|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Duminica Sfinţilor Părinţi de la Niceea |
31 mai 2009 |
|
Fraţi creştini,
În neuitata noapte dinaintea Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, El a înălţat o fierbinte rugăciune către Tatăl ceresc în grădina Ghetsimani, între măslinii cei bătrâni care şi ei se plecau în faţa Ziditorului. În acel ceas de rămas bun de la ucenicii Săi când fariseii pregăteau moartea, Iisus şi-a ridicat ochii către ceruri şi cu cuvinte arzătoare s-a rugat aşa: “Părinte Sfinte păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum una suntem şi noi. Mântuitorul cu ştiinţa Sa dumnezeiască vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti până la marginile pământului, cum idolii se vor prăbuşi, vedea cum păgânii se vor converti şi generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Dar ceea ce mai vedea Mântuitorul - şi aceasta-L îngrijora - era dezbinarea şi zâzaniile care vor apărea mai târziu în Biserica Lui, în ogorul Sfinţilor Apostoli şi chiar între ucenicii Săi. De aceea cerea de la Tatăl ceresc, ca să fie păziţi şi uniţi aşa precum Sfânta Treime este una. Această rugăciune, cea de pe urmă a Domnului Hristos, este ca un testament pe care l-a lăsat ucenicilor ca să-l păstreze şi să-l respecte până la sfârşitul veacurilor, aşa cum un tată înaintea morţii îşi arată ultimele dorinţe copiilor lui. Aşa a vorbit Iisus ucenicilor înainte de Patima Sa şi i-a îmbărbătat, arătându-le bucuriile şi necazurile ce aveau să vină peste ei. S-a rugat apoi Tatălui ceresc, ca El să aibă pe toţi sub ocrotirea Sa. Să vedem acum dacă s-a păstrat unitatea credinţei aşa cum a fost voinţa Mântuitorului şi dacă creştinii au respectat învăţătura Lui întotdeauna. Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme s-a păstrat unitatea credinţei în chip desăvârşit. Sfinţii apostoli au ascultat porunca Mântuitorului şi au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria, Galileea, continuând cu toată Asia Mică, Grecia, străbătând aproape ţinuturile lumii cunoscute până atunci, propovăduind Cuvântul şi Împărăţia lui Dumnezeu şi dovedind popoarelor prin semne şi minuni că Domnul Iisus Hristos a înviat cu adevărat din mormânt şi s-a înălţat la ceruri. Aşa de repede a străbătut propovăduirea lor, căci nu mult după Înălţarea Domnului la ceruri, Evanghelia a fost vestită până la marginile lumii. Din Iudeea şi până la porţile Gibraltarului de astăzi, din Africa şi până în ţinuturile aspre de la miazănoapte, toţi credincioşii Bisericii erau una în cuget şi adorau pe Dumnezeu în Sfânta Treime. Nu mult după aceste timpuri frumoase de aur, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri şi dezbinări, ridicându-se unii oameni rătăciţi care au semănat neghină în ogorul spiritual al Împărăţiei lui Dumnezeu, pe pământ. Aceştia au venit cu învăţături noi împotriva adevăratei învăţături ortodoxe. Diavolul de la început a găsit şi el oameni pe placul lui, răzvrătiţi şi dornici de certuri ca să dărâme ceea ce zidiseră Sfinţii Apostoli şi astfel să facă pe creştinii de atunci să se împartă în tabere, să nu fie uniţi, căci ştia necuratul că numai aşa poate să răstoarne învăţătura lui Hristos. Iată de ce Sfinţii Apostoli îi îndeamnă pe creştinii de atunci şi le zicea: “Să nu aveţi dezbinări între voi fraţilor, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire”. Creştinii s-au domolit şi pentru o vreme au ascultat, dar mai târziu în unele locuri s-au ivit ereziile cele mari, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi alţii. Biserica a chemat soboare din toată lumea, iar sfinţii părinţi ierarhi sub călăuzirea Sfântului Duh, au statornicit pentru veşnicie dogmele, regulile de credinţă pe care noi creştinii trebuie să le mărturisim şi să le urmăm ca să ne mântuim. Sfinţii Părinţi care s-au adunat prima dată în anul 325 la Niceea au fost în număr de 318. După ce au fost chinuiţi suferind temniţe grele de la împăraţii păgâni până la Constantin cel Mare care i-a eliberat, cei care au scăpat, mulţi cu rănile deschise pe trupurile lor s-au prezentat la primul sobor ecumenic de la Niceea. Unii dintre ei aveau câte un ochi scos, alţii urechile tăiate, alţii fără buze, fără câte o mână şi alte diferite răni trupeşti. Între ei erau şi învăţaţi şi neînvăţaţi, fără prea multă învăţătură laică, de aceea nu uşoară le-a fost lupta căci se izbeau de nişte oameni pregătiţi din punct de vedere ştiinţific, chiar Arie ereticul studiase mult filozofia păgână şi avea pretenţia să fie ascultat. Sfinţii Părinţi luminaţi însă de Duhul Sfânt dogmatizau şi combăteau arătând dumnezeirea lui Iisus Hristos şi că El este una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Alţii dintre sfinţi le dovedeau prin semne şi minuni că Sfânta Treime este una, un singur Dumnezeu în trei feţe proslăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi trebuie să I ne închinăm. Chiar Sfântul Spiridon care nu avea carte, a luat o cărămidă în faţa lor şi le-a arătat că una este cărămida, dar în această cărămidă se află trei elemente, adică pământ, apă şi foc. Strângând cărămida în mână în faţa lor, iată o minune: a început să curgă apa în jos, focul se ridica în sus în timp ce ţinea lutul în mână. Sfântul Spiridon le-a zis: “Iată aşa este Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, un Dumnezeu în trei feţe proslăvit. Ruşinaţi-vă şi credeţi drept că Fiul ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt trebuie cinstit”. De aceea acest sfânt părinte se pictează cu o cărămidă în mână şi pentru multele minuni pe care le-a făcut i se mai zice şi Sfântul Spiridon Făcătorul de minuni. Toţi sfinţii părinţi au avut de luptat, fiecare la rândul lor cu o mulţime de eretici printre care mai de seamă au fost aceştia: Simon Vrăjitorul, Arie, Nestorie, Eutihie, Macedonie, Pir, Eunomiu, Dioscur, Apolinarie, Severian iar mai târziu de tot atât de periculoşi au apărut pelaghienii, iconoclaştii, agarenii, calvinii, luteranii şi alţii. Toţi aceşti rătăciţi ai primelor veacuri au pierit, iar alţii au rămas pe linia moartă fără nici un folos pentru că nu l-au cunoscut pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis Tatăl. Ce frumos şi ce minunat înţeles au cuvintele Domnului Hristos din rugăciunile Evangheliei de astăzi unde zice: “Iar viaţa cea veşnică este aceasta, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevărat Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Înţelesul acestor cuvinte este acesta, că oamenii cunoscând pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, - Sfânta Treime - şi cunoscând şi împlinind voia lui Dumnezeu vor câştiga viaţa cea veşnică. Biserica lui Hristos pluteşte neclintită pe valurile învolburate ale acestei lumi aşa cum odată plutea corabia lui Noe pe deasupra munţilor ca o navă întărită de Dumnezeu. În vreme ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica Ortodoxă este una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare care a fost stabilită de cei 318 Sfinţi Părinţi la sinodul de la Niceea, pe care-i prăznuim astăzi. Acolo şi atunci s-au stabilit primele articole din Simbolul Credinţei - Crezul - pe care-l rostim în biserică: Credem Într-unul Dumnezeu, credem în Domnul Iisus Hristos, credem în Duhul Sfânt, credem în Fecioara Maria care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, credem în viaţa veşnică, credem în cele văzute şi nevăzute, credem în sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică, credem într-un singur Botez, credem că Domnul Hristos va veni iarăşi să judece viii şi morţii. Iată ce tărie de credinţă, iată ce statornicie au avut primii creştini. În aceste mărturisiri de credinţă, să auzim propovăduirea apostolilor, să auzim ecoul catacombelor, să auzim strigătul triumfător al mucenicilor, să auzim şi noi glasul marilor dascăli ai Ortodoxiei. Prin acest crez se leagă capetele adevăraţilor ucenici ai Domnului de peste ţări şi mări, fiindcă toţi aşa trebuie să mărturisim uniţi într-un suflet şi într-un gând. Să vedem acum dacă în vremea noastră creştinii mai trăiesc în adevăr, unire şi ascultare de Biserică. Cu durere constatăm că s-a rupt cămaşa lui Hristos cea necusută, în multe părţi. Creştinii s-au împărţit în tabere după ce s-au desprins din trupul cel binecuvântat al Ortodoxiei. Pe faţa pământului se află o mulţime de religii creştine, fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa: protestanţii (baptiştii, penticostalii, adventiştii) şi mulţi alţii care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Apostolică. Vicleanul diavol a reuşit să semene neghina dezbinării şi a urii ca să se împlinească ceea ce spusese Mântuitorul în pilda cu grâul şi neghina. Sunt o mulţime de rătăciri care susţin că omul pentru a se mântui şi afla adevărul n-are decât să citească Sfânta Scriptură şi astfel va găsi ce trebuie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. O mare greşeală fac aceşti oameni, căci Sfânta Scriptură nu cuprinde toată descoperirea lui Dumnezeu către oameni, e prescurtată. Afară de Cărţile Vechiului şi Noului Testament, sunt multe adevăruri de credinţă care s-au păstrat de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli prin viu grai. Mântuitorul n-a scris nimic şi nici unii apostoli care de altfel nu ştiau carte, erau în general oameni simpli. Prin viu grai însă cele ce au auzit ei de la Iisus de la Învăţătorul, au alcătuit ceea ce numim noi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură - zice Apostolul Petru - are în cuprinsul ei lucruri greu de înţeles pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Vedeţi, le răstălmăcesc spre pierzarea lor; iată, spune clar Duhul Sfânt prin gura apostolilor. De aceea a rânduit Dumnezeu autoritatea bisericească formată din arhierei, preoţi şi diaconi, iar aceştia sunt urmaşii apostolilor, aşa că toţi creştinii trebuie să fie supuşi, ascultători şi să se lase conduşi de Duhul Sfânt prin ei. Dar