustat ceva în fugă. Şi se tot bătea cu pumnii în piept, văzându-se ultimul, zicându-şi în sine: vai, nimic vrednic n-am lucrat! Ce voi face când va veni stăpânul holdei?

Seara, venind stăpânul lanului ca să facă plata lucrătorilor, i-a chemat la sine pe fiecare.

Vine primul lucrător, cel cu tractorul şi combina, pregătit să primească plata şi laude din partea stăpânului. Şi l-a întrebat şeful fermei:

- Ce suprafaţă ai secerat astăzi?

- Două hectare, zise el cu mândrie. Am fost mai harnic decât ceilalţi!

- Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj de mare randament şi trebuia să seceri cu el cel puţin zece hectare. Va să zică mai sabotat. Ai consumat motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar te dau şi pe mâna autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. De mâine se anunţă ploi şi voi pierde recolta, fiindcă ai dormit. Pleacă din faţa mea!

Veni şi cel de-al doilea, nu prea îngrijorat. Îl întrebă şi pe el:

- Ce suprafaţă ai secerat astăzi?

- Un pogon, stăpâne! Nu ştiu dacă eşti mulţumit, dar oricum am secerat mai mult decât cel cu secera.

- Cum, numai atât!? Păi eu ţi-am dat utilaj cu randament mediu şi trebuia să seceri cu el cel puţin patru pogoane. Va să zică şi tu mai sabotat. Ai consumat motorina degeaba. Nu numai că nu-ţi plătesc, dar şi pe tine te dau pe mâna autorităţilor pentru paguba pe care mi-ai făcut-o. Ai socotit că eşti mai harnic decât cel neînzestrat cu vreun utilaj. Pleacă din faţa mea!

Veni şi cel de-al treilea, cu frică mare, văzând ce s-a petrecut cu ceilalţi doi. Îl întrebă şi pe el:

- Ce suprafaţă ai secerat astăzi?

- Să mă ierţi stăpâne pe mine ticălosul! Pentru că n-am învăţat carte, şi nu ştiu să conduc utilajele agricole, n-am reuşit să secer decât o jumătate de pogon de grâu. Mă las la mila ta stăpâne.

Şeful fermei îl privi cu admiraţie şi îi spuse:

- Bună treabă ai făcut! Se vede că eşti un om harnic, modest şi cinstit. Te voi ţine aproape de mine şi te voi plăti cu mai mult decât ai lucrat.

 

Tot aşa se întâmplă şi în viaţa creştinilor. Unii, care au daruri de la Dumnezeu, nu lucrează după mărimea darului, ci se compară cu cei neputincioşi, fără daruri. De aceea, de multe ori cad în mândrie, văzându-se, în lucrare, deasupra celorlalţi, fără să se gândească la randament. Aşadar, RANDAMENTUL! Adică raportul dintre cât am făcut şi cât ni s-a dat.

Şi nu numai la fapte se aplică regula aceasta, dar şi la păcate, căci nu degeaba se spune: „Păcatul părintelui cu gândul este mai mare decât al ucenicului cu fapta”.

 

 „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. (Lc. 10,2-3) 

 

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:

- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?

- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!

Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:

- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!

- Da?! zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?

- Sunt generalul acestei divizii...
                                                                                      (Pilde si istorioare duhovnicesti cu talc)

 

La o margine de lume, într-un timp îndepărtat,

Conducea o mândră ţară un celebru împărat.

El avea câmpii mănoase în a sa împărăţie;

Turme, codri, vii şi aur, şi nespusă bogăţie.

Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate,

Care îşi serveau stăpânul orişicând în zi şi noapte.

Dintre slugi, ÎNŢELEPCIUNEA îi era în casă vornic,

Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic.

DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare,

Iar SMERENIA un comis fără de asemănare.

LENEA îi era postelnic investit ca mare ştab,

Iar pe DREAPTA SOCOTINŢĂ o avea ca pârcălab.

Pe BEŢIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic,

Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic.

Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar,

Ea fiind o slugă iute şi un paznic de hotar.

MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer,

Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier.

Jitnicer era CREDINŢA, iar pitarul, RUGĂCIUNEA,

Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea.

Mai avea pentru slujire şi pe alţii la palat,

Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat.

Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit;

Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit.

Între slugi era o gaşcă, un partid cu rele datini,

Chipeşe, dar şi viclene - clica sadicelor patimi.

Alte slugi erau oneste, şi-n slujire tare iuţi,

Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuţi.

Doar virtuţile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat

Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat.

Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească,

Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărăţească.

Curse-i întindeau într-una, făr’ ca el să aibă ştire,

Fiindcă îşi doreau din inimi a monarhului pierire.

Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat

De al patimilor tagmă, de al lor făţarnic sfat.

Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean,

S-a gândit să îi convoace pe aleşii din divan.

Sfetnic bun, şi devotat, îi era ÎNŢELEPCIUNEA,

Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna.

Şi, chemând ÎNŢELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret,

A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel şiret.

- Cum să fac, ÎNŢELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana?

Ăstor patimi preaviclene, cum să le întind capcana?

Dar aş vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face

Tulburare în imperiu, ci aş vrea cu multă pace.

Zise-atunci ÎNŢELEPCIUNEA:

                                                         - Preamărite împărate,

Patimile preaviclene trebuie urgent legate!

Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poţi vreodată,

Căci se face tulburare în împărăţia toată.

Ai la curte slugi fidele, care îţi doresc de bine;

Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculţi pe mine!

Dacă vrei să scapi cu viaţă, de vrei grabnic ajutor,

Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor!

POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostaşi

Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmaşi.

Tot la fel şi RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător,

O să-ţi dea, prealuminate, mult doritul ajutor.

Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică,

Multe lanţuri pentru patimi, de la târg o să-ţi aducă.

Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot,

Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot. 

Însă, lângă astea toate, dacă este cu putinţă,

Să îl chemi la tine-dată şi pe sfetnicul VOINŢĂ.

 

După luni de nevoinţă, ajutat de bravi ostaşi,

Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmaşi.

După ce se isprăviră lupta asta şi furtuna,

Într-o zi de sărbătoare îi şopti ÎNŢELEPCIUNEA:

- Vezi că slugile viclene, patimile, împărate,

Nu sunt moarte, ţine seama, ci acum sunt doar legate.

Şi, oricând, prealuminate, de rup lanţul, pot să plece.

Şi de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece.

De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere

Şi să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere.

Numai când domneşti deplin, sigur şi adevărat,

Peste patimi şi virtuţi, doar atunci eşti împărat.

 

După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat,

Nu ai vrea de azi, creştine, să devii un împărat?

                                                                                25 martie 2009

 

“Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătare tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-I strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”.

 

Astăzi este începutul scumpei noastre mântuiri,

când primim cu bucurie ale cerului vestiri;

astăzi este arătarea tainei celei mari din veac,

aşteptată cu dorire, pentru al căderii leac;

Fiul Tatălui din ceruri, Fiu Fecioarei azi se face,

iar Arhanghelul Vestirii, Gavriil, cu multă pace,

harul bine îl vesteşte, Maicii Sfinte, pentru care,

să strigăm şi noi, cu dânsul, către Sfânta Născătoare:

Bucură-te, că eşti plină de al harului şuvoi;

Domnul este-n veac cu tine, şi prin tine, şi cu noi!

