|
CUVINTE SIMPLE, PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Cu duhul blândeţii |
31 mai 2014 |
|
Datoria noastră, a tuturor celor care cunoaştem Adevărul este să-l arătăm lumii. Să arăţi oamenilor adevărul, dar cu blândeţe, ca şi cum i-ai sfătui, nu ca şi cum le-ai ordona, că atunci lumea de astăzi nu te ascultă. Dacă vorbeşti ca şi cum ai ordona, nu te ascultă nimeni, fiindcă toată omenirea s-a afundat în înţelepciunea lumii acesteia şi-ţi spune: „Eu am atâţia ani de studii, ce umblă ăsta şi îmi spune el de alte drumuri?". De aceea, datoria noastră, a creştinilor ortodocşi este ca niciodată să nu contenim să spunem adevărul, să nu stăm pe loc, în nepăsare. Dar să-l sfătuieşti pe cel cu care vorbeşti ca şi cum i-ai fi cel mai bun prieten, ca şi cum l-ai iubi, şi nu de parcă i-ai ordona; ca şi cum i-ai arăta adevărul şi ai cere şi părerea lui. Numai aşa poţi să-l convingi. Dacă vei începe să zici: „Nu umbla aşa, că uite, adevărul ăsta este, şi cutare şi cutare…", nu te mai ascultă lumea, pentru că e dedată la stânga, e depărtată de Dumnezeu, şi ca să putem aduce la credinţă o persoană depărtată de Dumnezeu trebuie blândeţe. Blândeţe. „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul". Vezi, blândeţea e unul din lucrurile pe care trebuie să le întrebuinţăm când spunem adevărul altor persoane care-s depărtate de adevăr. Datoria ne obligă, să spunem întotdeauna adevărul. Cu toate că ştim, că îi vedem pe unii că sunt desăvârşit depărtaţi de Dumnezeu şi nu ţi dau nici o importanţă, nici nu vor să te asculte, cu toate acestea, dacă le vorbim cu blândeţe, ca şi cum i-ai întreba, încet, încet, încet se depărtează duhurile cele rele de la ei şi se pogoară harul Sfântului Duh, că-i poţi apropia de harul Sfântului Duh cu blândeţea. Şi cu Dumnezeu înainte, că Dumnezeu e cu noi. Sursa: Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Ed. Prodromos, 2009 |
|
|
Înălţarea Domnului |
29 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Înălţării Domnului Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Sub ocrotirea Maicii Domnului |
27 mai 2014 |
|
Unul dintre cei mai mari duhovnici, părintele Gherontie Puiu, care a ridicat Mănăstirea Caraiman la poalele masivului cu acelaşi nume, a murit. Viaţa părintelui a fost una miraculoasă. Aruncat într-un coş, printre gunoaie, în prima zi de viaţă, a fost salvat de o femeie. Prima viziune a fost despre fiul femeii, ce avea să fie prizonier în Rusia pentru 12 ani. A doua oară a fost la botez, când o femeie cu chip strălucitor i-a spus că are o misiune. A fost reţinut de Miliţie şi condamnat la muncă forţată la Periprava. A reuşit să fugă şi Maica Domnului i-a spus să se urce într-o maşină, care a oprit, din senin, lângă el. A făcut un atac cerebral şi a paralizat, fiind vindecat miraculos, după o viziune în care i-a fost amintit că a venit pe lume cu o misiune.
Aruncat într-un coş, pe marginea unei gârle
Părintele Puiu s-a născut în 1933. Mama sa a murit în timp ce-l aducea pe lume. Moaşele au fost convinse că nici el nu trăia. L-au pus într-un coş şi l-au aruncat pe malul unei gârle, printre gunoaie. A fost salvat de o femeie care trecea întâmplător pe acolo. A ajuns în familia lui Ilie Puiu.
Prima viziune şi misiunea dată de Fecioara Maria
Părintele, pe atunci copilul Gheorghe, a avut viziuni de mic. Când fratele vitreg, fiul cel mare al familiei Puiu a plecat pe front, el a visat o tânără cu chip strălucitor, care i-a spus că tatăl său se va întoarce după un lung prizonierat. S-a întors după 12 ani din Rusia, s-a însurat şi l-a adoptat. Când l-a botezat a văzut-o, din nou, pe femeia cu chip strălucitor şi straie mănăstireşti. De această dată clar. Femeia i-a spus să de ducă la mănăstire pentru că este ales pentru o misiune. O vedea doar el.