ei s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Iisus când spunea că mlădiţa care rămâne în afară de tulpina mamă se usucă şi se aruncă în foc. Iar în altă parte zice Domnul: “Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş”. De aceea nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare căci este un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură credinţă şi un singur Botez. Cei care se leapădă de Biserică, de preoţie şi de Sfintele Taine, aceştia cad într-un fel de vrajă şi nici nu mai ştiu ce fac căci îşi leapădă botezul fără să se gândească. Lepădând botezul pe care l-au primit în copilărie se leapădă de credinţă şi de Dumnezeu aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel că va fi înaintea sfârşitului lumii. Să vedem acum în timpul de faţă o altă parte de oameni care au căzut într-o rătăcire destul de periculoasă ca şi a celor de care am amintit mai sus. Creştinii noştri ortodocşi - căci despre ei este vorba - au şi ei o rătăcire în capul lor. Unii dintre ei cred că e de ajuns numai să crezi în Dumnezeu, dar în schimb să n-ai de-a face cu Biserica, cu preoţia. Aceştia trăiesc într-o mare rătăcire şi nu se mântuiesc, se pierd. Oamenii nu vor să mai cunoască pe Dumnezeu şi pe Fiul Său pe care L-a trimis ca să aducă viaţă veşnică. O parte din oameni nu cunosc nimic şi nici nu vor să cunoască, poţi să le spui de toate, numai de Dumnezeu, nu. O altă parte cunosc câte puţin şi mai mult din obişnuinţă mai fac câte ceva de-ale credinţei, zicând că “aşa am pomenit”. Alţii au altă parte rea, au multă îndoială de credinţă şi nu cred că există sau a existat Dumnezeu, Iisus Hristos pe pământ, fiindcă aşa le şopteşte diavolul. Deşi sunt atâtea dovezi şi istoria ni le prezintă de la început până în zilele noastre, ei se împacă mai bine cu gândul că Hristos nu există şi nu a existat, pentru că altfel pot să-şi vadă în pace de păcatele lor, de poftele lor fără să fie vreodată ceruţi la răscumpărare. Dar unde ar putea oamenii să cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui dacă nu vin la Sfânta Biserică să asculte învăţăturile Lui? Învaţă lumea limbi străine şi urmează la fel de fel de facultăţi, dar nu vrea să înveţe şi sfânta credinţă. Mulţi citesc fel de fel de cărţi, care-i pot ajuta pentru a găsi un mijloc mai uşor de trai aici pe pământ. Dar cărţile sfinte, cărţile Bisericii nu-i interesează. Iată de ce lumea se află în momentul de faţă într-o mare neştiinţă religioasă şi nu cunoaşte adevărata credinţă ortodoxă pentru că nu a vrut s-o primească şi pentru că a îngăduit Dumnezeu să vină lucrarea de minciună a satanei, ca toţi cei îndărătnici să primească minciuna în locul adevărului aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: “Că vor veni la vremea de apoi rătăciri”. Căzând în aceste rătăciri lumea nu numai că nu iubeşte Sfânta Biserică, dar a ajuns să o necinstească, s-o înjure, s-o fure. Pentru a ne convinge că Domnul nostru Iisus Hristos nu era un om simplu aşa cum îl socotesc unii şi că învăţătura Lui nu este o învăţătură omenească ci cu adevărat dumnezeiască şi că Domnul Hristos a existat şi există cu adevărat, trebuie să luăm cunoştinţă de alte multe dovezi din istoria lumii care ni-L arată şi de câteva scrisori descoperite în veacul nostru la Roma, în arhivele cezarilor, unde se poate vedea cum era considerat Mântuitorul pe vremea aceea chiar de către guvernatorul păgân Publius Lentulus care desigur fără nici un interes, iată ce scria despre Dânsul împăratului Tiberiu al Romei din vremea Mântuitorului: “Sire, am aflat că doreşti ceea ce acum îţi comunic prin această scrisoare. Trăieşte aici un om care se bucură de o mare reputaţie de om virtuos, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte profet al Adevărului, iar ucenicii susţin că e Fiul lui Dumnezeu, adică al Aceluia care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers. Într-adevăr împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus Hristos. Prin unul şi singurul Său Cuvânt, dă sănătate bolnavilor şi morţilor. Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi care-L privesc şi care se văd siliţi ca să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea de alună coaptă, adică roşiatic şi-I cade până la umeri, fiind împărţit în două prin mijlocul capului după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui este lată exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui puţin rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui cea deasă e asemenea părului capului Său, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi severă, are ochi strălucitori. Lumina ce revarsă faţa Lui este ca lumina soarelui, aşa că este imposibil a o privi cineva mai îndelung. Inspiră spaimă această strălucire; când însă povăţuieşte şi sfătuieşte plângând, atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se spune că niciodată n-a râs, iar ochii Lui veşnic lăcrimează. Mâinile Lui sunt frumoase, e foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură atrage admiraţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin locurile acestea. Mulţi evrei îl consideră chiar ca Dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează împotriva legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte mult contra acestor iudei pizmaşi, pentru că omul acesta n-a cauzat nici o nemulţumire la nici un om vreodată. Dacă maiestatea voastră doreşte să-L vadă precum mi-aţi scris deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi îndată îl voi trimite, căci sunt gata cu smerenie şi supunere a împlini tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona”. Făcută în Ierusalim, crugul al X-lea, lună nouă. Al maiestăţii voastre, prea smerit supus servitor, Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeii. Precum vedem din această scrisoare a păgânului guvernator al Iudeii, reiese în mod sigur să Domnul nostru Iisus Hristos cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna şi că El adesea săvârşea minuni dând sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor numai prin unul şi singurul Său Cuvânt. Se mai poate îndoi cineva citind această scrisoare, că Mântuitorul lumii n-a fost Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Cuvântul cel adevărat? Mai cutează cineva dintre necredincioşi să afirme că Domnul nostru Iisus Hristos n-a înviat din morţi, când El avea putere dumnezeiască de a învia pe alţii din mormânt? Mai poate avea cineva îndoială despre învierea morţilor, despre viaţa de veci care va fi dincolo de mormânt? De aceea religia creştină este cea mai dreaptă, de aceea religia ortodoxă este adevărata credinţă, fiindcă a întocmit-o însuşi Dumnezeu, şi a descoperit-o prin Fiul Său care S-a întrupat din Fecioara Maria. Iată de ce Domnul Hristos a zis Apostolului Filip: “Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”, căci pe Dumnezeu în toată măreţia puterii Sale este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aici pe pământ în toată slava Sa, după cum citim în cartea Bisericii: “Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile îngereşti. Dar prin Sfânta Fecioară Maria, Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor, adică prin persoana Fiului Său Iisus Hristos”. Fericitul Augustin, într-una din mărturisirile sale, ne prezintă un tablou foarte frumos şi plin de învăţături. Înainte de a se încreştina, când nu cunoştea religia cea adevărată şi era departe de Dumnezeu - povesteşte el - se plimba odată pe ţărmul mării şi era pe la apusul soarelui. De o parte se întindea marea în toată splendoarea ei, iar de alta, ţărmul mării împodobit cu palmieri şi diferite flori. Transportat de frumuseţile naturii Fericitul Augustin zise: “O, mare, mare, tu ai în adâncul tău atâtea şi atâtea vieţuitoare. Tu care în furia ta sfărâmi corăbii şi dai morţii atâtea vieţi omeneşti, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu? Nu poţi da tu linişte sufletului meu?”. Valurile însă printr-o voce armonioasă parcă îi răspundeau: “Caută mai sus, nu suntem noi Dumnezeu”. Atunci privind spre ţărmul mării zise: “Pământule frumos, tu care răsari din sânul tău atâtea fructe folositoare oamenilor şi animalelor, tu care eşti împodobit cu fel de fel de flori care mai de care mai frumoase şi mai mirositoare, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu?” Aceeaşi voce armonioasă parcă-i răspunde: “Caută mai sus”. Atunci fericitul Augustin ridică ochii săi spre cer şi întrebă: “Tu soare care luminezi şi încălzeşti toate fiinţele omeneşti ce vin în lume, tu lună şi voi stele care împodobiţi bolta cerească, sunteţi oare voi Dumnezeul meu?” Atunci i s-a părut că aude o armonie minunată şi o voce care-i răspunde: “Nu suntem noi Dumnezeul tău, noi suntem creaturile Lui, deci nu putem da noi pace sufletului tău; caută mai sus!”