 

Era odată întru-n sat, în vale, lângă apă,

Un brav şi harnic gospodar, ce-avea un cal şi-o iapă.

Şi îi creştea pe amândoi cu grijă şi onoare,

Căci nu era pe-atunci tractor şi nici semănătoare.

 

Căluţul, toată ziua-n câmp, ara ogoru-n grabă

Şi numai noaptea, obosit, mânca puţină iarbă,

Iar iapa-n fiecare zi mergea pe câmp să pască,

Ba chiar şi noaptea, stând în grajd, dorea să se hrănească.

 

În vremea ceea, de demult, pe când luptai cu scaii,

Precum auzi pe om vorbind, la fel vorbeau şi caii.

Şi zise iapa către cal, ca o superioară,

Pe când erau din nou în grajd, la iesle, într-o seară:

 

- Măi frate cal, tu nu observi că ai ajuns o gloabă,

De-atâta cât zoreşti la câmp, făcând atâta treabă?

Păi tu nu vezi că tot arând, din zori şi până-n noapte,

Eu pot să-ţi număr, prea uşor, şi ale tale coaste?

 

Eu dac-aş fi în locul tău, la câmp nu m-aş mai duce,

Chiar dac-ar fi să încasez pe spate multe bice!

Aş da şi eu, necontenit, în spate, din copite

Şi îl voi face pe stăpân, ca să mă ţină minte!

 

Smeritul nostru cal, atent, îşi asculta consoarta,

Ce-l indemna, în chip vădit, de-acum, să-şi schimbe soarta.

Aşa fiind povăţuit, convins de a lui Evă,

A hotărât ca, mâine-n zori, la cinci, să intre-n grevă.

 

Precum a zis, a şi făcut, iar când veni stăpânul

Să-l scoată iarăşi la arat - mai mişcă-l pe nebunul!

Căci sforăind sta nemişcat, cum zise-a sa muiere,

Iar când se-apropia, lovea în spate cu putere.

 

Văzând stăpânul că nu chip din grajd ca să-l urnească,

A renunţat, fiind grăbit la glie să sosească,

Şi-atunci, în minte, i-a venit ideea salvatoare:

Să-njuge… iapa de-azi la plug, că tot stă pe răzoare.

 

Aşa că dacă-ndemni la rău şi la neascultare,

Se poate-ntoarce prea uşor asupra-ţi, frăţioare!

                                                                              23 martie 2009

 

"Boala nu îngăduie celor care nu sunt desăvârşiţi să sporească. Ai nevoie de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Să ştiţi că dacă cei care nu sunt desăvârşiţi şi se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiţi din lipsă de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întăreşte pe cei desăvârşiţi. Pentru cei care nu sunt desăvârşiţi, sănătatea este carul care îl poartă pe atlet până la sfârşitul luptei. De aceea îţi recomand să ai discernământ şi măsură în toate şi te sfătuiesc să eviţi excesele. Nevoinţele merg împreună cu măsura virtuţii. Cel care nu are virtuţi morale înalte şi vrea să se întreacă cu cei desăvârşiţi, să ducă o viaţă aspră, acela aleargă spre primejdia părerii de sine şi a căderii.”

 

Cercetătorii au dovedit experimental minunile înfăptuite de semnul crucii şi de rugăciuni. "Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sf. Cruce mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă. Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real, imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi", afirmă fiziciana Angelina Malahovska, citată de cotidianul rus Jizn.

Malahovska studiază puterea semnului Sf. Cruci de aproape zece ani, cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Ea a efectuat un număr mare de experienţe, care au fost verificate repetat înainte de a fi prezentate publicului.

Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sf. Cruci. Ziarul informează că studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structura apei, mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai prezintă mişcare browniană.

Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii "Tatăl Nostru" şi al semnului ortodox al Sf. Cruci făcute asupra bacteriilor patogene. Au fost prelevate probe de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele conţineau stafilococul auriu, un bacil din colon. S-a dovedit că, dacă se rosteşte rugăciunea "Tatăl Nostru" şi se face semnul Sf. Cruci peste probele de apă, numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori. Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi.

Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sf. Cruci asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanele hipotensive au înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive au înregistrat scăderi de tensiune.

S-a mai observat, de asemenea, că dacă semnul Sf. Cruci este făcut neglijent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara locurilor corecte – mijlocul frunţii, centrul plexului solar şi cavităţile umerilor drept şi stâng – rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent.

                                                                                                         Sursa: www.evenimentul.ro

 

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi răuri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câtiva oameni şi câteva dobitoace.  Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei  şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: Înseamnă  că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească  cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas multumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului.

Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps.1,2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri.

Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat.

Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora  e lucru plictisitor şi anevoios.

                                       (Cuviosul Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

 

Poate fiecare dintre noi şi-a pus întrebarea: Oare a existat cândva, o împărăţie a uriaşilor? La această întrebare, voi căuta, în cele ce urmează, să găsim un răspuns.

Dacă luăm seama la „Moliftele Sfântului Vasile cel Mare”, care sunt rugăciuni de izgonire a duhurilor necurate, pe care preotul le rosteşte în special în ziua de 1 ianuarie, mai precis la rugăciunea a doua, vom observa, că face referire la existenţa unor oameni „uriaşi”: „Te blestem pe tine cu Dumnezeu, care prin cuvânt toate le-a zidit; şi cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui cel unul născut, care mai înainte de veci negrăit şi fără de patimă s-a născut dintr-Însul; cu cel ce a făcut făptura văzută şi nevăzută şi … a pierdut pe uriaşii cei necucernici, şi turnul fărădelegilor l-a sfărâmat şi pământul Sodomei şi al Gomorei cu foc şi cu pucioasă l-a ars şi spre mărturie fumega fum nestins…”.

Mergând mai departe, vom deschide Sfânta Scriptură, la cartea Facerii, capitolul 6, unde spune: „Dar Domnul Dumnezeu a zis: Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seama de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”. (Facere 6, 3-7) 

Părintele Ilie Cleopa, spune că „cel dintâi împărat al uriaşilor, despre care citim la Facere a fost Azail. În vremea lui s-au descoperit aurul şi argintul pe pământ. El este primul împărat din lume care a făcut bani cu chipul său pe ei. În timpul lui s-a găsit fierul şi s-a făcut cămaşă de zale din aramă şi sabia”. Pe acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur îl mustră zicând: „O, răutatea ta, Azaile, cu două morţi ai pierdut neamul omenesc: cu sabia, trupurile, şi cu iubirea de bani, sufletele”.

După Azail, a luat împărăţia uriaşilor împăratul Tevel, că 314 ani a ţinut împărăţia lor înainte de potop şi toţi erau din neamul lui Cain. În timpul lui s-a început modelarea fierului şi a aramei. Al treilea împărat al uriaşilor a fost Iova. În timpul lui s-au făcut şuierul şi alăuta, uneltele de cântat.

