|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|||
|
Să ne gândim la bradul nostru |
31 mai 2010 |
||
|
Credincioşii unei parohii se hotărâră odată să-şi construiască o nouă biserică. În parohie trăia şi un boier bogat, care, între altele, stăpânea o pădure întinsă. Oamenii se gândiră să ceară şi ajutorul aceluia, în special să-l roage să le dea lemn de construcţie pentru lăcaşul lui Dumnezeu. O delegaţie de săteni se duse la proprietar, pe care îl aflară chiar în pădure. - Suntem din consiliul parohial şi am venit să te rugăm să ne ajuţi cu ceva lemn. - Nu vă dau nimic, zise proprietarul. Pădurea o ţin cu cheltuiala mare şi n-o irosesc eu pentru popi. Un bătrân epitrop luă îndrăzneala să stăruie în cererea lor şi zise: - Boierule! Dacă nu vrei să dai nimic pentru sfânta biserică, noi nu te vom mai supăra. Ne-om duce la creştinii săraci, dar milostivi, şi ne vom împlini gândul nostru. Dar înainte de a ne despărţi, doresc să cunosc un lucru: Care este bradul dumitale din pădurea asta? - Ce brad?, răspunse proprietarul. Toată pădurea este a mea. - Aşa este, zise bătrânul. Dar când vei muri, doar de un brad vei avea nevoie, ba încă nici acela întreg, ci numai de câteva scânduri din care îţi vor face sicriul. Delegaţia se depărtă, dar boierul rămase profund mişcat de cuvintele ce le auzi. A doua zi preotul satului fu înştiinţat de la curte, că oamenii pot veni să-şi ia gratuit din pădure tot lemnul de care vor avea nevoie pentru construcţia bisericii. |
|||
|
Duminica I după Rusalii |
30 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica I după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Puterea smereniei |
29 mai 2010 |
||
|
Erau doi fraţi călugări, care, de multă vreme, vieţuiau cu dragoste împreună, amândoi la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe ei, unul de altul. Deci, a făcut între ei o pricină ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumânarea şi a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, făcând pacoste, a prăvălit lumânarea jos şi s-a stins. Iar fratele cel mai mare, mâniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patimă pe fratele său cu palma peste obraz, însă acesta, cu smerenie, s-a închinat lui până la pământ, zicând: „Iartă-mă frate, că te-am supărat; te rog aşteaptă puţintel şi o voi aprinde iarăşi". Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Iar dacă s-a făcut ziuă, a mers acel diavol în capiştea idolească şi se jeluia mai marelui său, spunându-i lui toată întâmplarea ce a vrut să facă şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mai mic, celui mai mare şi cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, până la ziuă. Acestea spunându-le, diavolul se jeluia stăpânului său în capiştea idolească, iar slujitorul cel idolesc, întâmplându-se atunci acolo în capişte, a auzit cele ce se jeluia acel drac şi se mira de neputinţa lor. Deci, smerindu-se în inima lui, s-a dus la o mănăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit şi spunea fraţilor, zicând: „Smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, că eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii şi zicând: De vom face tulburare şi vrajbă între călugări şi de se va întoarce unul dintr-înşii şi, smerindu-se, se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră risipeşte".
Aceasta auzind noi, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului, şi aşa, Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri pe noi de tot laţul vrăjmaşului. (Proloage) |
|||
|
Tovarăşul de drum |
28 mai 2010 |
||
|
Când a plecat de-acasă, singur în lume, un tânăr a zis mamei sale: - Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă? Mama luând în braţe capul copilului, pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit, plângând, un nume la ureche. Şi tânărul a răspuns: - Bine, mamă, aşa voi face. Acesta să-mi fie tovarăş. Şi a plecat în lume. Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti: - Vrei să mergi cu mine? - Cum te cheamă? - Eu sunt Slava (deşartă). Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama. Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. „Eu sunt plăcerea”. Şi tânărul i-a răspuns la fel: - Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama. Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria… şi le-a răspuns şi lor tot aşa. Mai târziu, a întâlnit un alt călător, care i-a spus: - Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum? - Cum te cheamă? - Datoria... Bucuros, tânărul i-a zis: - Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare: datoria (de creştin). |
|||
|
De la cine ne hrănim |
27 mai 2010 |
||
|
Un cal şi un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea căutau diverse căi de a-şi arăta unul altuia preţuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câtă vreme calul îi lasă câinelui porţia sa de fân. Aşa de mult ţineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.