15 ani de muncă forţată la Periprava
Absolvent de patru clase, părintele s-a adăpostit în timpul războiului la conacul unui boier. După război, a devenit ucenic la Mănăstirea Neamţ până în 1959 când toţi călugării au fost arestaţi de Miliţie şi duşi la muncă forţată la Fabrica de Textile din Iaşi. Tuns, bătut şi batjocorit, a fugit după trei săptămâni. A fost prins şi acuzat că a atacat miliţienii. Verdictul: 15 ani de muncă forţată la Periprava. Acolo a întâlnit un consătean, care l-a trimis la Tulcea, la descărcat şlepuri. A reuşit să fugă. Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă. A ajuns la Timişul de Sus.
Un deceniu în munţi
A urcat în munţi şi s-a ascuns într-o peşteră. Acolo a improvizat un mic altar şi a trăit izolat un deceniu. A coborât în 1970 pentru a-şi vedea tatăl, care-i făcuse cruce. Îl credea mort. În 1989, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. A urmat seminarul teologic şi a ajuns diacon şi apoi preot.
Fecioara Maria i-a amintit că are o misiune. Vindecat miraculos de paralizie
În 1995 a suferit un atac cerebral şi a paralizat. Din nou, i-a apărut femeia cu chip strălucitor, Fecioara Maria, care i-a amintit că are o misiune şi i-a spus să se trezească. I-a încredinţat să ridice o mănăstirea sub Crucea de pe Caraiman. I-a spus: "Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea". Refăcut miraculos, s-a dedicat ridicării mănăstirii. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman. Părintele îi trimite până-n ultima clipă a vieţii sale pe toţi cei care mergeau la el să se roage la căsuţa de lemn care înconjura bradul cu şase ramuri, pentru ca Fecioara Maria să le şteargă lacrimile.
Părintele a murit când lucrările la Mănăstirea Caraiman s-au terminat
Acum, după ce au mai rămas doar două schele în biserica mare din curtea Mănăstirii Caraiman, părintele s-a ridicat la Domnul. Mesajul părintelui a fost întotdeauna acelaşi: "Să ne întoarcem la rugăciune şi la bunătate. Înţelepciunea este pacea". |
|
|
Voi răbda toate pentru Iisus Hristos |
26 mai 2014 |
|
Intr-o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr şi neîntărit în viaţa duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o rânduială ca în Rai: că toţi acolo îl vor iubi şi îl vor cinsti ca pe cel mai drag frate. Dar mare îi fu amărăciunea când îşi dădu seama, după o vreme, că opt îl iubeau şi doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi, şi a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmăşit. În cea de a doua mănăstire, toţi fraţii l-au primit cu bucurie şi se purtau foarte iubitor. Dar acest lucru n-a ţinut multă vreme. La scurt timp, s-au ivit simpatii şi antipatii faţă de fratele nou-venit. Din nefericire, aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau, îl luau în batjocură şi nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî. Nu s-a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! şi a plecat şi din această mănăstire. În a treia mănăstire în care s-a statornicit, a băgat iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om certăreţ şi nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, aşa încât fraţii l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puţ, tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate câştiga dragostea celorlalţi se află în el, şi s-a hotărât să rămână să vieţuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmăşeşti ale fraţilor, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câştiga dragostea. Supunându-şi cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat de gâlcevile cu fraţii, pentru că nu îndura cu răbdare încercările. Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos," şi l-a îndesat la brâu. De fiecare dată când fraţii îl batjocoreau şi îl ocărau, scotea de la brâu bucata de hârtie, o citea, îşi amintea de făgăduinţa făcută înaintea lui Dumnezeu că va răbda, şi se liniştea. Unii dintre fraţi au început a se mira de răbdarea lui şi au început să-l iubească. Alţii însă, în vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniştească. Când îl necăjim, scoate o hârtie de la brâu şi, de cum o priveşte, îi trece! Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!"… Cu astfel de bănuieli în inimă, aceşti monahi vrăjmaşi au mers şi l-au clevetit pe tânărul monah înaintea Stareţului. Stareţul a cercetat acestea, a cunoscut nevinovăţia fratelui şi, pentru îndreptăţirea lui şi spre folosul obştesc, a adunat toţi monahii dinaintea lui. Când clevetirile împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos de la brâu o cărţulie tainică să se liniştească, stareţul i-a poruncit să arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s-a supus, a scos peticul de hârtie şi a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate pentru Iisus Hristos." Atunci au tăcut ruşinaţi cei ce-l învinuiseră, iar fratele, îndreptăţit şi lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii şi iubirii obşteşti a monahilor." Iată, dacă şi noi le răbdăm pe toate în acelaşi chip, pentru Iisus Hristos, ne vom mântui. În certuri şi gâlcevi, ne socotim totdeauna drepţi, iar pe ceilalţi vinovaţi. Aceasta este din pricina mândriei noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim, clocotim şi socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră. Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi, care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniştit, dar care cu primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru că suntem atât de mândri, iubitori de slavă deşartă şi simţitori, încât nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit şi blând, şi se face prilej de păcat numai la cei mândri, grăieşte foarte limpede că nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura şi vrajba noastră. El este numai prilejul pentru ca simţămintele ascunse în sufletele noastre să iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe dinlăuntru, iar dinafară şi-a păstrat înfăţişarea frumoasă este, oare, vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru, ne asemănăm unor morminte frumos văruite, care din afară sunt frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. Dacă vrem să ne îndreptăm, se cade, după poveţele Sfinţilor Părinţi, să ne dojenim pe noi înşine, nu să ne supărăm pe ceilalţi. Trebuie mai degrabă să mulţumim acelui frate care s-a făcut prilej spre izbucnirea patimilor noastre, să-i aducem mulţumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea cunoaştere de sine – nu să ne mâniem pe el. Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăinţă, pocăinţa la smerenie, smerenia la răbdare şi răbdarea la mântuire. Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox |
|
|
Duminica Orbului din naştere |
25 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VI-a după Paşti Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Gimnastica duhovnicească |
23 mai 2014 |
|
Vezi, – i-a zis unei maici Părintele Paisie, vrând să-i sublinieze cât de folositoare sunt metaniile atât pentru trup cât şi pentru suflet? Mirenii prin gimnastică îşi fac trupurile sănătoase, iar monahii, prin metanii, îşi fac şi trupurile, şi sufletele mai sănătoase. Sărmanii mireni, nu ştiu cât ajută metaniile nu numai la sănătatea sufletului, ci şi la cea a trupului. Fac bine la încheieturi, înlătură fragilitatea, fac să dispară burţile nefireşti. Odată cu acestea însă, metaniile dau omului posibilitatea să urce la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, dar şi pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără să gâfâie. Metaniile, spunea Părintele, sunt absolut necesare atât pentru cel tânăr, cât şi pentru cel în vârstă; şi pentru cel care are război trupesc, şi pentru cel uşurat de acest război. De aceea, totdeauna, Părintele le spunea celor tineri să facă cât de multe metanii pot, atât pentru ei, cât şi pentru cei care nu pot să facă. Metania, înafara faptului că ne porneşte motorul duhovnicesc pentru rugăciune, mai aduce şi alte avantaje: unul, că ne închinăm lui Dumnezeu şi-I cerem cu smerenie ajutorul, altul, că smereşte trupul sălbăticit, făcându-l liniştit şi nepătimaş, iar al treilea ar fi că metaniile aduc omului îndoită sănătate: trupească, dar şi sufletească. Sursa: Despre rugăciune, Vol. VI, Cuviosul Paisie Aghioritul |