După ce a murit Iova, a împărăţit sora lui, împărăteasa Noemina, prima împărăteasă din lume care a ţesut pânză şi a închegat brânza! Până atunci nu se ştia că din laptele dobitoacelor se poate face brânză. O uriaşă bătrână, mergând pe munte, i-a arătat împărătesei Noemina: „Vezi aceste frunze? Dacă iei planta asta de aici şi o pui în lapte, se încheagă brânza”. Tot în timpul ei s-a descoperit cânepa şi inul, care erau făcute de la zidirea lumii, dar nu se ştia că se pot face cămăşi din acestea. Până atunci oamenii umblau în piei de dobitoace” („Ne vorbeşte părintele Ilie Cleopa”, Vol.3, pag. 58).

În continuare, părintele Ilie Cleopa, spune că, pe când era Adam de 700 de ani şi fii săi se înmulţiseră, încât unii dintre ei erau foarte răi, se băteau, se certau şi chiar comiteau crime, s-a gândit el, zicând: „Oare ce-o să facă Dumnezeu cu lumea aceasta? Căci fii s-au făcut mii, şi-s răi şi ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi numaidecât o să-i pedepsească. Pe mine, pentru călcarea unei porunci, Dumnezeu m-a scos din Rai şi nu m-a iertat; şi am plâns o sută de ani la poarta Raiului. Ne-a dat canon să rămânem pe pământul acesta”. Atunci, Arhanghelul Uriil, fiind trimis de Dumnezeu, i-a zis că au să vină două potopuri, căci Dumnezeu va înmulţi două stihii: apa şi focul.

Şi i-a descoperit Sfântul Arhanghelul Uriil semnele când vor veni aceste două potopuri zicându-i: „Mai sunt 1530 de ani până la potopul cu apă, căci se va naşte un om, Noe, din neamul lui Set şi cu 150 de ani înainte de potop, Dumnezeu, o să-i poruncească să facă o corabie şi va cruţa Dumnezeu numai pe Noe, soţia şi feciorii lor cu soţiile.

Fiii lui Noe au fost trei şi după potop, lui Sim i s-a dat Asia, lui Ham i s-a dat Africa unde sunt negrii pentru că Ham a fost blestemat, iar lui Iafet i s-a dat Europa.

Dar înainte de potopul cu apă, o să se nască un popor uriaş, pentru că au să se amestece fiii lui Set cu fiii lui Cain, şi o să fie răi înaintea lui Dumnezeu, cei mai spurcaţi, încât Dumnezeu, va zice „că i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om”. Dar înainte de potop or să bea oamenii multă apă, cu vreo 500 de ani înainte de potop. Şi acesta va fi semn că vine pedeapsa omenirii prin apă”. Iar ca semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă, va fi curcubeul.

   Referitor la potopul cu foc, Arhanghelul Uriil i-a zis lui Adam că acesta va fi la sfârşitul lumii, când oamenii o să se depărteze de Dumnezeu. Atunci o să se ivească o buruiană, tutunul, care nu le va ţine nici de foame, nici de sete.

Această buruiană, adică tutunul, când o vor bea oamenii cu foc şi fum, va fi semn că vine focul şi fumul, care o să iasă dintr-înşii. Acesta va fi primul semn al sfârşitului veacurilor, iar al doilea semn va fi răcirea credinţei în Dumnezeu şi oamenii se vor înrăi foarte tare. Tutunul a fost adus în Franţa de împărăteasa Ecaterina din America şi se chema „iarba împărătesei Ecaterina”, dar nu l-a adus pentru fumat, ci pentru băi.

Aşadar, din cele relatate, putem spune, că într-adevăr a existat o împărăţie a uriaşilor, înainte de potopul din vremea lui Noe.

                                                                                                      Preot Cristian Lazăr

 

Despre finu’ Marian cred că aţi mai auzit, dar despre Doina, soţia lui, nu cred să ştiţi prea multe. În unele privinţe seamănă cu soţul ei. Vorba ceea: “cine se aseamănă se adună” sau “şi-a găsit sacul peticul”. De câte ori Marian avea vreo problemă mai dificilă de rezolvat, alerga la naşu’ ca să-l povăţuiască. La fel făcea şi Doina. Când nu ştia ceva, alerga la naşa. Şi, fiind tânără, multe lucruri nu le ştia. Însă avea un defect: era cam mândruliţă. După ce primea o povaţă, zicea: “Tot aşa ştiam şi eu!”

Odată, Marian o roagă să-i facă o supă de legume cu găluşte de post, aşa cum îi făcea mama lui când era flăcău.

- Ştii să faci? o întrebă Marian, zâmbind.

- Cum să nu!

După ce plecă Marian la serviciu, Doina se puse pe treabă, dar nu ştia cum să înceapă. S-a gândit ea ce s-a gândit, s-a mai uitat şi pe o carte de bucate, dar tot nu-i era clară reţeta. Aşa că, neavând încotro, a alergat la naşa şi, cu o oarecare reţinere, o întreabă:

- Naşa, cum se face supa de legume cu găluşte de post, că eu am uitat.

Şi-i zise naşa: iei o ceapă, doi cartofi, o roşie, un morcov, un ardei gras, o vânătă, un dovlecel, un pic de pătrunjel, o lingură de ulei. Căleşti ceapa… Şi ia spus amănunţit toată reţeta.

După ce ascultat cu atenţie, fina zise:

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…

Ajungând acasă, a făcut întocmai cum îi spusese naşa şi a ieşit o supă de minune.

Venind finu' de la serviciu, Doina cu multă delicateţe îi aşeză supa pe masă, aşteptând laudele de rigoare. Şi au venit.

- De unde ştii să faci o supă aşa de bună? O întrebă finu':

- De la mine! Zise ea cu trufie.

Altă dată finu' a rugat-o pe Doina să-i facă o prăjitură de post, cum mâncase el când a fost în vizită pe la naşi.

La fel, Doina neştiind cum se face, a alergat la naşa, care cu dragoste a învăţat-o pe ea, înţelegându-i lipsa de experienţă.

După ce i-a explicat naşa totul, fina din nou zise:

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…

Văzând naşa că Doina persistă în mândria ei, s-a gândit s-o ajute, căci îi era părinte spiritual şi datoria naşului este mai întâi de a-l povăţui pe fin cum să meargă drept pe calea credinţei.

Într-o zi, Marian a rugat-o pe Doina să-i facă “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”. Auzise el pe la colegii lui, de aşa ceva. Şi a plecat la serviciu.

S-a frământat Doina cât s-a frământat, dar neavând încotro, a alergat din nou la naşa şi a întrebat-o:

- Naşa, Marian are poftă de “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” şi am cam uitat reţeta.

- Aaa! Nimic mai simplu fina! Din astea i-am făcut şi eu odată lui naşu'. Tot aşa a avut şi el poftă. Amintiri, fina! Uite ce să faci: Te urci în pod şi cauţi în sacul cu lenjerie veche, uzată, un cearceaf alb. Parcă ziceai “...în foi albe înfăşate”.

- Da, naşa, albe!