. După aceasta Fericitul Augustin căutând mai sus, privirile lui pătrunse până la duhurile care stăteau înaintea lui Dumnezeu. El puse aceleaşi întrebări şi primeşte acelaşi răspuns: “Caută mai sus, că acolo vei afla pe Cel ce te-a făcut şi pe tine şi pe noi!” Atunci sufletul său se înălţă şi mai sus, se apropie de tronul lui Dumnezeu, dar acolo el nu mai întrebă nimic, ci umilindu-se, se închină căzând în lacrimi şi liniştindu-se inima lui zise: “Tu eşti Dumnezeul meu, numai tu poţi da linişte sufletului meu şi numai de la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică”. Găsise pe Dumnezeu. Iată deci secretul găsirii lui Dumnezeu, al cunoaşterii Lui; este să ne ridicăm mai sus de această lume, de ce este pământesc, să ne dezlipim de rugina păcatelor, să nu mai vedem pământul, să nu ne mai târâm mintea pe pământ şi să nu ne mai punem nădejdea în lucrurile cele trecătoare, căci ţara noastră eternă nu este aici, patria noastră scumpă este acolo sus unde este şi Împăratul nostru Cel veşnic, bun şi drept - Iisus Hristos -. El a declarat în faţa judecătorilor când a fost întrebat şi a zis: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Iată de ce şi noi, îndată după botez am devenit ostaşi ai Lui înarmaţi. Să ne luptăm pentru a câştiga şi a ajunge la Împărăţia Lui cea de sus. Dar acolo sus la Dumnezeu, să ştiţi că nu se poate ajunge decât pe aripile rugăciunilor, prin Harul Său, pe norii învăţăturii Bisericii Ortodoxe adevărate, prin cunoaşterea temeinică a lui Dumnezeu din învăţăturile Fiului Său pe care le-a lăsat pe pământ în Biserica Sa. Iată de ce a zis Domnul Hristos în rugăciunea ce s-a amintit în Sfânta Evanghelie de astăzi: “Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Iarăşi zice Domnul: “Eu pentru aceştia mă rog Tată, nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat ca să fie ai Tăi şi ai Tăi sunt. Dar nu numai pentru aceştia mă rog ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Iată deci că Mântuitorul Iisus însuşi face o deosebire între credincioşi şi necredincioşi. El spune Tatălui ceresc că nu se roagă pentru lume. Cine era lumea pentru care nu se ruga Domnul Hristos? Aceasta era lumea necredincioasă, lumea iubitoare de păcate, de plăceri, de certuri, de zâzanii şi de toate răutăţile, de desfrânări şi de toate relele, lumea spurcată de păcate mari. Ne face atenţi şi pe noi să nu ne înjugăm la acelaşi jug cu necredincioşii şi să fugim de toţi cei ce ne duc în rătăcire şi la păcate, căci aşa putem să ţinem legătura cu Dumnezeu, asociindu-ne cu cei care sunt îndreptăţiţi de Biserică, ca să dea sfaturi şi învăţături adevărate despre credinţa cea dreaptă, care este Ortodoxia. Aşa ţineau legătura primii creştini, de aceea erau în stare să scrie, să compune şi să cânte lui Dumnezeu nu numai diavolului. Fiecare cu talentul lui: pictorii, cântăreţii, scriitorii şi poeţii, se întreceau în a-şi pune talentul în slujba lui Dumnezeu mai întâi şi-I aduceau slavă şi cinste, propovăduindu-L şi mărturisindu-L. Iată ce versuri frumoase ne-au rămas despre Biserică de la strălucitul nostru poet român şi creştin Vasile Alecsandri: “Biserica creştină este regină între ale lumii mari / Ea poartă-n frunte-o stea divină, lucrând prin timpii seculari. / Menirea ei e tot-nainte, măreţ, îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor religii, vărsând în urmă lumină. / Biserica creştină e o regină cu farmec dulce răpitor, / Păgânii-n cale i se-nchină şi-n genunchi cad cu dor”. Dacă Biserica creştină va aplica întocmai şi neschimbată mereu învăţătura Mântuitorului Hristos, aşa cum a lăsat-o El, atunci când va veni ziua de judecată şi când va sta faţă în faţă cu Domnul Sfânt şi va fi întrebată: “Tu ce ai făcut pe acest pământ?” Biserica va răspunde sus şi tare: “O, Doamne, eu în lume cât am stat, / În ochii tăi plini de-admirare, / Pe Tine te-am reprezentat”.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai înălţat de pe pământ la cer, condu-ne Tu corabia vieţii noastre cu Duhul Tău cel Sfânt în portul cel minunat. Scapă-ne pe toţi din furtuna cea întunecată care s-a abătut asupra corabiei Tale - Sfânta Biserică - de toate răutăţile care vin din afară şi dinăuntrul şi luminează cu Harul Tău cel luminos pe toţi conducătorii Bisericii Tale Ortodoxe, ca să trecem cu bine din întunericul lumii şi să ajungem şi noi acolo unde locuieşti Tu, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci de veci. Amin. Părintele Visarion Iugulescu |
|
|
Trupul şi sufletul |
30 mai 2009 |
|
Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. De aceea, prietenul său l-a întrebat: - Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept? - Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul. - Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi? - Ar fi, desigur, o nedreptate. - Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta? - Cum? se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva? - Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt.
Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar
sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât
haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni
decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita
de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi
buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt. Îngrijeşte-i
pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit.
Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul
în timp ce sufletul îi este mort.
Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul
fără Dumnezeu.
(Sfântul Tihon) |
|
|
Un călugăr pe Lipscani |
29 mai 2009 |
|
La mine la ţară, pe uliţa mea, nu sunt treceri de pietoni şi nici măcar asfalt nu este în dreptul casei mele. Şi e bine aşa. E bine, pentru că trec puţine maşini prin faţa casei şi nu sunt deranjat de zgomotul lor. Mă mai deranjează greierii seara, dar m-am obişnuit cu muzica lor; unul mi-a intrat chiar şi în dormitor. Dar, cum vă spuneam, de zgomotul maşinilor nu mă pot plânge. Însă, fiindcă oraşul e la 2 km de mine, aproape zilnic merg cu maşina în oraş pentru probleme curente. Şi ca orice oraş, şi acesta din apropierea satului meu, are străzi pe unde trec maşinile şi, bineînţeles, treceri de pietoni. Şi conform Codului rutier, la fiecare trecere de pietoni trebuie să micşorezi viteza şi să dai prioritate pietonilor care intenţionează să treacă strada. Dacă în Bucureşti, ca pieton, e un risc, o aventură să treci strada, chiar pe zebră, în provincie e altfel. Provincialii ştiu că zebra e proprietatea lor, a pietonilor, şi ca orice proprietate… o foloseşti după cum vor muşchii tăi. De aceea îi vezi pe unii că traversează strada, fără să se uite în stânga şi în dreapta; alţii de-abia se mişcă, sfidându-te cu privirea (mă refer la cei valizi, nu la cei neputincioşi); alţii se opresc pe trecerea de pietoni ca să dea mâna şi să schimbe câteva vorbe; alţii se opresc ca să strige după altcineva rămas pe trotuar, iar alţii traversează pe lângă trecerea de pietoni. Veţi spune că acestea sunt chestiuni de educaţie, de bună creştere. Da, dar ţin şi de morala şi comportarea creştinească, de iubirea şi respectul pentru aproapele. Am văzut, însă, şi pietoni care, din respect pentru şoferi, nu calcă zebra până nu trec maşinile, chiar dacă e dreptul lor să o facă, iar pe alţii i-am văzut grăbindu-se la traversare, nu de frica maşinilor ci tot din respect faţă de aproapele. Da, adevăraţi creştini trebuie să fim nu numai la biserică, ci şi pe stradă, şi pe trecerea de pietoni, peste tot pe unde umblăm. Căci spune Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Îmi aduc aminte de istorioară cu tâlc pe care mi-a povestit-o odată, Părintele Visarion, vis-a-vis de prioritatea pe care trebuie să o acordăm aproapelui, când circulăm.
Cred că multă lume ştie că în Bucureşti e o stradă (zonă comercială), numită Lipscani. Pe aici trec mulţi oameni, pe jos. Uneori se circulă cam „bară la bară”, umăr la umăr. Odată a venit în Bucureşti, dintr-o mânăstire din ţară, un călugăr smerit, trimis de stareţul lui cu o anumită ascultare. El era aşa de smerit, încât nu cuteza a trece prin faţa cuiva, ci tuturor le acorda prioritate. Intrând acesta pe strada Lipscani şi văzând atâta lume, s-a lipit de zidul unui magazin şi sta acolo cu capul plecat. Pe lângă el a trecut grăbit un alt călugăr, tot cu o ascultare, care l-a văzut, dar nu s-a oprit să discute. Acesta din urmă, după un ceas, se întoarce de la ascultarea lui şi îl vede pe călugărul smerit, tot acolo, lipit de zid. Se opreşte şi îl întreabă: - De ce stai aici? E vreo problemă? - Nu! zice călugărul smerit. Aştept să treacă toată lumea asta ca să pot merge unde m-a trimis stareţul meu. Probabil şi azi e tot acolo, căci pe Lipscani e forfotă mare. Criza. ...dar nu cea financiară! |
|
|
Înălţarea Domnului |
28 mai 2009 |
|
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei. După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl”. Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre. În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul. După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale. După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete. În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L. Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melchisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam. Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată. Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.” Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni. Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu. Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc? Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună. Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!” Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare. Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri. Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos. Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina. Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat. Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica - mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire. Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii - strămoşii noştri - au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui. Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el. Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?” - sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor. Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul. Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul. Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale. Viaţa sufletului în această lume este "o misiune”, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit. Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică. Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer. O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul. Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său. Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!