|
|
Ce vrea Hristos de la mine? |
22 mai 2014 |
|
Un preot s-a întâlnit cu un om care se pretindea ateu. După câteva cuvinte de salut, ateul l-a întrebat, ironic: - Ce vrea, părinte, de la mine Hristos? Preotul l-a privit drept în ochi şi i-a răspuns: - Hristos?... Hristos nu vrea nimic de la dumneata... Şi nici de la mine... Nu vrea nimic de la nici un om... Şi a dat să plece. Ateul a rămas o clipă încremenit. Apoi, zâmbind neîncrezător, a spus: - Atunci... Atunci de ce a venit? Atunci... ce atâta ... Părinte! Vă bateţi joc de mine!... - Nu, prietene, nimeni nu-şi bate joc de dumneata... Pur şi simplu acesta este adevărul... ŞI HRISTOS A VENIT PENTRU CĂ L-AI CHEMAT! - Eu? Păi eu nici nu cred în El... - Măi, omule... Ai oftat vreodată? Ai avut vreodată o durere sufletească? Te-a nemulţumit adânc ceva? Ai gemut în sufletul tău? N-ai fost niciodată nefericit? - Păi, cine nu este... - Şi ce-ai făcut? - Am băut... - Şi după ce te-ai îmbătat n-ai mai oftat? - Ba da.... - VEZI, NEFERICIREA ASTA N-O STINGE NIMIC DE PE LUME... Această stare de nefericire o vede Dumnezeu în inima omului ca pe o rugăciune neîntreruptă ... Şi a răspuns trimiţându-L pe Hristos... - Bine, părinte, dar eu sunt nefericit că n-am bani... EU VREAU BANI, NU PE HRISTOS! - Aşa a gândit şi Iuda şi a ajuns în ştreang...adică pe culmea nefericirii... HRISTOS este un răspuns la nefericirea omului, de aceea primul cuvânt al Legii Sale este: " Fericiţi..." Orice am face în această viaţă, inima ne rămâne mereu plină de rumoarea nefericirii... Pentru că nefericirea este legea acestei lumi... - Şi zici, părinte, că eu mă rog fără să ştiu? Asta-i culmea! - Da, dragul meu... Singura diferenţă între dumneata şi un sfânt este că sfântul lasă toate, şi familie, şi bani, şi gânduri, pentru a trăi cu toată fiinţa acest strigăt tainic al inimii.... Căci în măsura în care te uneşti cu cererea, în aceeaşi măsură te vei uni cu răspunsul... - Părinte, e cam complicat pentru mine... - Ştiu, dragul meu, ştiu... E greu să înţelegi din cuvinte, de cele mai multe ori imposibil, ceea ce ai fi început să înţelegi într-o clipă, dacă ai fi venit la mine ca să te spovedesc... Sursa: usa-milostivirii.blogspot.ro |
|
|
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena |
21 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena
Cu ocazia Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi maica sa Elena, urăm tuturor celor care le poartă numele, împlinirea bunelor dorinţe şi toate cele de folos în vederea mântuirii! |
|
|
Plecăciune |
20 mai 2014 |
|
Treacă primăveri şi toamne,
eu mă-nchin la Tine, Doamne, |
|
|
Costas şi Avgi |
19 mai 2014 |
|
Nu trecuse nici un an de când Dumnezeu îi unise prin taina căsătoriei. Erau într-adevăr, o pereche potrivită. El, funcţionar la bancă. Ea, absolventa de liceu, politicoasă şi plină de însuşiri. Cunoştea limba franceză şi pianul. Şi era o gospodină deosebită. Toţi îi lăudau… Însă uneori încercările vieţii vin atunci când nimeni nu le aşteaptă… Fără ca cineva să ştie ce se întâmplă, Kostas s-a trezit într-o dimineaţă cu tulburări de vedere. Până la amiază orbise de tot. Jale şi durere în casă. Tânăra soţie, Avgi, s-a îndurerat. Au fost chemaţi medici. I-au făcut examinări repetate. I-au dat medicamente. Însă nimic. Kostas nu vedea. Au trecut aşa şase luni. Nici o ameliorare. Şi într-o după-amiază Kostas a chemat-o pe Avgi lângă el. - Avgi, a început să-i spună încet, cu emoţie. Nici unul dintre noi nu şi-ar fi putut închipui această întâmplare. Când s-a săvârşit căsătoria noastră, toate erau bune. Astăzi însă!