- Aşa. Tai cearceaful în peticuţe, cam cât o foaie de varză. Faci aluatul pentru sarmale de post, cu arome,  aşa cum te-am învăţat altă dată...

- Da' îl ştiam şi eu, naşa…

- Bun. Înfăşori aluatul în aceste foi albe şi să vezi ce “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” o să iasă, că ai să mă ţii minte… Ai înţeles cum se fac?

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu, naşa!

- Bine! Grăbeşte-te că vine finu' de la muncă şi trebuie să-l bucuri... ca de obicei.

Vine finu' acasă obosit şi înfometat. Doina îi aşază masa, spunându-i cu bucurie că i-a făcut “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”, aşa cum a dorit el, aşteptând noi laude de la soţul ei. A încercat bietul om să mănânce măcar o sarma, dar n-a reuşit şi-i zice:

- De unde ai reţeta?

- E reţeta mea! zise ea cu mândrie.

- Cred că n-au fiert bine. Sunt puţin cam aţoase. Cum le-ai făcut? Ia gustă şi tu!

Şi i-a spus reţeta.

Atunci a înţeles şi Doina, şi Marian că naşa le-a dat o lecţie.

Ruşinată şi smerită, fina a mers la naşa şi cu sfială şi-a cerut iertare pentru atitudinea ei mândră, i-a mulţumit pentru lecţie şi i-a promis că de-acum înainte se va schimba în bine. Şi adăugă:

- Naşa, cum de v-a venit ideea asta năstruşnică?

- Ei, fina, la fel am păţit şi eu, “tot aşa ştiam şi eu…” ca şi tine să fac mâncare. “Reţeta” asta, fina, o ştiu şi eu de la naşa mea, care, la rândul ei, o ştia de la naşa ei. Vorba ceea: orice naş îşi are naşul…

                                                                   

                                                                                 18 martie 2009

 

Marian era de felul lui un creştin bun, dar, uneori, mai şi şchiopăta. Avea soţie, avea copii, însă influenţa anturajului de la serviciu şi a societăţii în care trăim, îi provocau câteodată derapaje de la calea cea dreaptă pe care trebuie să păşească un adevărat creştin. Mai mergea şi la o bere cu prietenii, mai pierdea şi timpul la televizor, mai mergea şi la câte un meci şi alte asemenea "mărunţişuri". Pe lângă aceste neputinţe ale sale, avea şi o calitate: îşi întreba naşul cum să procedeze în situaţiile grele. Avea un respect deosebit pentru naşul său şi tot ce-i spunea acesta, îndeplinea întocmai. Aşa a înţeles el de la biserică, atunci când s-a cununat cu Doina, soţia lui. Însă pe zi ce trece situaţia financiară a familiei se înrăutăţea. Iată-l pe Marian nevoit să alerge din nou la naşu', care nu locuia departe de casa lui, pentru sfaturi.

După ce a bătut sfios în uşă, aude vocea naşului:

- Intră!

- Sărut mâna, naşule! Bucuroşi de oaspeţi?

- Bucuros, finule!

După o scurtă conversaţie plină de amabilităţi, naşul îl întreabă:

- Cum vă mai descurcaţi, finule?

- Rău, naşule! Criza asta ne-a pus capăt. Nu ne mai ajung banii deloc. Avem rate pe la bănci, întreţinerea, lumina, bani la şcoală, bani peste tot. De aici începe şi cearta cu Doina, nevastă-mea, de la bani. Îmi vine să plec în Spania, la căpşuni. Nu ne mai ajungem! Nu ştiu ce să mai facem. Când o mai aud şi pe Doina zicând: economie, economie, îmi vine să-mi iau câmpii…

Naşul asculta cu atenţie plângerea finului şi, ca un om cu experienţă, "vulpoi bătrân", a priceput că nu criza este chiar de vină, şi-i zise:

- Ce-mi spui tu, măi finule… Mai întristat de tot. Nu ştiu cum aş putea să te ajut. Cu banii nu stau nici eu prea bine…

- Măcar nişte sfaturi, naşule…

Naşul se gândi un pic, după care zise:

- Uite ce idee mi-a venit! Vrei să-ţi fie mai bine?

- Cum să nu vreau, naşule, zise finul bucuros. Doar ştii că mereu te-am ascultat.

- Uite ce zic eu: Dacă vrei să-ţi fie mai bine, adu-l să stea la voi pe cumnatul tău, fratele Doiniţei. El e student şi stă la cămin, din câte ştiu. O să vă ajute la treabă, la cumpărături. Îl pui să spele maşina şi poate să rezolve atâtea treburi în casă… Să vezi ce bine o să vă fie!

- Gata naşule, chiar de azi îl aduc să stea la noi. Ştiu că întotdeauna mai sfătuit la bine.

După o săptămână, vine iar finul în vizită la naş, dar cam abătut.

- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e mai bine?

Trist, Marian îi răspunse:

- E şi mai rău acum, naşule. Mă ajută cumnatul meu la treabă în casă, dar l-am trecut la întreţinere, că m-au întrebat ăia de la asociaţie de el. Mai stă şi învaţă şi noaptea; consum de curent. La masă, trebuie să-l chemăm şi pe el… Cheltuielile acum sunt şi mai mari. Ca să facem faţă, am fost nevoit să scot cablul TV şi internetul. Voiam să punem şi noi gresie pe jos cum am văzut la alţi creştini… S-a terminat! De unde bani?

- Ce rău îmi pare, măi finule, că îţi merge tot rău! Dar tot eu te vindec.

- Ia spuneţi naşule, ce idee mai aveţi?

- Uite ce e: dacă vreţi să vă meargă bine, aduceţi-o la voi şi pe soacră-ta de la ţară! Să vezi ce bine o să vă fie! Ea o să stea cu ăia mici, o să le spună poveşti, încât o să uite şi de foame şi nu o să fie nevoie să le mai cumperi atâtea jucării; costă şi alea! Ea este un mediator în casă, o să vă ajute şi la bucătărie. Ce să mai zic, o să fiţi tare fericiţi!

Încântat de sfatul naşului, finul sări în picioare şi zise:

- Gata naşule, până deseară o aduc. Şi plecă.

După o săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, dar de data asta şi mai abătut.

- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e şi mai bine?

- Naşule, de când am adus-o şi pe soacră-mea, ne merge şi mai rău. Ne ajută ea la bucătărie, le spune poveşti copiilor, dar  e o gură în plus la masă, la întreţinere, trebuie să-i mai iau şi medicamente… Ăla bătrânu', socrul meu, ne-a înnebunit cu telefoanele, şi ziua, şi noaptea, zice că nu se descurcă fără soacră-mea. E greu naşule! Ca să ne descurcăm, am renunţat de tot şi la ţigări. Şi aşa nu-mi făceau bine şi nu-i creştineşte… Voia nevastă-mea să ne luăm şi noi o mobilă de-asta nouă cum arătau ăia la televizor, dar aşa cum am renunţat la televizor, aşa o să renunţăm şi la mobilă. Şi apoi… nu-i aşa că-i lux, naşule, şi nu prea e creştineşte…

- Ce spui, tu, măi finule… Iar mai întristat! Şi eu care credeam că de data asta…, dar ştii ce? Mai am o idee. Cred că o să ieşi din necaz.