Rugăciune
Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre. Amin. Părintele Visarion Iugulescu |
|
|
Fumul de pe insulă |
27 mai 2009 |
|
Marea era stârnită de vânturi şi ploaie şi astfel o mică ambarcaţiune cu cei din ea s-a răsturnat. Un supravieţuitor a reuşit să ajungă pe o insulă pustie. Acesta, speriat, înfometat a început să se roage şi în scurt timp a prins curaj şi a început să meargă prin împrejurimi. Ziua următoare a început să îşi procure apă şi mâncare, să prindă un peşte. Apoi a reuşit să îşi construiască şi un mic adăpost din crengi şi din ce a mai putut găsi pe insulă. În tot acest timp el s-a rugat lui Dumnezeu să îl ajute şi să îl ocrotească. După un timp, a simţit că răul trecuse şi s-a resemnat, s-a obişnuit cu gândul că va rămâne pe insulă. Într-o zi a plecat, ca de obicei, în căutare de hrană. Pe când se întorcea spre adăpostul lui, a observat la colibă un fum foarte dens. A alergat spre colibă, dar, spre marea lui durere, a văzut că adăpostul său, şi tot ce agonisise de când era pe insulă, luase foc şi se prăbuşise. Dezamăgit a strigat către cer indignat. În timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insulă şi s-a apropiat. Astfel omul a reuşit să fie văzut şi să fie salvat. Nu totdeauna este după planul nostru, şi nu întotdeauna ce ţi se pare ţie rău este cu adevărat rău. |
|
|
Credinţă adevărată |
26 mai 2009 |
|
Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un inginer tânăr, creştin, care se afla în mari dificultăţi materiale. - Să vină mâine la dejun, zise Nobel. Inginerul a fost punctual. S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declară război credinţei în Dumnezeu. Inginerul îngălbeni; el era tare credincios şi se simţea jignit în convingerile sale. Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul. Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătuse, răspunse, se apără. După o asemenea conversaţie, în care l-a contrazis tot timpul pe Nobel, care hulea credinţa creştină, îşi vedea năruită orice speranţă de a mai fi angajat. Convorbirea lua a turnură dramatică. De ce îl mai chemase? Să-şi bată joc de el? La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte, mâna. - Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi în loc să mă măguleşti, să îmi dai dreptate, îmi ţii piept cu străşnicie. Foarte bine. Credinţa dumitale este mai mare decât interesul material. Te angajez! |
|
|
Comori adunate |
25 mai 2009 |
|
Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu: - Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai! Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat: - Bine, omule, ce-i cu tine aici? - Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai. - Da' crezi tu că poţi? - Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate... - Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine. N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus: - Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva! Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi. - Aoleu, dar de ce n-am decât atât?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi? - Ei, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa...
Tocmai
în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea
zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar
în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...!
Bogaţii vor ajunge în cer, când îi
vor introduce acolo săracii. (Fericitul Augustin) (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc) |
|
|
Duminica Orbului din naştere |
24 mai 2009 |
|
Zis-a Domnul: "Atât cât sunt în lume Eu Lumină a lumii
sunt! (Ioan IX, 5)
Fraţi creştini,
Nu este pe lume o soartă mai nemiloasă şi crudă,
ca soarta unui orb; să trăieşti mereu într-o nesfârşită noapte, să
nu poţi vedea măreţia unui apus de soare, să nu poţi gusta
frumuseţea unei zile de mai, când totul e numai floare şi lumină să
nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tău, un tată, un prieten,
un binefăcător, atâtea frumuseţi ale naturii care încântă şi
veselesc inima omului.Această suferinţă e foarte greu de răbdat de
un suflet omenesc. O astfel de soartă răbda orbul din Ierusalim
despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi. Bietul om se
născuse fără vedere, se trezise la viaţă, crescuse mare, se făcu
flăcău, dar vai, perdeaua întunericului nu s-a mai ridicat de pe
ochii lui. Astfel bietul orb îşi ducea zilele negre şi amare
frământându-se în gânduri diferite.De ce a fost Dumnezeu atât de
nemilos cu el? De ce i-a hărăzit o astfel de soartă? Ale cui sunt
păcatele pe care le ispăşeşte? Dar într-o zi trece pe lângă
nenorocitul acesta Iisus, iubitorul de oameni şi Lumina lumii. Să
arătăm mai întâi împrejurările în care s-a săvârşit această minune.
Mântuitorul Iisus părăsise templul din pricina furiei fariseilor şi
cărturarilor care voiau să-L omoare cu pietre, pentru că le spusese
că El este mai înainte decât Avraam. Ei, plini de ură, îi ziceau:
"N-ai nici 50 de ani şi vrei să spui că ai văzut pe Avraam? De aceea
căutau să-L omoare cu pietre, dar El, însoţit de ucenicii Săi, s-a
ferit şi trecând prin mijlocul lor a venit la una din părţile
exterioare ale templului unde stăteau neputincioşii, ologii şi orbii
cerşind milă de la trecători.Iisus a întâlnit acolo pe acest orb din
naştere care sta cu mâinile întinse şi repeta mereu: "Orb din
naştere, orb din naştere - ca să-l miluiască lumea. Când l-a văzut,
lui Iisus i s-a făcut milă de el, a scuipat jos şi făcând tină a uns
cu ea ochii stinşi ai orbului, apoi a poruncit să se spele în apele
Siloamului. Omul s-a dus, a făcut întocmai, şi iată, minunea s-a
săvârşit, că îndată şi-a căpătat vederea. Negura întunericului s-a
îndepărtat, lumină s-a făcut în sufletul şi trupul lui şi s-a întors
slăvind pe Dumnezeu.Puţin mai înainte de a face minunea aceasta,
Iisus vindecase într-o zi de sâmbătă pe slăbănogul de la Poarta
Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia cărturarilor şi a fariseilor,
dând naştere la un început de anchetă din partea lor, căci L-au
găsit vrednic de moarte pentru că nu ţine sâmbăta. Ca să le
dovedească că El - Iisus - este cu adevărat Dumnezeu, Mesia cel
aşteptat, şi că nu vor avea nici un motiv de iertare toţi aceia care
nu vor să vadă adevărul, se hotărăşte să mai facă o nouă minune,
mult mai mare, şi tot în zi de sâmbătă. De aceea minunea din
Evanghelia de astăzi a fost criticată cu vehemenţă.Orbul din
Evanghelia de astăzi era un om simplu şi neînvăţat. Cu toate acestea
fariseii şi cărturarii care erau învăţaţii lui Israel rămân într-o
criminală necredinţă, pe când acest sărac se umple de ea mai curată
lumină a credinţei şi se închină lui Iisus mulţumindu-i. El
socoteşte ca o mare datorie pentru el ca să vestească adevărul şi
binefacerea pe care i-a făcut-o Dumnezeu. Fariseii şi cărturarii
însă au pornit împotriva Binefăcătorului şi Mântuitorului Iisus cu
invidia din inimile lor, care i-a orbit şi i-a întunecat,
necunoscând minunea făcută de Fiul lui Dumnezeu.Iată ce au făcut ei:
au chemat pe părinţii celui orb şi i-au cercetat; dar aceştia le-au
răspuns: "Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb, dar
cum vede acum nu ştim şi nici cine i-a deschis ochii lui.
Întrebaţi-l pe el, este în vârstă, şi singur va vorbi pentru sine.
Atunci fariseii şi cărturarii au schimbat tactica şi s-au adresat cu
ipocrizie celui vindecat, zicându-i: "Dă slavă lui Dumnezeu. Noi
ştim că omul acesta e păcătos. Orbul cel vindecat, mirat de aceste
cuvinte ale lor, îi întrerupe cu ironie şi în bătaie de joc le zise:
"De este păcătos nu ştiu, un singur lucru ştiu, că orb am fost şi
acum văd.Înfundat şi nemaiavând ce să răspundă ei zic către el
iarăşi: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Necăjit şi mâhnit de
atâta viclenie, orbul le răspunde: "V-am spus acum şi n-aţi auzit?
De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi
ucenici ai Lui? Când au auzit ei aceste cuvinte din partea unui
cerşetor, a unui desculţ, s-au repezit asupra lui şi ocărându-l i-au
zis: "Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui
Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L
ştim de unde este".Iată acum ce le răspunde orbul cel vindecat şi
luminat de Domnul: "Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi
de unde este şi El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea
mea este o minune mai mare decât minunile lui Moise, căci niciodată
nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere, iar
dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic.