E foarte valabilă şi pentru creştinii dreptmăritori această istorioară. Nu trebuie să ne împrietenim cu oricine, cu toţi "câinii", cu toţi "armăsarii", nu trebuie să „mâncăm” ce ne oferă ei, ca să nu păţim ca şi cei doi tovarăşi, ca să nu murim. Astfel de prieteni, din păcate, au mai toţi creştinii şi nu îşi dau seama. Aceşti prieteni le oferă zilnic porţia lor de otravă din... cutia magică, din spatele sticlei monitoarelor. Să ne împrietenim şi să mâncăm, aşadar, numai de la cei de o simţire cu noi, ce ne pot oferi hrana cea sfântă şi nepieritoare şi nu vom mai muri în veci! Amin! |
|||
|
Cine zice, ăla e |
26 mai 2010 |
||
|
Odată, pe înserate, un ţăran se aşeză pe pragul modestei sale case, bucurându-se de răcoarea serii. În apropiere, şerpuia un drumeag care ducea spre sat. Un călător, care trecea pe cale, îl văzu pe ţăranul nostru şi îşi zise în sinea lui: "Omu' ăsta e cu siguranţă un mare leneş, cred că stă de pomană toată ziua şi lâncezeşte pe pragul casei..." La puţină vreme, apăru un alt trecător. Acesta se gândi: "Omu' ăsta cred că e un donjuan. Şade aici ca să se uite după fetele care trec pe cale, ba poate le mai şi necăjeşte..." Nu după mult timp, trece pe lângă casa ţăranului un străin care se îndrepta spre sat. Acesta îşi zise în mintea lui: "Omu' ăsta cred că e de bună seamă un om harnic. A trudit toată ziua, iar acum se bucură de odihna bine meritată..." Care dintre cei trei avea dreptate? La drept vorbind, nu putem şti prea multe despre ţăranul aşezat pe pragul casei, însă putem spune mai multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat, după felul lor de a gândi. Primul era, se pare, un leneş, care îi vedea pe toţi ca fiind leneşi, asemenea lui. Al doilea era un om obsedat de aventurile amoroase, căci mintea lui tot timpul era frământată de aşa ceva. Iar al treilea era un om muncitor, harnic, care îl înţelegea foarte bine pe cel de pe pragul casei. Aici se cam potriveşte vorba ceea: "Cine zice, ăla e".