… M-am gândit bine. Şi am hotărât. Consider că nu-i bine că o fată tânără ca tine să-şi îngroape tinereţile alături de un orb. Eu mă voi duce la un azil şi voi trăi cu pensia pe care o primesc. Tu însă trebuie să te bucuri de viaţă. Ascultă. De astăzi îţi dau dreptul de a divorţa. Mergi şi găseşte-ţi un tânăr care să te facă fericită… Acestea le-a zis, şi ochii săi întunecaţi s-au umplut de lacrimi. - Kostas, ce vorbe sunt acestea pe care le spui? Eu nu te-am luat pentru ochii tăi. Eu am iubit sufletul tău. Ce dacă ochii tăi vor fi închişi? Vor vedea ai mei. O să lucrez eu şi vom trăi şi noi şi copiii noştri. Voi rămâne cu tine toată viaţa mea… Cu tine! Asta a spus şi l-a îmbrăţişat cu afecţiune. O, Dumnezeul meu! Cât de mare eşti! - Avgi, Avgi, draga mea soţie, a strigat cu lacrimi în ochi Kostas, încep, încep să văd iarăşi… Iată! Te văd în faţa mea, ca şi înainte… Slavă Ţie, Doamne! Au venit medicii. Au privit cu nedumerire. Într-adevăr! Kostas îşi recăpătase vederea! Specialiştii au spus ca emoţia mare pe care a avut-o auzind cuvintele lui Avgi i-au provocat un şoc puternic care l-a vindecat…Ceilalţi însă nu au crezut. Au zis că Dumnezeu a răsplătit dragostea credincioasei soţii… Astăzi are o familie fericită… Extras din Limonariul mirenilor. Întâmplări de folos. Editura Egumeniţa. p.204-205 |
|
|
Duminica Samarinencii |
18 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a V-a după Paşti Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Zgârcenia şi vindecarea ei |
14 mai 2014 |
|
Se povesteşte că demult, demult trăia un morar ce mânca la masă o turtă cât roata morii şi tot nu se mai sătura. Într-o zi la acest morar veni Sfântul Petru cu un ucenic de-al lui, cu doi saci de grâu să-i macine. Era aproape de vremea mesei când se termină cu măcinatul grâului şi morarul cu coptul turtei pe care o mânca la prânz. Când moşul luă turta din vatră, Sfântul îi zise: - Moşule, dă-mi şi mie o bucată de turtă! - De unde să-ţi dau şi ţie, dacă mie singur nu-mi ajunge? - Nu te îndoi, moşule, că îţi va ajunge! Luă Sfântul Petru turta, pe care i-o dădu moşul, o tăie în bucăţi şi începu a o împărţi oamenilor de la moară, apoi luă şi el o bucată, dându-i moşului bucata ce rămase. Morarul se posomorâse: vedea el bine că va rămâne flămând! Dar, minune! Mâncând bucata de turtă, se sătură mai bine decât atunci când mânca o turtă întreagă. - Cum se face că acum m-am săturat cu o bucăţică din ce mâncam altădată? îl întrebă pe Sfântul Petru. Eu nu pot pricepe asta! - Înainte nu te săturai pentru că mâncai singur. Acum, când ai împărţit şi altora, ţi-a dat Dumnezeu saţ. |
|
|
Miracolul cântecului unui frate |
13 mai 2014 |
|
Ca orice mamă bună, atunci când Alina a aflat că este însărcinată cu cel de-al doilea copil, a făcut tot ce a putut ca să îşi ajute băieţelul de 4 ani, Mihai, să se pregătească emoţional şi mental pentru venirea pe lume a fratelui sau surorii sale mai mici. După cea de-a doua ecografie, familia a aflat că bebeluşul va fi o fetiţă şi zi după zi, noapte după noapte, micuţul Mihai a învăţat să îi cânte surioarei lui un cântecel, cântând zilnic spre burtica mamei lui. El construia astfel, fără să îşi dea seama, o legătură de iubire cu sora lui mai mică, chiar fără să o fi cunoscut încă. După un travaliu foarte lung, surioară cea mică a lui Mihai s-a născut. Dar starea ei de sănătate nu era deloc bună, era chiar gravă. Ambulanţa gonind în noapte cu viteză mare a dus nou-născutul în altă unitate spitalicească decât cea în care s-a născut, cu o secţie de neonatologie de terapie intensivă unde putea beneficia de îngrijire medicală specială pentru problemele de sănătate pe care bebeluşul le întâmpină. Zilele se scurgeau. Starea bebeluşei se înrăutăţea. Medicii au fost nevoiţi să spună