- Ziceţi naşule, că eu ştiţi că sunt ascultător…

- Măi, adu-l la voi şi pe socrul tău de la ţară. Să stea la voi. Mai scapi şi tu de atâtea telefoane, atâta stres. Ştii tu, dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi. Ce să-l mai cumperi; tot n-aveţi bani; e pe gratis şi o să vă fie de folos. Cu înţelepciunea sa, o să fie administrată familia şi mai bine…

- Gata naşule, până deseară îl aduc. Ce nu fac eu ca să-mi fie mai bine, că m-am săturat.  Şi plecă.

După o altă săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, slab, palid şi fără glas.

- Bine ai venit, finule! Nu-i aşa că acum e mai bine?

Cu o voce stinsă, finul zise:

- Naşule, cred că l-am supărat cu ceva pe Dumnezeu, că toate-mi merg rău în casă. De-abia supravieţuim. De când l-am adus şi pe socrul meu, mâncarea nu mai ajunge, dormim pe jos. Ca să nu murim prin inaniţie, am renunţat şi la şpriţ, şi la meci. Sâmbăta mai mergeam şi eu pe stadion, aşa pentru relaxare, când jucau ai noştri. Acum de unde bani, că au scumpit şi ăştia biletele. Iar cu şpriţul… s-a terminat vremea ceea când în fiecare seară îmi luam şi eu un kil de vin, ştii de oboseală. Oricum, a doua zi, nu mă simţeam prea bine după el. Nu-mi pare rău că am renunţat. M-am obişnuit aşa, şi parcă şi la rugăciune e mintea mai limpede.

Voiam şi noi să ne schimbăm maşina, cum am văzut pe la alţi creştini… Dar… lasă naşule, că-i bună şi "Dacia". Când îi văd pe alţii că merg pe jos, sau cu bicicleta… Păi eu sunt boier. Nu mă plouă, nu mă ninge, nu-mi vin nici gânduri de mândrie, că de, am maşină de lux…

Cu bucurie în suflet, dar afişând o figură gravă, compătimitoare, văzându-şi treaba terminată, naşul zise:

- Ce rău îmi pare măi finule că îţi merge din ce în mai rău! Dar eşti gata să asculţi în continuare?

- Ascult, naşule, că... n-am încotro.

- Uite ce să faci! Ca să-ţi fie mai uşor, du-l pe socrul tău acasă, că a venit primăvara şi trebuie să taie via, şi după aia vii încoace şi-mi spui cum este.

După o săptămână vine Marian cu o faţă mai luminată şi, fără să-l întrebe ceva naşul, îi zise:

- Naşule, să ştii că acum e mai bine. Suntem mai puţini la masă. Respir şi eu mai uşurat. Cu banii suntem la limită, dar nu ne plângem.

- Bine măi, finule, dar n-ai vrea să-ţi fie şi mai bine?

- Aş vrea, dar e bine şi cum e acum. Ce trebuie să fac?

- O duci şi pe soacră-ta acasă, că începe iar circul, iar telefoane ziua şi noaptea, şi vii să-mi spui cum îţi merge!

După o altă săptămână vine Marian fredonând "Cu noi este Dumnezeu…" şi, sărutându-i mâna părintelui său spiritual, îi zise cu mare bucurie:

- Naşule, aşa de bine ne simţim acum!... A fost bună ideea cu soacră-mea… Acum dormim şi noi în pat, acum ne ajung banii. Ne-am cumpărat şi noi un DVD-player de la METRO, ca să mai vedem câte ceva duhovnicesc, că de când am scos cablul, stă televizorul acela degeaba. Acum îl folosim la DVD-player.

- Mă bucur, măi finule, că Dumnezeu vă poartă de grijă, dar n-ai vrea să vă fie şi mai bine?

- Mai bine ca aşa, naşule, nu cred că se poate. Dar cum ziceţi dumneavoastră… eu aşa fac.

- Uite ce m-am mai gândit, ca să-ţi fie şi mai bine. Studenţii ăştia intră în sesiune şi cumnatul tău n-are cum să înveţe la voi; fac ăia mici gălăgie. Du-l la cămin, la colegii lui, că şi-aşa e ultimul an.

- Nu, naşule, că avem cu ce să-l ţinem. E băiat bun, dar… fac ascultare naşule, că şi el voia să plece.

După o altă săptămână vine Marian cu un buchet de flori în mână şi cu un cadou pentru naşu'. Cum intră îi sare de gât năşicului său şi îi spune:

- Naşule, ce bine este că am ascultat de dumneavoastră. Aşa bine e la noi acasă. Toate ne merg bine. Avem şi bani. Ne-am cumpărat multe CD-uri şi DVD-uri cu programe duhovniceşti, avem bani şi pentru fapte bune…

Zâmbind, îi zice naşul:

- Mă bucur mult de această schimbare, dar cred că nu trebuie să ne oprim aici. N-ai vrea să-ţi fie şi mai bine? Ziceai acum câteva săptămâni în urmă, că te mai cerţi cu Doina, cu fina. Uite ce m-am gândit, ca să vă fie şi mai bine, ca să nu vă mai certaţi s-o trimitem şi pe ea de acasă…

- Nu, naşule! sări ca ars Marian în genunchi. Nu-mi porunciţi una ca asta. Doina e cea mai bună soţie de pe lume. Promit că o să mă comport cu ea aşa cum scrie în Apostolul de la cununie. Am să o ajut şi la bucătărie, şi cu ăia mici…

Aşa a ajuns Marian să se schimbe. Cu toate că nu i s-a mărit salariu, fiindcă a renunţat la unele lucruri nefolositoare, acum îi ajung banii, ba mai mult, poate să mai facă şi câte o faptă bună, fără să mai plece în Spania. De aceea, o, fraţilor, vă îndemn să vă căutaţi naşi creştini şi să-i ascultaţi.

                                                                   

                                                                                 17 martie 2009

 

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreabă :

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar, mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.

- Dar, e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile.

Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate:

- poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii... Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate:

- din când în când trebuie să mă opresc din scris si să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţa pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun...

A treia calitate:

- creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este important e faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate:

- la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
       Şi, în sfârşit,….

A  cincia calitate:

- creionul lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţa va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

                                                                                                                (Paulo Coelho)

 

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: iată, mă duc undeva cu fraţii şi ne pune nouă înainte să mâncăm şi poate fraţii, ori pentru înfrânare, ori după masă fiind, nu voiesc să mănânce, iar mie îmi este foame. Ce voi face? Şi i-a răspuns bătrânul: dacă ţie îţi este foame, ia aminte la cei ce şed câţi sunt! Socoteşte şi cele puse înainte şi partea ce socoteşti că ţi se cuvine ţie, aceasta mănânc-o şi nu-ţi este ţie greşeală; trebuinţa ta ţi-ai împlinit. Iar de te vei birui şi vei mânca mai mult, aceasta îţi este ţie prihană.