Întotdeauna un om mândru îi vede pe ceilalţi mândri, răi şi păcătoşi. Un om smerit îi vede pe ceilalţi smeriţi, buni, blânzi. În multe cazuri, un om gelos este gelos, fiindcă îşi închipuie că şi tovarăşul lui de viaţă face păcatele lui. Unul care stă strâmb îi vede pe ceilalţi strâmbi. Nebunii şi turbaţii îi văd pe cei buni şi evlavioşi, ca fiind nebuni şi turbaţi. Şi aşa mai departe... |
|||
|
Poarta cerului |
25 mai 2010 |
||
|
Doi călugări citiseră într-o carte veche din biblioteca mânăstirii că undeva, la capătul pământului, într-un anumit loc, există o poartă prin care se poate ajunge foarte uşor la cer. Se hotărâră să plece în căutarea acelui loc şi îşi făgăduiră să nu se întoarcă înapoi până ce nu aveau să-l găsească. Străbătură lumea întreaga, înfruntară nenumărate primejdii şi, mai ales, acceptară toate grelele sacrificii pe care le implica un pelerinaj în cele patru colţuri ale lumii. N-au fost scutiţi nici de nenumăratele ispite care pot împiedeca pe oricine să-şi atingă ţinta. Dar, până la urmă, izbutiră să depăşească toate încercările. Ştiau ei ca în acel loc aveau să găsească o poartă la care era de ajuns să bată şi aveau să se pomenească faţă în faţă cu Dumnezeu. Şi găsiră acea poartă. Fără a mai pregeta, cu inima cât un purice, bătură. Încetişor, poarta se deschise. Tremurând din toate încheieturile, cei doi călugări intrară şi... se pomeniră în chiliuţa lor din mânăstire. |
|||
|
Sfânta Treime |
24 mai 2010 |
||
|
Părintele CALISTRAT CHIFAN - Predică la Praznicul Sfintei Treimi
|
|||
|
Duminica a VIII-a după Paşti |
23 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Rusaliilor Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Încă nu ai ajuns acasă |
22 mai 2010 |
||
|
Un misionar creştin a propovăduit Evanghelia lui Hristos, cu multă jertfă şi dragoste, în China. După mulţi ani de osteneală, se întorcea acasă, în Europa, la bordul unei nave. Tot pe acest vas călătorea şi un cântăreţ de muzică rock, care stătuse în China doar două săptămâni. Când acostară în port, misionarul văzu că pe ţărm e o mare mulţime de admiratori care aşteptau, dar... îl aşteptau pe cântăreţ... - Doamne, nu pot înţelege, murmură misionarul nostru. Eu am dedicat Chinei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia două săptămâni şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze lui bun sosit acasă, câtă vreme pentru mine nu a venit nimeni. Noaptea i se arătă Domnul Hristos în vis şi îi răspunse: - Fiul meu, tu încă nu ai ajuns acasă... |
|||
|
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena |
21 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena
Cu ocazia Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi maica sa Elena, urăm tuturor celor care le poartă numele, împlinirea bunelor dorinţe şi toate cele de folos în vederea mântuirii!
La mulţi ani cu sănătate Şi iertare de păcate! Dulce să vă fie traiul Şi... să vă mănânce RAIUL! |
|||
|
Iisus Hristos bătând la uşă |
20 mai 2010 |
||
|
Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la uşă". Toţi cei de faţă îl felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el. Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Şi zise: - Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi... Ceilalţi întrebară: - Ce greşeală? Acela zise: - Clanţa uşii nu are mâner pe dinafară. Atunci toţi priviră mai atent, ca să vadă greşeala. Şi aşa era. Atunci pictorul răspunse: - Nu, nu e o greşeală. Intenţionat n-am vrut să-i pun mâner pe dinafară. Toţi se mirară şi întrebară de ce. Pictorul urmă. - Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide, nu forţează. Aşa că nu e nevoie de mâner decât pe dinăuntru. Fiecare este slobod a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea... Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi şi încântaţi de mesajul pictorului. |
|||
|
Cum se seacă balta |
19 mai 2010 |
||
|
Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică. Mlaştina continua să existe, cu toate orătăniile din ea. Atunci, un gospodar priceput i-a zis: - Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele. Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă din cel mai bun.
Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvoarele păcatelor tale: sudalmele, băutura, fumatul, trufia, lenea, vorbele deşarte, defăimările, pizma şi toate cele asemenea lor. |
|||
|
Să închidem uşile |
18 mai 2010 |
||
|
Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau „Închide-uşa”. Porecla aceasta şi-o căpătase ea astfel: Ori de câte ori nepoţii ei plecau in oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea: "Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine". Iar dacă vreunul o întreba: "Ce uşi, bunico?", ea îi spunea: "Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei. Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: "Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele". Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu... De vei face aşa, mare ajutor vei avea de la Dumnezeu în viaţă.” |
|||
|
Ca peştii în mare |
17 mai 2010 |
||
|
Un creştin spunea unui prieten că el nu înţelege vorbele Mântuitorului: "Voi să fiţi din lume, dar să nu fiţi ai lumii". Atunci, prietenul său, care era un creştin practicant, un om mai cunoscător al învăţăturii Domnului, i-a răspuns: "Oamenii pot petrece în lume precum peştii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peştii nu sunt săraţi ca ea. Aşa şi cu oamenii, ei pot să trăiască în lume, fără să ia "sărătura ei", adică păcatele ei". |
|||
|
Duminica a VII-a după Paşti |
16 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Parastas |
15 mai 2010 |
||
|
Astăzi, 15 mai 2010, s-a oficiat la Mânăstirea Cernica PARASTASUL DE DOI ANI întru pomenirea Părintelui nostru drag, VISARION IUGULESCU.
|
|||
|
... şi au venit mulţi, foarte mulţi... |
|||
|
|
|||
|
|
|||
|
|
|||
|
|
|||
|
|
|||
|
Duhul lui Dumnezeu şi slava oamenilor |
14 mai 2010 |
||
|
Întrebat odată sfântul Macarie dacă nu se simte cuprins de duhul măririi, de slava oamenilor, pentru faptul că este învrednicit a face minuni aşa de mari, el a răspuns: - O inimă care caută spre slava oamenilor, dovedeşte că nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu; iar cel care s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocoteşte slava oamenilor. |
|||
|
Înălţarea Domnului |
13 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Înălţării Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Pălăria din apă |
12 mai 2010 |
||
|
O tânără, înşelată de modernismul lumii acesteia şi, mai ales, de moda vestimentară, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea zilnic la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum, ca să facă şi mai mulţi bani, înmulţea laptele cu apă. Într-o zi, din câştigul acesta necinstit, ea îşi cumpără o pălărie colorată şi înzorzonată. Se gândea că va arăta şi ea ca doamnele din lumea bună şi va fi mult admirată de tinerii de vârsta ei. Dar bucuria îi fu scurtă. Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse pălăria de pe cap şi o duse în mijlocul şuvoiului de apă. Mâhnită, privea cum se duce pălăria pe apă. Cum n-avea însă sufletul de tot vândut satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu şi, în scurt timp înveselindu-se, şopti: "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!” Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită. |
|||
|
Cel mai tare |
11 mai 2010 |
||
|
Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba "celui mai tare..." A mers, aşadar, şi s-a pus în slujba primarului din sat. Dar, după puţin timp, a aflat că primarul stă la ordinele prefectului. Mai târziu, a aflat însă că şi prefectul ştie de poruncile primului ministru. A mers şi i-a slujit acestuia. Dar nu după multă vreme, a aflat că peste primul ministru, mai mare este preşedintele ţării. A purces la el, şi s-a pus în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toţi. Dar într-o zi, omul a auzit din gura preşedintelui că şi acesta se teme de diavol şi de puterea lui. Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba preşedintelui ţării şi căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă. Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: "Ce tare aş fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!" Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început aşadar să-L caute... Şi pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: "Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine!” Şi l-a dus în casa văduvei, în sălaşurile orfanilor, în spitale, în închisori şi, arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis: „De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji…” Şi de atunci omul acesta a aflat „pe cel mai tare” şi a rămas pentru totdeauna în slujba Lui. Să facem şi noi la fel! |