părinţilor faptul că existe prea puţine speranţe de supravieţuire pentru copilaş. Alină şi cu soţul ei, distruşi, au luat legătura cu cimitirul pentru detalii privind funeraliile celui de-al doilea copil al lor. Aveau deja aranjată o cameră special pentru bebeluşa acasă la ei, decorată şi echipată cu toate cele necesare, însă acum se aflau în tragica situaţie de a se pregăti pentru înmormântare. Mihai insista ca el trebuie să îi cânte surioarei sale, aşa cum a făcut tot timpul cât ea a stat în burta mamei, dar copiii nu sunt lăsaţi să intre la terapie intensivă. Într-un final, Alina a decis să îl ia pe Mihai la surioara bebeluşă, indiferent dacă li se permitea sau nu. Oricum, nu mai aveau nimic de pierdut. Dacă nu era lăsat să îşi vadă surioară atunci, existau şanse mari ca să nu o mai vadă niciodată. L-a îmbrăcat într-un costumaş mai festiv, cam prea mare pentru el – doar- doar o părea mai mare decât vârsta sa de 4 ani – şi s-au dus la secţia de terapie intensivă. Arăta ca un coş de rufe mergător. Asistenta şefă a văzut că e un copil mic acolo şi a răcnit: “Scoateţi copilul acela de acolo! Copiii nu au voie aici!!". Instinctul matern s-a trezit în Alina, care altfel era extrem de manierata şi respecta toate regulile, şi cu o voce fermă şi buzele strânse, spuse: “Nu va pleca de aici până când nu îi va cânta surioarei sale". Apoi Alina îl duse pe Mihai până la locul unde era surioară sa. Mihai se uită la micul suflet ce se lupta să trăiască şi care era pe cale să piardă bătălia pentru viaţă. După o vreme de tăcere şi de privit, el începu să cânte, încet, şoptit. Cu vocea inocentă şi curată a vârstei sale de 4 ani, se auziră cuvintele cântecelului pe care el i l-a cântat surioarei sale luni de zile aflată dincolo de burtă mamei lor: “Tu eşti raza mea de soare; singura rază de soare; tu mă faci fericit când afară e urât...". Uluitor, imediat bebeluşa a părut a avea o reacţie. Aparatul de măsurat pulsul ei a indicat o creştere puternică a pulsului după care din nou s-a diminuat... “Continuă să îi cânţi, Mihai..." îi zise Alina, cu ochii plini de lacrimi. “Nu vei şti, draga mea, cât de mult de iubesc, nu îi lăsa să îmi ia raza de soare"... continuă Mihai să cânte versurile melodiei sale învăţate de la radio. Mihai continua să cânte şi să repete aceleaşi versuri şi aceeaşi melodie şi, pe măsură ce îi cânta, respiraţia bebeluşei a început să se regleze şi a devenit fină şi uşoară ca un tors de pisică. “Continuă să cânţi, dragul meu..." “Noaptea trecută, draga mea, în timp ce dormeam, am visat că te ţineam în braţe"... continuă Mihai melodia... Surioară lui Mihai a început să aibă pulsul mai crescut, să se relaxeze şi vindecarea să pună încet-încet stăpânire peste ea. “Nu te opri din cântat, Mihai...". Lacrimile acum puseră stăpânire nu doar pe mama copiilor ci şi pe asistentele de la terapie intensivă. “Tu eşti raza mea de soare, singura mea raza de soare, nu îi lăsa să îmi ia raza de soare niciodată..." cânta micul băieţel cântecul lui preferat. A doua zi, chiar a doua zi, bebeluşa a fost declarată aptă de a părăsi spitalul. Publicaţia locală a denumit cazul “Miracolul cântecului unui frate". Personalul medical l-a numit simplu un miracol. Iar Alina l-a numit miracolul iubirii lui Dumnezeu... Nu renunţa niciodată la oamenii pe care îi iubeşti... Iubirea este incredibil de puternică! Sursa: sfatulparintilor.ro |
|
|
Ce înseamnă să fii cumpătat |
12 mai 2014 |
|
Oamenii de astăzi obişnuiesc să exagereze în toate. Se prezintă pe ei înşişi şi activităţile lor în mod falnic, vrând să impresioneze şi să fie lăudaţi. Pentru un creştin însă, practica aceasta este de neacceptat, fiindcă el este învăţat de Dumnezeu să fie cumpătat. Dar care sunt semnele că un om e cumpătat sau nu? Cumpătat este acela care nu cugetă despre sine mai mult decât este în realitate. Cumpătat este şi acela care în vorbele sale nu amestecă mândrie şi în toate care îl au în vedere se micşorează pe sine. Omul cumpătat nicicând nu se laudă pe sine, nici nu caută aprecierea celor din jur. Omul cumpătat, întotdeauna este statornic în prietenia lui; blând, cu cei care-l roagă; îngăduitor, cu cei care sunt răi; iubitor de oameni cu cei îndureraţi. Omul cumpătat, pe nimeni nu nesocoteşte şi-i binevoitor în toate. Sursa: Învăţături alese ale Sfântului Nectarie, Presb. Dionisie Tatsis |