 

A trăit, în Sfântul Munte Athos, Onufrie, un pustnic smerit şi cu multă credinţă şi frică de Dumnezeu. Acest pustnic era recunoscut pentru înţelepciunea sa.

El îi învăţa pe oameni zicând:

- Postul, trezvia şi rugăciunea; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice problemă a vieţii.

Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală. În orice casă sau gospodărie, ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea multe lucruri sunt oprelişte pentru viaţa duhovnicească.

 

Conform Sinaxarului, astăzi se face pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Benedict de Nursia.

Tot astăzi se face şi pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitor Eushimon, episcopul Lampsacului, precum şi pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru, cel din Pidna (Macedonia).

Pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru din Pidna mi-a amintit de un alt sfânt, numit tot Alexandru, şi anume, Sfântul Alexandru din Svir, care a trăit în perioada 1448 – 1533. Vă recomand să vizionaţi filmul cu MOAŞTELE SFÂNTULUI ALEXANDRU DIN SVIR. Merită văzut!

 

 

 

Sf. Alexandru din Svir, numit si Proorocul Sfintei Treimi, este unul din marii cuviosi, cinstit si vestit in intreaga Rusie pentru viata sa si minunile pe care le-a savarsit si le savarseste pana in zilele noastre. Pe locul unde Insusi Dumnezeu i s-a aratat, pe  malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, s-a ridicat mai tarziu Manastirea Sfanta Treime, care acum este cunoscuta ca Lavra Sfantului Alexandru Svirski. Cea mai mare minune sunt insa sfintele sale moaste, caci Dumnezeu a proslavit trupul lui si dupa trecerea din lumea aceasta, spre indreptarea si folosul nostru.Trupul Cuviosului este intreg si neschimbat nici macar la culoare; desi Sfantul a plecat din viata aceasta acum aproape 500 de ani, el pare ca doarme! Faţa s-a pastrat foarte bine, iar partile care putrezesc la omul obisnuit in primul rand tesuturile moi ale buzelor, nasului si urechilor sunt neatinse. La mana dreapta deschisa cu palma in sus se vad clar si firesc, ca la orice om viu, liniile palmei; s-au conservat mainile muncite greu, cu buricele degetelor batucite si unghii intregi! Piciorul intreg si nestafidit, de culoare galbui maronie. Moastele izvorasc mir din abundenta. Este singurul Sfant al Noului Testament caruia Sfanta Treime i S-a aratat in chipul celor trei Ingeri cu sceptru in mana, pe la anul 1506, poruncindu-i sa construiasca o biserica in numele Sau. A trecut la cele vesnice la 30 august 1533 la varsta de 85 ani.
         Sursa: http://filmeortodoxe.blogspot.com/2009/03/sfalexandru-din-svir-saint-alexander-of.html

 

După ce Adam şi Eva au fost scoşi din Paradis,

Înşelaţi fiind de şarpe, Raiul iute s-a închis.

Şi prăpastie grozavă, dup-acest deznodământ,

S-a creat de-atunci, îndată, între Ceruri şi Pământ.

Pân-atunci era Pământul într-o mare bucurie

Şi era unit cu Cerul într-o sfântă armonie,

Dar de-atunci, de la cădere, Cerul tot s-a supărat,

Fiindcă omul, pentru poftă, de Stăpân n-a ascultat.

 

Mii de ani a plâns Pământul, Cerului cerând iertare

Şi voia în orice clipă să ajungă la-mpăcare.

- Cerule, a zis Pământul, dă-mi-L iar pe Dumnezeu,

Căci mă simt aşa de singur şi îmi e atât de greu!

Amintirea dureroasă a Edenului pierdut,

Nu-mi dă pace şi m-apasă, de când omul a căzut.

Toate-s parcă împotrivă, a mea faţă e aridă

Şi pe mine creşte-ntr-una numai spini şi pălămidă.

- Ce-mi dai tu, îi zise Cerul, cel ce zilnic ceri iertare,

Să ţi-l dau din nou pe Domnul, să ajungem la-mpăcare ?

- Îţi dau regi şi prooroci, înţelepţi, judecători...

Însă nu l-a-nduplecat şi-i răspunse după nori:

- Pentru darul tău amabil, îţi pot da, atât, o parte

Din a îngerilor  ceată, dar de ţel, suntem departe...

- Cerule, grăi Pământul, dacă-ţi dau într-o clipită

Pe Avraam, Isac şi Iacov pe Susana cea cinstită,

Îmi primeşti acum ofranda? Este vrednic darul meu?

Este el pentru-mpăcare? Mi-l poţi da pe Dumnezeu?

- Pentru ce-mi oferi acuma, din a Cerului oştire,

Îţi mai dau câţiva arhangheli, însă, pentru păciuire,

Darul e micuţ, nevrednic, pentru visul tău cel mare.

Doar cu-atât nu ai să afli sus, la Cer, răscumpărare.

 

Şi aşa-ncerca Pământul cu oferte grăitoare

Să înduplece, nostalgic, Cerul, pentru împăcare.

După ani şi ani de zile, zise iar plângând Pământul:

- Cerule, îţi cerem iarăşi să ni-L dai din nou pe Sfântul!

S-a născut la noi, în lume, o copilă preacinstită

Şi nu s-a aflat vreodată de cât dânsa mai smerită.

După mamă, Preacurata, e de neam arhieresc,

Iar ca spiţă, după tată, e de neam împărătesc.

Este tot ce-avem mai nobil şi nu cred s-avem vreodată

Altă pruncă pământească decât dânsa mai curată.

Fericită va fi veşnic de-ale lumii neamuri toate,

Fiindcă harul o cuprinde pentru mare-i bunătate.

Dânsa este pildă vie de smerită ascultare

Şi nu va mai fi vreodată alta mai ascultătoare.

Ea-i nădejdea omenirii, salvatoarea din blestem,

Noi smeriţii, pământenii, altceva mai bun, n-avem.

Al ei nume e Maria, fiindcă e ca o crăiasă

Şi e vrednică să fie peste lume-mpărăteasă.

Noi îţi dăm pe-această Sfântă şi Preanobilă Fecioară

Şi de crezi că-i cu putinţă, să-L cobori pe Domnul, iară!

- Da, a zis cu bucurie Cerul Sfânt din înălţime,

O asemenea făptură merită divine stime.

După cum băgăm de seamă, e mai sus de heruvimi,

E mai sus şi de arhangheli, şi de sfinţii serafimi.

Ea e vrednică să fie şi în Cer împărăteasă

Şi va fi, fără-ndoială, Tatălui Preasfânt, mireasă.

Pentru-o astfel de fecioară, iată, Cerul s-a-ndurat

Şi al lumii vis de veacuri astfel s-a realizat.

Şi-a trimis în lume, Cerul, un arhanghel s-o vestească

Pe Maria, că pe Domnul, pe Mesia o să-L nască.

 

Prin Măicuţa Preacurată, fiindcă a voit şi Sfântul,

S-a unit, pentru vecie, iarăşi Cerul cu Pământul.

Cerul Sfânt, pentru-mpăcare, a dat lumii pe Mesia,

Iar Pământul, pentru Ceruri, a născut-o pe Maria.