Fariseii se ridicară şi plini de mânie îl scoaseră afară din
sinagogă zicându-i: "Te-ai născut în păcate, şi tu ne înveţi pe
noi?"Iată ce cuvinte minunate a fost în stare să le zică acestor
farisei orbi de invidie şi duşmănie, acest orb sărac, simplu şi
neînvăţat. Iisus a aflat că l-au dat afară din biserică şi găsindu-l
i-a zis: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?El a răspuns şi a zis: dar
cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: "L-ai văzut, şi
Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Şi a zis Iisus: "Spre judecată
am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care
văd să fie orbi.Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Să
vezi tu asemenea minuni cu ochii tăi, să vezi cum orbii se
luminează, ologii umblă, dracii se izgonesc, leproşii se vindecă,
morţii înviază, să vezi toate acestea şi să te faci că nu vezi, că
nu auzi şi să nu vrei să recunoşti că Acela este adevăratul
Dumnezeu, Iisus Hristos. Aşa au fost acei farisei făţarnici care nu
căutau decât interesele lor pământeşti, slava lumească, de unde
pleacă toată invidia şi răutatea asupra Mântuitorului.Dar să-i
lăsăm, că şi-au luat plata şi şi-o vor lua şi ceilalţi până în
zilele noastre, care fac ca ei, după poftele lor. Noi să venim la
cuvântul nostru de la început şi să cunoaştem pe Iisus Hristos,
Lumina lumii. Mai întâi Iisus s-a arătat tuturor că El este una cu
Tatăl Creatorul, Cel care a făcut din pământ pe Adam, apoi i-a dat
suflet viu din suflarea Sa dumnezeiască. El, Iisus, a făcut tină aşa
cum am văzut şi l-a uns pe cel orb în locurile unde trebuiau să fie
ochii, şi prin spălare acesta a căpătat vedere, luminându-i-se
sufletul şi trupul.Iată Lumina lui Hristos; căci pe orb nu l-a
vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care
a putut să zică despre Sine cuvintele acestea mari: "Eu sunt Lumina
lumii"! Iisus a zis astfel nu pentru că a deschis ochii orbului de
care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru că a adus lumină pe
pământ în cele mai grele probleme ale vieţii noastre omeneşti. Iată,
noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turmă de vite,
nesimţitori şi inconştienţi, cu ochii plecaţi în pământ. Noi
presimţim că mai este o lume afară de aceasta văzută, lumea
spirituală, lumea sufletului.Noi avem aici pe pământ o mulţime de
suferinţe; când păcătuim simţim mustrări de conştiinţă, iar moartea
nu vine la toţi la fel. Atunci în mintea noastră se ridică o mulţime
de întrebări: ce rost are viaţa noastră în lumea aceasta? Ce este
Dumnezeu? Ce mai rămâne din fiinţa noastră pământească după moarte?
Acestea sunt marile întrebări care se nasc în adâncurile noastre şi
care cer să fie desluşite.Poate ştiinţa să le dezlege? Din contră,
în faţa acestor probleme oamenii rămân muţi, ca nişte statui de
piatră, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele
acestea de mai sus ar trebui să răspundă şi să răsune triumfătoare
peste veacuri cuvintele lui Iisus: "Eu sunt Lumina lumii"! Acum să
vedem în ce chip a fost Iisus Lumina lumii. Cea mai de seamă lumină
a adus-o Mântuitorul prin învăţătura Sa despre Dumnezeu. De când
este omul pe pământ, totdeauna a căutat să-L cunoască pe Dumnezeu;
dar rămâi uimit pe câte căi rătăcitoare a ajuns omul în această
căutare.Dacă cercetăm istoria popoarelor vechi, vom vedea că din tot
ce este pe lumea aceasta, oamenii şi-au făcut dumnezei. Astfel s-au
închinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatră.
Iată de pildă, grecii şi romanii, popoare cu o cultură dezvoltată de
altfel, au ajuns aşa de jos în această privinţă încât au
personificat până şi patimile omeneşti, făcându-le altare de
închinare. E destul să amintim că la Atena şi la Roma erau în cinste
un dumnezeu al beţiei, o zeiţă a desfrânării, alta a jocurilor de
noroc şi aşa mai departe. Iată că în mijlocul acestui mare întuneric
a apărut Mântuitorul Iisus - Lumina lumii - , iar în locul acestor
idei josnice a adus o învăţătură atât de măreaţă şi de frumoasă,
încât numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de "Lumina
lumii". Ce a învăţat Iisus despre Dumnezeu?Mai întâi, El a arătat că
Dumnezeu nu este nici piatră, nici lemn, nici altceva din cele de pe
pământ. Duh este Dumnezeu, a zis Iisus, şi cel ce I se închină Lui
trebuie să i se închine în Duh şi Adevăr. El este Unul, singurul
Ziditor, susţinătorul şi ocârmuitorul, punctul de mijloc al lumii de
la care vin şi spre care merg toate. Iisus a învăţat apoi că
Dumnezeu nu este o fiinţă depărtată de noi oamenii, străină ci El,
Dumnezeu, este Tatăl nostru al tuturor.Cine ar putea spune câtă
binecuvântare, câtă bucurie şi încredere revarsă asupra vieţii
noastre această învăţătură? Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci
El ne iubeşte şi noi nu mai tremurăm de frică în faţa Lui, aşa cum
tremurau păgânii în faţa idolilor îngrozitori. Dacă El ne este Tată,
ne pedepseşte şi El, dar cu milă şi îndurări. Dacă acest Dumnezeu ne
este Părinte, suntem siguri că nu ne alungă de la Sine. Aceasta este
învăţătura nouă pe care a adus-o Iisus Hristos şi din această
învăţătură răsare toată puterea creştinismului, toata morala Lui. De
aici reiese tăria de a birui ispitele; de aici reiese întreaga
frumuseţe a cultului creştin. În al doilea rând, Iisus este "Lumina
lumii" fiindcă El ne-a adus cele mai adevărate învăţături despre
suflet. Până la Domnul Hristos, toţi învăţaţii şi înţelepţii n-au
putut să lămurească lumea despre existenţa sufletului, despre
valoarea şi nemurirea lui, deoarece aceşti învăţaţi umblau ei înşişi
în întuneric, erau într-un fel orbi, ca bufniţele şi liliecii.
Aceste vietăţi, deşi au ochi, nu se simt bine decât în întunericul
nopţii, iar când apar zorile dimineţii se ascund în locurile
întunecoase. Aşa au fost învăţaţii dinaintea Domnului Hristos,
fiindcă trăiau în patimi şi păcate, şi tot aşa sunt şi azi unii care
fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se încred şi citesc unele
cărţi care le întunecă şi mai mult ochii sufletului, rămânând orbi
în faţa minunilor Mântuitorului.Iisus Hristos, "Lumina lumii", ne-a
arătat că fiecare om , sărac sau bogat, femeie sau copil, are un
suflet nemuritor şi cu toţii suntem datori ca să îngrijim de acest
suflet şi să-l pregătim pentru împărăţia lui Dumnezeu. De ar dobândi
lumea întreagă omul, şi-şi va pierde sufletul, nimic n-ar folosi.
Mântuitorul a aşezat sufletul pe treapta cea mai înaltă şi i-a dat
valoarea cea mai scumpă. L-a aşezat în mijlocul preocupărilor
omeneşti, fiindcă este nemuritor.
Rugăciune Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Cela ce eşti "Lumina lumii, vino Doamne în mijlocul nostru şi luminează Tu ochii sufletelor noastre. Ridică negura păcatelor şi scoate-ne din noaptea pierzării, ca să Te cunoaştem pe Tine şi să urmăm căile Tale.Ajută tuturor celor ce nu te-au cunoscut până acum, ca să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, şi să se închine şi ei, împreună cu noi toţi, în vecii vecilor.Amin. (Părintele Visarion Iugulescu)
|
|
|
Un glas din veşnicie |
23 mai 2009 |
|
A trecut un an de când Părintele nostru drag, Visarion, a plecat în veşnicie
Din marea fericitei veşnicii, Un glas duios, ce pare-a fi de mamă, Privind cu dor spre dragii săi copii, Auzi aievea cum, pe ei, îi cheamă.
Un glas ce-l recunoşti dintre o mie, Ce ne-a umplut pe toţi de bucurii, Întreabă blând, privind din veşnicie, Pe unde sunteţi dragii mei copii?
Un suflet îmbrăcat cu daruri multe, Înveşmântat în dor şi nostalgii, Purtând în glas miresme sfinte, Grăieşte către scumpii săi copii:
Iubiţii mei părinţi şi copilaşi, Un an trecură iute, de când, iată, Plecat-am însoţit de îngeraşi Spre ceruri, sus, în ţara minunată.
Plecat-am însoţit nu doar de îngeri, Ci şi de ale voastre Liturghii, De parastase, rugi şi plângeri, Pe care le-am primit cu drag, copii,
Eu, pentru tot ce faceţi pentru mine, Vă mulţumesc şi-I cer lui Dumnezeu Să vă înalţe spre slăvile divine, Aicea unde sunt acum şi eu.
Ce pace e aici şi ce lumină, În patria miresmelor divine! Dar bucuria mea nu e deplină Cât încă nu sunteţi aici cu mine.