|
|
Duminica Slăbănogului |
11 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IV-a după Paşti Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Dreptatea |
10 mai 2014 |
|
Dreptate înseamnă a-ţi potrivi voia ta proprie după cea a lui Dumnezeu şi a face ceea ce este bine şi plăcut lui Dumnezeu întru slava Numelui Său. Dreptatea este virtutea desăvârşită şi viaţa fără de cusur, a fi drept însemnând după cum se spune, a fi mai presus de orice reproş. Dreptatea nu înseamnă a face cuiva vreun favor, ci a da fiecăruia cele cuvenite după meritul lui. Dreptatea este criteriul după care să ne măsurăm fiecare faptă a vieţii noastre; fără dreptate nicio virtute nu poate dăinui, căci lipsa dreptăţii mărturiseşte lipsa iubirii, iar în inima lipsită de iubire e cu neputinţă să se cultive vreo virtute. Dreptatea lui Dumnezeu însă, este iubire de oameni, fiindcă în ceea ce este drept, El amestecă şi milostivire. Sursa: Cunoaşte-te pe tine însuţi sau despre virtute, Sfântul Nectarie din Eghina |
|
|
Mânia, vrăjmaşul păcii lui Dumnezeu |
9 mai 2014 |
|
Mânia, mânia cea curată este o putere a sufletului. Dacă cel blând din fire este ajutat să sporească duhovniceşte de blândeţea pe care o are, cel mânios este ajutat şi mai mult de această putere a sufletului, care este mânia; este de ajuns ca puterea aceasta a mâniei să o îndrepte împotriva patimilor sale şi a celui viclean. Dacă n-o pune în valoare în această direcţie, va profita diavolul de ea. Cel blând din fire, dacă nu va lupta să dobândească bărbăţie, nu poate face salturi. Pe când cel mânios, dacă ia o hotărâre plină de bărbăţie şi-şi îndreaptă mânia împotriva răului, se înalţă de îndată. De aceea, şi salturile în viaţa duhovnicească le fac cei care au puţină nebunie. Să întoarcem aşadar mânia împotriva patimilor şi împotriva celui rău! Sursa: Patimi şi virtuţi, Vol. V, Cuviosul Paisie Aghioritul |
|
|
Mai rău decât toată zidirea |
6 mai 2014 |
|
Odată, Părintele Paisie, vrând să dea pildă unei maici despre cum se poate simţi cineva mai prejos decât toată zidirea, i-a povestit următoarea întâmplare: Într-o zi, cercetându-mă pe mine însumi, încercam să găsesc un animal cu care să mă pot compara şi am ajuns la scarabeu. Însă când am observat ce făcea acesta, am văzut că sunt mai rău şi decât el. Căci ştii ce face scarabeul? Taie bucăţele bălegarul pe care îl găseşte pe drum şi îl face mingiuţe, pe care apoi le rostogoleşte în afară, şi astfel, curăţă drumul. Văzând, aşadar, lucrarea lui mi-am spus în sinea mea: "Eşti mai rău chiar şi decât scarabeul, pentru că acesta, o insectă atât de mică, curăţă drumul de gunoi, pe când tu, om făcut de Dumnezeu, cu păcatele tale aduni bălegar în Templul lui Dumnezeu". Vreau să spun prin aceasta că, omul cu cât cugetă mai mult la binefacerile lui Dumnezeu şi vede că nu se face vrednic de ele, se vede pe sine mai vinovat şi mai rău chiar şi decât diavolul. Căci, îşi spunea în sinea sa Părintele: Diavolul a păcătuit o singură dată, dar eu păcătuiesc în fiecare zi atât cu gândul, cât şi cu simţurile. Deci sunt mai rău şi decât el. Sursa: Patimi şi virtuţi, Vol. V, Cuviosul Paisie Aghioritul |
|
|
Duminica Femeilor Mironosiţe |
4 mai 2014 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a III-a după Paşti Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
LA MULŢI ANI! tuturor surioarelor care aveţi ca model de trăire pe Maica Domnului şi pe Femeile Mironosiţe! Să vă dea Bunul Dumnezeu pace, sănătate şi MÂNTUIRE! AMIN!