Vrednică va fi de-a pururi Maica Sfântă Preacurată,

Ca să fie preacinstită şi de neamuri lăudată.

 

O, Preasfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi,

Ocroteşte lumea-ntreagă de-al ispitelor puhoi!

Cere milă şi-ndurare de la Bunul Dumnezeu

Şi îl roagă să ne ierte, căci suntem din neamul Tău!

                                                                                         12 martie 2009

 

Odată, la o mânăstire, la chilia unui bătrân îmbunătăţit s-au strâns mai mulţi pelerini pentru a primi sfaturi duhovniceşti. De obicei bătrânul le vorbea şi îi povăţuia cu mult folos, dar de data aceasta, spre mirarea musafirilor, a procedat altfel. Fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare din plastic, transparent, şi a început să-l umple, cu atenţie, cu pietre mari, de mărimea unui ou de găină. Apoi i-a întrebat pe creştini dacă borcanul este plin. Toţi pelerinii au fost de acord că borcanul este plin, căci nu mai încăpea nici o piatră în el. Apoi, bătrânul a adus o traistă cu pietricele şi le-a turnat în borcan peste pietrele mari, scuturându-l uşor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari şi au umplut spaţiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe creştini dacă borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin, şi s-au amuzat.  După  aceasta,  bătrânul a adus o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan, scuturându-l uşor. Desigur, nisipul s-a strecurat printre pietrele mici şi mari şi a umplut spaţiul rămas liber. Acum, spuse bătrânul arătând spre borcan, vreau să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aşa este şi viaţa frăţiilor voastre.

Pietrele mari sunt lucrurile importante: biserica, familia, soţul sau soţia, copiii, sănătatea, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, şi numai ele au rămas, viaţa dumneavoastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: serviciul, casa şi maşina. Nisipul reprezintă lucrurile mici, care completează restul. Dacă puneţi în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne loc pentru pietrele mari şi pentru pietricele.

La fel se întâmplă şi în viaţa dumneavoastră: dacă vă consumaţi timpul şi energia cu lucrurile mici, nu veţi avea niciodată timp pentru lucrurile importante. Fiţi atenţi la lucrurile care sunt esenţiale, cu adevărat importante pentru fericirea frăţiilor voastre. Să mergeţi în duminici şi sărbători la biserică, să vă respectaţi şi să vă ajutaţi ca soţi, să vă jucaţi cu pruncii dumneavoastră şi să-i învăţaţi rugăciuni şi lucruri utile. Îngrijiţi-vă sănătatea, faceţi-vă timp pentru cele sufleteşti. Va rămâne mereu destul timp să mergeţi la serviciu, să faceţi curat în casă, să duceţi gunoiul, să reparaţi maşina sau gardul.

Aveţi grijă de pietrele mari în primul rând, de lucrurile care într-adevăr contează, care atârnă greu. Stabiliţi-vă priorităţile! Restul... este doar nisip.

După ce toată lumea a fost de acord că bătrânul umpluse borcanul şi le dăduse o lecţie de viaţă, părea că nimic nu mai poate fi spus şi că nimic nu mai putea să încapă în borcan. Atunci bătrânul luă un vas cu apă de la izvor şi îl turnă în borcan, care deşi plin, absorbi întreaga cantitate de lichid, care se  strecură  fără  probleme  printre  pietre,  pietricele  şi  nisip.  Acum  era într-adevăr plin. Şi spuse: apa reprezintă rugăciunea. Oricât de plină vă va fi viaţa, întotdeauna, dacă vreţi, va fi loc şi pentru rugăciune, fie că vă ocupaţi cu treburi importante, fie că vă ocupaţi cu treburi mărunte! În orice loc vă aflaţi: fie la serviciu, fie acasă, fie pe stradă sau la volan, fie în pat, când vă relaxaţi, fie noaptea, când vă treziţi, şi în orice loc vă aflaţi, puteţi zice: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa". Puteţi să adăugaţi: "şi pe toată lumea Ta", căci lumea are multă nevoie de rugăciune, dar are alte preocupări; "nisipul", cum vă spuneam.

Şi au plecat fraţii spre casele lor folosiţi şi hotărâţi de a pune în practică sfaturile bătrânului.

 

Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,  

Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,

Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,

Când vad pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,

Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,

Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,

Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,

Ce-şi înalţă,-n priveghere, către ceruri al său cânt,

Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă

Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,

Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,

Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit

Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,

Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,

Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,

Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,

Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,

După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,

Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,

Când aud că este pace între oameni şi popoare,

Când aud că sunt familii unde este armonie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,

Când văd tineri care cântă la biserică mereu

Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă

Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,

Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,

Simt aşa o bucurie... şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,

Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,

Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,

Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie...!

                                                                                              10 martie 2009

 

 "Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău".

 

 "Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu".
                                                                                                 (Părintele Porfirie din Grecia)

 

Zis-a un bătrân oarecare: fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi, că nici una din faptele cele bune nu este aşa de iubită şi plăcută lui Dumnezeu, şi de nici una nu se bucură Dumnezeu aşa de mult, ca atunci când se întâmplă omului să cadă în vreo scârbă oarecare, ori în ce chip ar fi, iar el cu mulţumire rabdă bucuros, până la sfârşit. La fel şi de la cel ce este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu, nici cearcă de la dânsul post, înfrânare la mâncare şi băutură, sau altă osteneală de nevoinţă a trupului, decât răbdare, mulţumită şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea şi gândul pururea la Dumnezeu. Iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru înfrânarea zburdărilor necuratelor pofte şi a patimilor trupului, căci boala trupului este mai presus şi mai tare decât postul şi decât orice altă nevoinţă şi osteneală a trupului. Pentru aceasta de la bolnav nu se cere, nici se cearcă post, înfrânare şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea, cu osârdie şi cu toată inima lui Dumnezeu, rugându-se să-i dea răbdare.

 

Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8 martie (demagogic numită “internaţională”, căci n-au sărbătorit-o oficial, după modelul Sovietelor, decât ţările din fostul “lagăr socialist”, iar în restul lumii numai anumite cercuri de stânga, marxiste sau marxizante).

Propunerea instituirii unei Zile a Femeii a fost făcută şi aprobată în 1910, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei sărbătorire în mediile respective având loc în anul următor. Autoarea propunerii a fost militanta revoluţionară Clara Zetkin (1857-1933), o evreică născută la Wiederau (Saxonia) şi moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde şi-a văzut împlinit visul “tinereţii revoluţionare” şi a propăşit pe linia bolşevismului stalinist).

De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (şi cel mai invocat) este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale “femeilor muncitoare”, începând cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857 (ce-i drept, sângeros reprimată de autorităţile “capitaliste” ale vremii).

Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de aşa zisă libertate, că celebrează „creştineşte”, în Postul Mare, cu jocuri, băutură, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile sărbătorii respective. Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu prostituate". Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră, numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui. Noi, creştinii ortodocşi, dacă astăzi nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov, aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire. 8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea. Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne şi birturi.

Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi!