De sus, privesc la voi cu bucurie, Când văd că lupta voastră e fierbinte, Când văd că sunteţi toţi la datorie, Străjeri ortodoxiei noastre sfinte.
Cei care nu mai pot să urce scara Vor fi chemaţi aicea mai degrabă, Iar cei ce duceţi fraţilor povara, Rămâneţi jos, că încă mai e treabă.
Tot ce v-am spus, păstraţi şi împliniţi! Să ne-ntâlnim mai des la rugăciune! Dar cel mai mult doresc să fiţi uniţi În dragoste, copii, şi fapte bune!
Să nu uitaţi, iubiţii mei, nicicând, Căci una suntem şi vom fi mereu. Hristos a înviat, şi pe curând, Şi Lăudat să fie Dumnezeu!
Imagini de la Parastasul de un an al Părintelui Visarion Iugulescu Mânăstirea Cernica
|
|
|
Tanti Florica şi televizorul |
22 mai 2009 |
|
Un creştin care se respectă, nu mai slujeşte la „doi domni”. Cum a cunoscut credinţa cea adevărată, a rupt-o cu păcatul. Nu mai stă cu ochii în toate mizeriile, în toate deşertăciunile lumeşti. Nu-l mai interesează toate scandalurile, modele, violenţele şi indecenţele care se transmit pe unele posturi de televiziune. Ba chiar renunţă la televizor, din dorinţa de a avea cât mai mult timp pentru rugăciune, fapte bune, biserică, familie, căci se gândeşte la veşnicie. Unii spun că televizorul e „dracu” şi nu trebuie să-l ţinem în casă. Eu, în tinereţile mele, am reparat multe televizoare, dar nu am văzut prin ele nicio „codiţă”. Nu, televizorul nu e „dracu”. E un aparat care poate fi folosit şi în bine şi în rău. E ca o moară; ce-i dai, aia macină. Dar spuneţi-mi dumneavoastră, dacă aţi auzit de vreun post de televiziune, care să nu îndemne la păcat sau la manifestări neortodoxe, de dragul ecumenismului. De aceea, cei mai mulţi părinţi duhovniceşti nu sunt de acord cu privitul la televizor, din cauza programelor păcătoase, care se amestecă subtil cu unele programe documentare. Aş aminti aici pe Părintele Cleopa Ilie, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Visarion Iugulescu, Părintele Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Unii părinţi duhovnici, chiar nu-i primesc la spovedit pe cei care privesc la televizor. Îmi aduc aminte de o întâmplare adevărată, puţin hazlie. Tanti Florica, o creştină din zona noastră, care s-a întors cu toată fiinţa la Dumnezeu, care, acum, face şi misionarism, s-a dus odată la Mânăstirea Sihăstria, la Părintele Varsanufie (dacă nu mă-nşel), să se spovedească. Acolo, printre altele, Părintele a întrebat-o: „Priveşti la televizor?”, la care ea a răspuns: „Ei, numai la ştiri, părinte…”. Şi-mi zice: „Măi, frate Radule, când mi-a tras o cruce-n cap… Şi mi-a zis: Nu ţi-e ruşine, femeie bătrână să stai cu ochii în toate mizeriile…”. Şi de-atunci, tanti Florica s-a lecuit de năravul ei. Şi mai spune şi altora, ca să le fie de folos. Unii se înşală, spunând că privesc la televizor selectiv, adică privesc numai programele, emisiunile utile, folositoare. Ce păcăleală! Păi ca să-ţi dai seama că un program, un film este bun, nu trebuie mai întâi să-l vezi. Şi dacă-l vezi, şi nu era bun, nu te-ai întinat!? E ca şi cum ai spune: vreau să gust din apa aceasta, ca să-mi dau seama dacă este otrăvită. Nu e riscant? Sunt creştini care spun că ei pot discerne; pe ei nu-i smintesc imaginile imorale văzute la televizor. Asta e mândrie, să mă iertaţi! Alţii, într-adevăr, au renunţat la televizor, ascultând de sfaturile părinţilor duhovniceşti, şi mulţi ani au trăit aşa, „neinformaţi”, dar de când cu internetul, treaba s-a schimbat. Pe internet pot vedea acum orice emisiune TV. Şi se înşală crezând că sunt în ascultare de părintele duhovnicesc. Dar scopul pentru care părintele a recomandat renunţarea la televizor, era programul şi nu aparatul. Unii spun că trăim într-o epocă în care nimic nu se mai poate fără a te informa. Trebuie să ne informăm, dar scopul televiziunilor şi al internetului este altul. Oare copiii care stau ore în şir la televizor sau calculator sunt, astăzi, mai dotaţi, mai informaţi? Cum trec prin şcoală? Nu cu referate luate de pe internet, fără ca ei să muncească. Să ne informăm, dar să nu uităm că mai există şi cărţi. Desigur ne putem informa şi de pe internet în domenii utile, dar prea repede alunecă mouse-ul spre reclame şi alte informaţii tentante. Părintele Porfirie din Grecia, n-avea televizor, dar, citeam undeva, că vedea ce se întâmplă în România, la Revoluţia din 1989. Avea altfel de „televizor”, dăruit de Dumnezeu. Era văzător cu duhul. La fel şi Sf. Maria Egipteanca, nu citise Biblia, dar o ştia pe deasupra. Cine nu e creştin practicant, sau e doar „căldicel”, nu va înţelege mai nimic din cele prezentate mai sus, ba chiar va zice că sunt habotnic, dar nu e aşa. Cele ce am scris mai sus, sunt valabile numai pentru cei ce vor să se mântuiască, căci nu e glumă cu mântuirea. Dacă sfinţii, care trăiau într-o aspră nevoinţă, în rugăciune, în post, se temeau de judecata lui Dumnezeu, dar noi cei de astăzi, cu atâta confort şi nepăsare… În Patericul Egiptean, se povesteşte pentru avva Agathon, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el întâi apuca lopata şi când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune, mâna lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. Şi l-au mişcat fraţii zicând: avvo Agathoane, unde eşti? Şi le-a răspuns lor: înaintea judecăţii stau. I-au zis lui: şi tu te temi, părinte? Le-a zis lor: cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu! Şi i-au zis lui: dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu? Zis-a bătrânul: nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta a oamenilor. |
|
|
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena |
21 mai 2009 |
|
Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine. Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a fost excepţională. Printre preţioasele date istorice, un capitol special cuprinde viaţa Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena. Ei nu sunt sărbătoriţi ca regi sau împăraţi ci ca pilde vii de smerenie şi viaţă vrednică de urmat. După cum se ştie, n-au făcut parte din ierarhie şi nici din tagma monahală. Ceea ce a aureolat viaţa de sfinţenie a fost apostolatul lor prin decretarea libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală a lumii. După cum se ştie, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, era din neamul nostru traco-dac, iar Constanţiu Clor era roman din familie împărătească. El moare de tânăr, în anul 306, iar fiul său Constantin este ales împărat în locul tatălui său. Aflăm din sfintele istorii că Elena împărăteasa era o mare luptătoare ca militar. De aceea a fost singura femeie care a purtat "virtutea militară". Dar nu numai aceasta era virtutea ei cea mai mare. Citim cu admiraţie cum şi-a eliberat toţi sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi lucruri nefolositoare. Se îngrijea de familiile sărace, de orfani şi bolnavi, fiind considerată o adevărată mamă, nu numai împărăteasă şi doamnă. Fiind botezată creştină din fragedă copilărie, gândul ei era mereu la pacea imperiului şi mai ales la libertatea religioasă. Cuprinsă de mare iubire pentru Hristos Domnul, a săpat pe Golgota şi a găsit crucea pe care a fost răstignit. Crucea Mântuitorului a fost înălţată la 14 septembrie 327, eveniment epocal care a determinat întărirea în credinţa creştină ortodoxă. Sfârşindu-se firul vieţii pământeşti a fost aşezată în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopole, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost dusă la Roma. Tronul ei şi o parte din sicriu se află expuse la Muzeul Vatican. Sfântul Constantin cel Mare, fiul cel preaiubit al mamei sale Elena, a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu ca să fie oblăduit de sfânta sa mamă cea mai mare parte a vieţii sale. Hotărât lucru, dacă azi Sfântul Constantin este prăznuit în întreaga lumea alături de sfânta mamă Elena, aceasta se datorează, mai ales, că a ascultat şi a împlinit sfaturile preţioase ale mamei sale. Sfântul Constantin cel Mare, după ce ajunge împărat, înainte de a se lupta cu Maxenţiu, vede pe cer chipul luminos al Crucii lui Hristos cu inscripţia: "În acest semn vei învinge!", vedenie avută, se pare, prin părţile noastre româneşti, la Dervent-Ostrov, în anul 312. După ce învinge pe păgânul Maxenţiu, dimpreună cu Liciniu, dau Edictul de la Milano, în 313, recunoscând libertatea mult aşteptată a Bisericii creştine. Din 18 septembrie 324, Sfântul Constantin ajunge singur stăpânitor al Imperiului de Răsărit şi Apus, începând mari reforme. Între reformele întreprinse se înscriu cu precădere: -La anul 318 decretează înfiinţarea justiţiei şi a instanţelor episcopale; -Întăreşte graniţele imperiului până în părţile noastre. Îl găsim la Romula-Molva, însoţit de episcopul locului, Ştefan; -În anul 321 dă un decret pentru organizarea Bisericii creştine şi orânduieşte prăznuirea Duminicii în întreg imperiul; -În acelaşi an 321 începe lupte împotriva carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, şi învingându-i, împăratul ia şi numele de "Maximus Carpicum", după cum a ridicat un arc de triumf la Roma; -Reface trei poduri impresionante peste Dunăre: Sucidava (Celei), Drobeta Turnu Severin şi Cernavodă pentru a organiza rezistenţa împotriva popoarelor migratoare; -În anul 322 învinge pe sarmaţi, iar în 323 pe goţii care ocupaseră populaţia daco-romană; -Convoacă primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-au strâns 318 Sfinţi Părinţi dând cele 7 articole din Simbolul de credinţă; -Construieşte noul oraş pe care-l va numi Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330, cu o grandioasă prăznuire. Lasă prin testament Imperiul Roman de Răsărit şi Apus fiilor săi: -Constantin al II-lea - Britania, Galia şi Spania; -Constans - Italia, Iliricum şi Africa; -Constanţiu (Dalmatius) - Peninsula Balcanică şi Asia. Înainte de a muri are o vedenie care l-a determinat să dorească botezul creştin. Episcopul Eusebiu de Cezareea, la reşedinţa imperială din Nicomidia îi săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului, despre care a scris pe larg în Istoria sa bisericească. La 21 mai 337, marele Împărat al Răsăritului şi Apusului, Constantin cel Mare şi Sfânt, păşeşte spre zările albastre ale Cerului, iar trupul lui a fost aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli din iubitul său oraş, Constantinopol. Peste veacuri, Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, primesc cinstirea după cuviinţă a tuturor creştinilor din lume. † Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului |
|
|
Meditaţie |
20 mai 2009 |
|
Dacă-ţi vine-aşa în minte un cuvânt rău, de ocară, Şi-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară, Tu gândeşte-te, creştine, cu smerenie firească La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.