Pentru cei interesaţi...
Sfinţirea paraclisului Sfintei Maria Magdalena - Drăgăneşti-Vlaşca, judeţul Teleorman
În Duminica Femeilor Mironosiţe (4 mai 2014), PS Galaction va săvârşi slujba sfinţirii (târnosirii) paraclisului nostru dedicat Sfintei Mironosiţe şi întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena, împreună cu PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului şi PS Visarion, Episcopul Tulcii. Slujba va începe duminică dimineaţa de la ora 8.30 cu sfinţirea apei. La ora 9 va urma primirea ierarhilor care vor sfinţi mai întâi noua raclă în care vor fi aşezate moaştele Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena. Se va continua cu sfinţirea bisericii, iar racla va fi purtată de preoţi pe umeri, de-jur- împrejurul bisericii. După târnosire, arhiereii vor săvârşi Sfânta Liturghie pe un altar amenajat afară, timp în care poporul va putea intra să se închine. În special pentru femei este un eveniment deosebit, fiind singura dată când pot intra în altar. Vă aşteptăm în număr cât mai mare ca să ne rugăm împreună şi să primim binecuvântarea Prea Sfinţiţilor ierarhi. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Sfintei Mironosiţe am ajuns la finalul lucrărilor acestui micuţ dar frumos locaş. Mulţumirea şi recunoştinţa noastră se îndreaptă către toţi cei care ne-au ajutat şi s-au rugat pentru noi. Hristos Domnul să vă răsplătească înmiit! Hristos a înviat!
Ştirea a fost preluată de aici:
http://asezamantulpantocrator.blogspot.ro/2014/04/sfintirea-paraclisului-sfintei-maria.html
Cu ajutorul lui Dumnezeu, intenţionăm să participăm şi noi. |
|
|
"Bombele" lui Dumnezeu |
3 mai 2014 |
|
Când omul mărturiseşte dragostea lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu îl "bombardează" pe om cu dragostea Sa. Poate vă surprinde cuvântul "bombardează", dar pentru a dizolva tartarul sau granitul dimprejurul inimii noastre, este nevoie de bombe Dumnezeieşti, al căror material explozibil să fie dragostea lui Dumnezeu. Când această coajă groasă va fi dizolvată, atunci inima devine sensibilă şi omul se înduioşează chiar şi înaintea celor mai mici binefaceri ale lui Dumnezeu. Se simte foarte îndatorat faţă de Dumnezeu şi este continuu copleşit, căci în timp ce el se gândeşte cum să-şi achite datoria, Dumnezeu îi trimite tot mai multe binecuvântări, până ce sufletul mărinimos se topeşte de dragostea Lui. Sursa: Patimi şi virtuţi, Vol. V, Cuviosul Paisie Aghioritul |
|
|
Faptele, nu oala cu laptele! |
1 mai 2014 |
|
Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-a gândit: “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce." Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când a venit acela i-a dat oala cu laptele. Da’ i-a spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi". Pustnicul a intrat în casă, a căutat un ceaun, da’ n-a găsit nimic. S-a întors, a băut laptele în faţa femeii şi apoi i-a dat oala înapoi. Femeia, când a văzut ce face pustnicul, s-a smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga; acolo era şi episcopia, mitropolia, până a ajuns vorba şi la mitropolit… S-au scandalizat toţi: “Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!" Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!" S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-a dus şi i-a spus, pustnicul, când a plecat de la peşteră, a prins un leu, s-a suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?" “Uite, aicea." S-a dus acolo, l-a legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-a pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-au văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?" Toţi au fugit în dreapta, stânga… Eh, l-au dus acolo; mitropolitul şi acei care l-au pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum a îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?" Acuma, i-a spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?", au început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor"… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat: “Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?" El răspunde: “Preasfinţitul Părinte este tata meu". Când a auzit asta, toată lumea, eh, au rămas toţi ca trăsniţi. Nu putea să vorbească copilul, era mic. Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-a întors spre episcop şi i-a zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!"
Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime, da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut. De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca şi cutare, şi cutare." Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit". Extras din Stareţul Dionisie, Lumea si vremurile de pe urma, Vol. 2 Editura Prodromos 2010 |
|
|
vezi şi |
|