                                                                                      Sursa: www.credinta-ortodoxa.ro

 

 
 

 

Tu m-ai chemat când nu eram,

Şi nu ştiam ce har mă cheamă,

Tu m-ai chemat când nu ştiam

Ce este dragostea de mamă.

 

Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept

Cu-n dor nebun, de pus în ramă,

Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,

Copilul meu, nemângâiat de mamă!

 

Regret c-am mers pe căi deşarte,

Străin de bravi şi căuzaşi,

C-am stat atâta timp departe,

Deşi, eram la doar trei paşi…

 

Când am făcut, fricos, întâiul pas,

Privindu-mi fraţii uriaşi,

Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,

Copilul meu, mai fă trei paşi!

 

Când am căzut şi m-am rănit,

Împins fiind de cei pizmaşi,

Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:

Ridică-te şi fă trei paşi!

 

Văzându-ne în greu necaz,

Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,

Din nou ne spune mama azi:

Copiii mei, mai sunt trei paşi!

 

Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,

C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,

Iar lângă voi e Dumnezeu,

La mai aproape de trei paşi!

 

Şi tot ce e proorocit,

Se va-mplini, iubiţi ostaşi,

V-aşteptă cerul, pregătit,

Mai faceţi încă vreo trei paşi!

 

Nu auziţi din cer cum cheamă

Atâţia sfinţi şi îngeraşi:

Să ascultaţi de-a voastră mamă!

Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!

                                                                       5 martie 2009

 

"Cine nu are Biserica de Mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată" - Sfântul Ciprian

 

"Să fim smeriţi, dar să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme cea adevărată smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos.[...] Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune „sunt cel din urmă, sunt nimic”. Aceasta e smerenie diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu provine din strădaniile noastre. Pregăteşte-te şi cere-I lui Dumnezeu acest dar sfânt".

                                                                                            (Părintele Porfirie din Grecia)

 

Într-o zi, Gigel voinicul, pretinzând că e flăcău,

Se plimba, mergând pe stradă, însoţit de tatăl său.

Curios, cum sunt copiii, el privea în jur la toate

Şi îşi asalta tăticul cu „de ce?”-uri repetate.

Tot privind cu inocenţă peste tot, odrasla mică,

Îşi ţintiră ochişorii înspre Teatrul Ţăndărică.

Şi îl întrebă pe tata: Ce se-ascunde după uşi?

Şi i-a spus: acolo, tată, este teatrul de păpuşi.

Auzind de păpuşele, dragul nostru prichindel,

Îl rugă atunci pe tatăl, să îl ducă şi pe el.

După ce-au intrat în teatru, au văzut pe afişoare

Că în scenă-i pusă piesa „Cele două surioare”.

Au pătruns tăcuţi în sală, precum alţi tătici şi fii,

Şi s-au aşezat pe locuri lângă ceilalţi copii.

După ce bătură gongul, sus pe scenă se prezintă

Două mândre păpuşele, ce devin privirii ţintă.

Amândouă erau blonde, şi frumoase, si smerite,

Şi îşi adresau sfioase numai vorbe potrivite.

Petreceau ca două sfinte, cum nu s-a văzut sub soare;

Într-un gând, şi într-un suflet, precum doua surioare.

Fiecare, celeilalte îi dădea întâietate

Şi nu le vedeai pe ele niciodată supărate.

Copilaşii toţi din sală, adunaţi să le privească,

Le aplaudau adesea pentru viaţa îngerească.

Însă nu ştiu cum se face şi din ce pricină, ele

Începură, dintr-o dată, să-şi rostească vorbe grele.

Ba mai mult cu duşmănie au trecut la păruială,

Întristând pe toţi copiii, consternând întreaga sală.

De aceea, copilaşii, având suflete curate,

Începură mulţi a plânge pentru cele întâmplate.

Cum i-o fi plăcut lui Gigi „Cele două surioare”?

Căci şi el avea obrajii umeziţi de lăcrimioare.

După ce se terminară piesa asta bulversantă,

Cele două păpuşele au ieşit din nou la rampă,

Salutând întreaga sală, vesele, nu supărate,

Şi, luându-se în braţe, au rămas îmbrăţişate.

 

Îndreptându-se spre casă, gânditor şi abătut,

Voinicelul nostru, Gigi, meditând, mergea tăcut.

Însă, după cinci minute, iar începe ăsta micu', 

Cu „de ce?”-uri repetate, să-l atace pe tăticu.

Şi i-a zis: ia spune-mi tată, şi păpuşile se ceartă?

Şi-ntre ele este ură? Tot ca oamenii se poartă?

Căci păpuşile blondine ale surioarei mele

Sunt aşa de delicate, sunt aşa de cuminţele…!

Eu nu le-am văzut pe ele să se certe, să se bată,

Nici să-şi zică vorbe grele, nu le-am auzit vreodată!

Numai cele de la teatru zic, cu ură, vorbe grele?

Sau în orice loc din lume păpuşelele sunt rele?

Zâmbitor, dar responsabil, spre a-şi lămuri feciorul,

Tatăl îi grăi lui dulce şi îi spuse adevărul:

Dragul tatii, orice teatru de păpuşi din astă lume

Are un artist destoinic, păpuşar, cum se mai spune,

Marionetist cu şcoală, pregătit a ţine trenă,

Care face să se mişte păpuşelele pe scenă,

Când el trage, din culise, sforile cu dibăcie,

Că ajungi să crezi, Gigele, că păpuşa aia-i vie.

N-ai văzut, dar păpuşarul, el le mânuia pe ele

Şi pe una şi pe alta, el le conducea, Gigele.

Şi tot el rostea cuvinte de ocară, sau de şagă,

Vorbe goale, sau deşarte, el rostea, Gigele dragă.

El a fost tot timpu-n spate, el le-a dirijat de zor,

El le arunca în luptă, el grăia în locul lor.

N-ai văzut, după spectacol, el nemaifiind în spate,

Cele două surioare, au rămas îmbrăţişate!

 

Tot aşa e şi la oameni, când fac gesturi cam ciudate;

Să fii sigur, măi creştine, că un „păpuşar” e-n spate.

 

Era un bătrân mare şi văzător cu mintea şi s-a întâmplat ca el odată să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descopere-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: cei ce mănâncă miere, sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine, sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta este bună, aceasta este putredă. Deci nu trebuie să zicem acestea sau aşa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-i înălţăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. 

                                                                                                        (Patericul Egiptean)

 

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:

 

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

 

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea - acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu -, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman — mândria — va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

                                         (din lucrarea Postul cel Mare - Pr. Prof. Alexander Schmemann)

 

"Deci voi aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.   Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!  

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.  

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.  

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,  

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie".  

                                                                                                 (Evanghelia după Matei)

 

"Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi, chiar de la începutul ei ne pune o condiţie foarte importantă: ,,Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru va ierta greşalele voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre?.
       Să nu ne înşelăm, pentru că orice faptă bună am face, nu primim iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să cerem iertare la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi gestul acesta frumos, smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă el nu vrea să ne ierte, să-l iertăm noi din toată inima şi atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astăzi care va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face". 

           (Ierodiacon VISARION IUGULESCU – Predică la Duminica izgonirii lui Adam din Rai)