Când te-apasă neputinţe, când picioarele te dor, Când vederea-ţi este slabă, sau auzul nu-i uşor, Tu gândeşte-te, creştine, la cei fără de picioare, La orbi, surzi şi paralitici, ce trăiesc aşa sub soare.
Iar mâncarea ce te-aşteaptă nu îţi pare prea gustoasă, Înainte de a spune că nu-ţi place, măi, creştine,
Tu gândeşte-te la fraţii ce n-au niciun colţ de pâine. Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiţii, Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziţii, Tu gândeşte-te că unii n-au nici casă, nici ogradă, Că trăiesc sub cerul liber şi adesea dorm pe stradă.
Dacă soţul sau soţia ţi-au greşit, iubite frate, Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate, Tu gândeşte-te că-n lume sunt atâţia soţi uitaţi, Sunt atâţia oameni singuri, care plâng nemângâiaţi.
Astăzi când te plângi de viaţă, de cumplita ei povară, Tu gândeşte-te, creştine, la aceia ce plecară Prea curând din viaţa asta, regretând al vieţii dar, Ce-şi doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…
Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici, Neascultători şi mândri, uneori, ba chiar obraznici, Tu gândeşte-te, creştine, la părinţii fără fii, La căsuţele în care n-auzi glasuri de copii.
Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare, Că maşina e prea veche, şi distanţa e prea mare De acasă la serviciu, şi e drumul plicticos, Tu gândeşte-te, creştine, la acei ce merg pe jos.
Când vorbeşti despre serviciu, despre şefii tăi şi trudă, Şi te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea şi crudă, Tu gândeşte-te, creştine, şi privirea îţi aruncă Spre şomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.
Înainte ca să judeci, să condamni, să osândeşti, Tu gândeşte-te, creştine, în ce stare te găseşti. Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr’ de păcat, Iar cel care osândeşte, şi el va fi judecat.
Tu gândeşte-te, creştine, că sunt unele popoare Idolatre şi păgâne, ce se roagă în zadar, Ce nu au ca noi, creştinii, scumpul şi cerescul har.
Când primeşti loviri şi scârbe de la fraţi sau venetici, Tu ia pildă de răbdare de la sfinţii mucenici Şi priveşte spre Golgota la Acela, care duce, Umilit şi plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.
Când atâtea gânduri sumbre vor făţiş să te doboare, Cu-ale lor sclipiri viclene şi săgeţi nimicitoare, Du-te iute la duhovnic şi demască-l pe vrăjmaşul, Căci el e, să ştii, creştine, autorul, el, trufaşul. |
|
|
Dumnezeu nu se lasă batjocorit |
19 mai 2009 |
|
În general oamenii respectă legile statului şi toate reglementările în vigoare din orice domeniu. Şi bine fac, chiar dacă sunt legi omeneşti, perfectibile. Dar când e vorba despre Legile lui Dumnezeu, situaţia e alta. Cei mai mulţi nu le cunosc şi nici nu vor să le cunoască, iar o parte din cei care le cunosc, cât de cât, îl judecă pe Autorul lor, pentru că nu le-a făcut Dumnezeu legi după poftele lor.
Una din porunci, spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. (Ieşire 20,7)
I-am auzit pe unii spunând: dacă Dumnezeu este dragoste şi este bun, atunci de ce îl pedepseşte pe câte un om când greşeşte, uneori chiar cu moartea? Răspunsul este simplu: datorită smintelii, datorită exemplului negativ. Prin pilda sa cea rea, un singur om îi poate „contamina” pe mulţi semeni de-ai săi şi în final aceştia pot pieri sufleteşte. Şi este o mare pierdere. Decât să se piardă o mulţime de oameni, mai bine să piară unul; de aceea Dumnezeu intervine. Este logic. Desigur, Dumnezeu nu îl pedepseşte atât de aspru pe om de la prima abatere, ci îl aşteaptă, îl rabdă, dar când vede că nu e nici un semn de îndreptare şi când sminteala ia proporţii…
Iată nişte exemple de atenţionare din partea lui Dumnezeu:
Era odată un beţiv, care-şi bătea joc de oameni şi de cele sfinte. Când vedea pe vreun cunoscut de-al lui că citeşte cărţi sfinte îl batjocorea, zicând: «Noroc că au hârtia subţire, că pot face ţigară cu ea». Nu trecu mult şi, împins de vrăjmaşul, îşi puse gândul în lucrare. Găsind o Biblie, rupse din ea o filă, dar când vru să-şi răsucească ţigara, citi cu uimire pe foaia gata să fie făcuta scrum: «Dumnezeu nu se lasă batjocorit….». Şi se îngrozi. Fireşte, n-a mai făcut ţigară cu fila ruptă, ci o lipi la loc, zicând «Doamne, iartă–mi nebunia!».
Copil fiind, ne povestea tata – Dumnezeu să-l ierte! – o întâmplare adevărată, petrecută la câmp. Afară era o vreme frumoasă, cerul era senin. Acolo era un grup de ţărani la seceriş. Între ei veni de la raion un activist de partid, cu ţintă precisă: să le explice oamenilor că nu e Dumnezeu şi să nu mai meargă la biserică, să nu se mai închine… Le-a vorbit, el, cât le-a vorbit şi în timp ce îl hulea pe Dumnezeu, apare pe cer, aşa „ca din senin” un norişor şi din acel norişor începe să fulgere, să tune şi să trăsnească. Ţăranii, desigur, s-au închinat cu respect, ca unii ce erau obişnuiţi cu asemenea fenomene. Speriat de intensitatea şi de frecvenţa trăsnetelor, activistul de partid, trezindu-se din nebunia lui, a început să se închine şi el şi să zică: "Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!" La care ţăranii l-au întrebat: "Păi ce faci? Cui te-nchini? Nu ziceai că nu e Dumnezeu?". Ruşinat, umilit şi cu frica în sân, le răspunse: "Mănânc şi eu o pâine, măi, oameni buni!". Săracul!
Iată şi câteva exemple în care oamenii au încercat să batjocorească numele lui Dumnezeu:
După ce s-a încheiat construirea vasului Titanic, un reporter l-a întrebat pe constructor cât de sigur era vasul. El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.
John Lennon, un membru al formaţiei Beatles, cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă americană, a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El” (1966). Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Hristos, a fost împuşcat de şase ori.
Tancredo Neves, preşedinte al Braziliei, în timpul campaniei prezidenţiale, a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie. Bineînţeles, a obţinut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.
Cazuza, compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual, în timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi fuma ţigara, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.” A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.
Fostul vocalist al formaţiei AC/DC, Bon Scott, într-un cântec din 1979, spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern”. Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.
În anul 2005, în Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă. Mama fetei a însoţit-o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase în maşină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.” Aceasta i-a răspuns în batjocoră: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru nu mai e loc, e deja plin.” Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi.
Christine Hewitt, ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica, a declarat că Biblia (Cuvântul lui Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată. În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.
Se spune despre Irod cel Mare prigonitorul pruncului Iisus, că a murit în chinuri groaznice. Acesta, nemaisuferind viermii din piele, şi bubele, şi mulţimea puroiului ce-i ieşea din trup, poruncise slujitorilor lui să-i aşeze peste răni carne proaspătă de viţel, ca ieşind vietăţile lacome viermuitoare din trupul său cel putred de viu, să intre în carnea proaspătă ostoindu-i astfel durerea.