|||
|
Cum sunt păcăliţi porcii |
10 mai 2010 |
||
|
Într-o zi, un om ducea un porc la abator pentru tăiere. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea. Şi aşa, până ajunse la abator, unde lucrătorii abatorului mi-l înşfăcă pe porc şi-l trânti la pământ. Zadarnic acuma porcul guiţa şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitul. Tot aşa îşi bate joc satana şi de unii dintre noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească, câteva grăunţe de slavă trecătoare, câteva mere din raiul pământesc trecător şi, aşa, încet-încet ne păcăleşte, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci. |
|||
|
Duminica a VI-a după Paşti |
9 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Orbului din naştere Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Corbul alb |
8 mai 2010 |
||
|
Într-o zi, în mijlocul corbilor, a venit un corb alb şi frumos. Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit: - Ce cauţi în mijlocul nostru, dihanie? Cine eşti tu? Ai venit să ne faci familia de râs? Corbul cel alb nu înţelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui, căci nu făcea rău nimănui. Pe urmă, a înţeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei. Albul penelor lui îi deranja pe ceilalţi. Aşa se întâmplă şi cu omul credincios care-şi duce viaţa între necredincioşi. Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri sau, altfel spus, un suflet alb pricinuieşte o usturătoare mustrare de conştiinţă sufletelor negre. |
|||
|
Funia de nisip |
7 mai 2010 |
||
|
Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş. Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei. - "A sosit ceasul", ziseră cârmuitorii neamului vecin. "Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara". Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii: - "Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie". Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini? - "Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip". - "Ei, ce mare lucru", - zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie. - "O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri". Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis: - „Vom face iute alta”. Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare. Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic. Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului. - "Vai, ce ne facem?" - se întrebau cu toţii, "Suntem pierduţi". Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă. Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât. - "Ce ai fiule?" - "Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo"... Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean. - "Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: "Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă". Cârmuirea tânără făcu după sfatul bătrânului, iar vecinul cel viclean de la hotar, ruşinat, strigă: Tot mai au un bătrân, care să-i sfătuiască. Că de n-ar avea nici un bătrân, ar fi amar de ei". Şi vecinul, ruşinat, n-a mai zis nimic. Şi iată de unde s-a născut vorba că, dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere, dacă vrea să nu piară. |
|||
|
Haina cea nouă |
6 mai 2010 |
||
|
Un oarecare călugăr avea două haine, una nouă şi alta veche. Deci, a venit la el un sărac, în vreme de iarnă, cerşind o haină. Iar el i-a răspuns lui, zicând: „N-am nimic mai mult, decât aceasta." Iar săracul aştepta, plângând şi zicând: „Miluieşte-mă, că n-am ce purta." Apoi, milostivindu-se, călugărul a intrat în chilia sa şi, îmbrăcându-se cu haina cea mai nouă, i-a dat-o săracului pe cea veche. Iar după ce i-a dat-o, a gândit întru sine, zicând: „N-am slujit dragostea (milostenia) cea desăvârşită, oprind haina cea bună şi dând aceluia pe cea veche. Oare, nu pentru Hristos cerea el de la mine? Apoi, cum i-am dat eu lui Hristos cea mai proastă haină şi am oprit pentru mine pe cea mai bună? Fiindcă Hristos este mai bun decât toţi." Şi, chemând pe cel sărac, i-a zis: „Dă-mi mie haina pe care ţi-am dat-o, şi-ţi voi da ţie alta." Şi, luând-o de la el, s-a îmbrăcat cu ea şi i-a dat lui haina cea mai bună. Iar după ce a luat-o, săracul a vândut-o în cetate. Şi a ajuns haina aceea în mâinile unei femei. Deci, a mers călugărul în cetate, ca să-şi vândă munca sa şi a văzut haina sa, pe care o purta o femeie; şi a trecut odată, şi de două ori, acea femeie, pe la locul unde şedea călugărul, vânzându-şi rodul muncii lui, şi a cunoscut că a lui era haina pe care o dăduse săracului. Şi s-a mâhnit mult, de aceasta, călugărul, apoi, mergând la chilia sa, plângea, zicând: „Nici măcar acest dar pe care l-am făcut eu, nu este bine primit, înaintea lui Dumnezeu; mai bine ar fi fost, de n-aş fi dat-o. "Iar după ce s-a culcat şi a adormit, fiind aşa mâhnit, iată, a văzut în vis pe Iisus, purtându-i haina lui şi, cu iubirea Lui de oameni, îi zicea: „Frate, frate." Şi el I-a zis Lui: „Cine eşti Tu, Doamne?" Şi i-a grăit: „Eu sunt Iisus, priveşte-Mă." Deci, privindu-L, a văzut pe Iisus purtând haina aceea, pe care o dăduse săracului. Şi i s-a luminat chilia sa şi a auzit: „Oare această haină o cunoşti?" Iar el a zis: „Da, Doamne, a mea este."Apoi, i-a zis Hristos lui: „Nu te mâhni, nici nu te întrista, că atunci când, fratele aceluia, i-ai dat haina ta, Eu am luat-o." Şi s-a bucurat călugărul de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. (Proloage) |
|||
|
S-a făcut singur |
5 mai 2010 |
||
|
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure. Într-o zi, acesta s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor deosebit de frumos. A întrebat atunci pe vecin: - Cine a făcut covorul acesta? Gazda îi răspunse liniştit: - Nimeni. - Cum aşa nimeni? Omul îi răspunse liniştit: - Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur. Necredinciosul s-a supărat: - Văd eu că mă iei peste picior. Vorbeşti într-aiurea, vecine! - Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui mereu că nu-i Dumnezeu şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu? Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput şi el a crede. |
|||
|
Rotaru |
4 mai 2010 |
||
|
Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său: - Să iasă în faţă toţi rotarii! Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare de unde a învăţat rotăria şi cât se pricep. Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă: - Şi tu eşti rotar, băiete? - Eu nu sunt rotar… - Atunci de ce-ai ieşit în faţă? Soldatul i-a răspuns: - Am ieşit pentru că pe mine mă cheamă... Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.
Aşa se întâmplă şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic
creştini, dar nu sunt creştini, după cum nu era rotar acel soldat,
pe care, totuşi, îl chema Rotaru. Se numesc creştini, fiindcă sunt
botezaţi în legea creştină, dar faptele îi contrazic. Oare ce
întreabă preotul la botez: "Te lepezi de satana? şi de
toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea
lui? şi de toată trufia lui? |
|||
|
De la un pahar |
3 mai 2010 |
||
|
Într-o zi diavolul ispiti pe un om cumsecade, zicându-i: - Iată, tu eşti sărac şi o duci tare greu. Îţi dau tot ce-mi ceri, dacă vei ucide un om. - O, niciodată! Pentru nimic în lume... Doamne fereşte! - Atunci să pui foc la casa cuiva... - Nu, nu pot nici asta! Mă bate Dumnezeu... - Atunci să furi ceva. - Niciodată n-am furat şi nici n-am să fur vreodată, orice mi-ai da tu! - Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu… Omul se lăsă ispitit. Ce şi-a zis: ce mare lucru un pahar cu rachiu. Pentru el voi avea tot ce-mi doresc. Şi bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri. Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî. Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei. Iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată. De la un pahar... |
|||
|
Duminica a V-a după Paşti |
2 mai 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Femeii Samarinence Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Cuget neînţelept |
1 mai 2010 |
||
|
Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţară. Un sătean necredincios îşi bătea boii şi zicea tot felul de înjurături. Preotul îi zise: - De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică? Omul necredincios îi răspunse: - Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, orice aş face bun, degeaba este ... Atunci preotul îi zise: - Dacă este aşa cum zici, atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să semeni? .. Omul rămase în tăcere. Părintele zise: - Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai semăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să semeni. Omul rămase iar fără răspuns. Părintele grăi din nou: - Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile şi nu duci o viaţă ticăloasă ... De atunci, omul acela s-a înţelepţit... |
|||
|
vezi şi |
|||