Un bun prieten creştin, din zona Botoşanilor, îmi povestea un fapt asemănător. Un activist de partid din satul lui, pe timpul comunismului, era atât de înrăit, de demonizat, de vrăjmaş a lui Dumnezeu, încât se lupta pe toate căile să-i convingă pe oameni că Dumnezeu nu există. Şi nu s-a mulţumit numai cu hulele aduse la adresa lui Dumnezeu, ci a trecut şi la profanări. Şi într-o zi ce credeţi că a făcut? Un fapt înfricoşător! A intrat în biserică, s-a urcat pe masa Sfântul Altar şi acolo – vai! – pe Sfânta Masă, şi-a făcut necesităţile fiziologice. Bunul şi iubitorul Dumnezeu l-a aşteptat şi pe acesta să se pocăiască de faptele sale, dar nicio întoarcere. După un timp, această lighioană cu chip de om, s-a îmbolnăvit de o boală stranie. L-au mâncat viermii de viu şi a murit în chinuri groaznice, ca Irod cel Mare.
Cum să ne mai suporte Dumnezeu! După ce sunt căzuţi în atâtea păcate, să mai fim şi vrăjmaşi ai Lui!? |
|
|
Cei doi călugări |
18 mai 2009 |
|
Se spune că odată, doi călugări au vrut să treacă peste un râu nu prea adânc, dar peste care nu se afla nici un pod. Pe mal, o tânără fată nu îndrăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o, unul dintre călugări a luat-o în braţe, a trecut-o pe celălalt mal, apoi şi-a văzut mai departe de drum. Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre seară, când au ajuns, în sfârşit, între zidurile mânăstirii, a răbufnit: - Cum este posibil să ridici în braţe o fată, când noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim? Liniştit, celălalt i-a răspuns: - Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porţi şi acum cu tine...
Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest
bine, ci la intenţia cu care l-ai făcut. |
|
|
Duminica Femeii Samarinence |
17 mai 2009 |
|
Dacă ai fi ştiut Darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: "Dă-Mi să beau!" Tu ai fi cerut de la El, şi
El
ţi-ar fi dat APA VIE!
(Ioan IV, 10)
Multe învăţături
vrednice de luat în seamă cuprinde Sfânta Evanghelie ce s-a citit
astăzi. Ea ne arată lămurit că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om.
Prin iubirea Lui nemărginită şi smerenia cea desăvârşită a
încredinţat pe femeia samarineancă şi pe toţi locuitorii din Samaria
că El este Mesia Cel aşteptat chiar şi de ei, samarinenii. Să luăm
aminte şi noi şi să deschidem adâncul sufletului nostru, ca să ne
umplem de Harul cel ceresc, spre mântuirea sufletelor noastre.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul
puterilor, al milei şi al îndurărilor, trimite Harul Tău peste noi
ca să ne lumineze mintea, să ne trezească conştiinţa, să ne
întărească voinţa şi să ne sfinţească viaţa. Duhul Tău să se coboare
în noi, ca să nu mai fim neputincioşi şi să slujim materiei. Dă-ne
Doamne Harul Tău, pe care L-ai dat sfinţilor Tăi, căci fără de el şi
fără Tine, Iisuse, nu putem face nimic. (Părintele Visarion Iugulescu) |
|
|
Jumătăţile vieţii |
16 mai 2009 |
|
Demult, a venit la un călugăr bătrân un om tare necăjit şi l-a întrebat: - Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea? Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat: - Cum e această sticlă? - Este pe jumătate goală! - Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină. În viaţă trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni. |
|
|
Povestea unui "vierme" |
15 mai 2009 |
|
Alexandru şi Maria au mulţi ani de căsnicie, Dar s-au cam luat în grabă, dânşii, în căsătorie. Hotărârea pentru nunta, au luat-o într-o seară, Chiar în „săptămâna oarbă”, într-o dulce primăvară. La-nceput, plini de iubire, soţii conversau aşa: „Cum zici tu, e bine, dragă!”, „Cum zici tu, iubita mea!”. Dar trecură cam degrabă şirul lunilor de miere Şi-ncepură cu iuţeala cel al lunilor de fiere, Căci bădiţa Alexandru se luară de beţie Şi-o teroriza prin asta pe fidela lui soţie, Care zilnic, singurică, l-aştepta pe-al său bărbat, Ce era între prieteni, jos, la cârciuma din sat. Anturajul şi rachiul îi erau acum tovarăşi, Pe când buna lui soţie rămânea acasă iarăşi. Cât n-a încercat Maria sa-l convingă că nu-i bine, Că e un păcat beţia, dar nu a avut pe cine… S-a rugat mereu cu lacrimi pentru-această neputinţă, L-a certat, l-a pus la slujbe, însă dacă nu-i voinţă… Când îl dojenea spunându-i să mai bea şi dânsul apă, Că rachiul este moarte şi îl va băga în groapă, El mereu zicea în glumă: „Dar ce vrei, să ruginesc? Te pot părăsi pe tine, dar pe el nu-l părăsesc!”. Ca să-l facă să-nţeleagă cât de rea e băutura, Cât de toxic e rachiul, dac-ai întrecut măsura, Înţeleapta lui soţie, fire blândă, dar isteaţă, Într-o zi, lui Alexandru, pe o tavă-i puse-n faţă Un pahar umplut cu apă şi un altul cu rachiu, Iar pe o farfurioara a adus un vierme viu. Sub privirile mirate ale bietului bărbat, Ea vârî uşor în apă viermişorul agitat. De cum îl vârî în apă, viermele-ncepu să zburde Şi se zbenguia ca-n gala păgâneştii paparude. După câteva minute, îl luă din apă, viu, Şi-l vârî, apoi, pe dânsul în paharul cu rachiu. Cum îi dete drumul, iată, a picat ca bolovanul; Nu a mai zburdat ca-n apă, ci muri pe loc sărmanul. - Ce ai înţeles bărbate din experienţa asta? Îl întreabă zâmbitoare, pe bărbatul său, nevasta. - Da, îţi mulţumesc, Marie, că mai luminat la minte; Eu am înţeles din asta, ca un bărbăţel cuminte, Că de-oi bea pe mai departe, tot la fel sau chiar mai bine Nu voi face niciodată viermişori la intestine…!
Nu cumva şi dumneavoastră tot la fel aţi înţeles? Că nu-i gluma cu rachiul şi cu tot ce e-n exces! Întrebaţi-o pe Maria, de nu credeţi al meu glas, Şi ea sigur vă va spune, chiar de e la… parastas. |
|
|
Valoarea timpului |
14 mai 2009 |
|
Cine nu a auzit spunându-se „timpul înseamnă bani” sau, în varianta originală, „time is money” (Benjamin Franklin), însă câţi cunosc valoarea acestei „vorbe de duh”? Dacă într-adevăr timpul înseamnă bani, haideţi să ne închipuim o bancă (imaginară) care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei, iar în fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei. Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont? Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP. În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde (atâtea secunde are o zi). În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta. De ce nu facem şi cu timpul, tot la fel cum am face cu banii? Adică să-l folosim la maximum, în vederea mântuirii. Parafrazându-l pe Benjamin Franklin, noi, creştinii am putea spune „timpul înseamnă veşnicie”, fericită sau nefericită. “În viaţa mea – spune Părintele Arsenie Papacioc - am fost la multe căpătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai trăiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipa… Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decât timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu - ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus - ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptam, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou”.
Ceasul ticăie. Să profităm din plin de fiecare clipă!
|
|
|
Să nu judecăm pe aproapele |
13 mai 2009 |
|
Într-o pustie, trăia un bătrân duhovnic, care într-o zi primeşte în vizită, un credincios din satul unde a locuit el cu mulţi ani în urmă. Şi, vrând să afle ce mai este prin sat, pustnicul îl întreabă pe acel creştin: - Al lui cutare, tot aşa păcătos este ? …iar omul, îi răspunse: - Tot aşa este, părinte. ...iar la auzul acestor cuvinte, părintele zise deznădăjduit: - Of, of ..! În noapte aceea, vine îngerul, la pustnic şi trezindu-l îi spune: - În noaptea asta a murit omul acela de care tu ai vorbit mai devreme şi m-a trimis Dumnezeu să te întreb, unde să îl punem ?….în Rai sau în Iad ? …că tu l-ai judecat.
S-a
căit amarnic pustnicul şi toata viaţa a plâns, cerând un semn de
iertare de la Dumnezeu, şi încă nu l-a primit. |
|
|
Un răspuns neaşteptat |
12 mai 2009 |
|
În părţile îndepărtate ale Oceaniei, un călător ateu de neam mare, dar vrăjmaş şi batjocoritor al religiei creştine, întâlneşte odată un şef de trib al băştinaşilor de acolo, care se făcuse creştin. - Eşti un mare şef de trib, îi zise călătorul, dar păcat că ţi-ai plecat urechea la cele spuse de preoţii misionari, care fac această misiune numai şi numai cu scopul de a se îmbogăţi pe spinarea voastră. Nimeni nu mai crede azi în acea carte învechită a Bibliei şi nici cele ce se povestesc despre Iisus Hristos, despre sfinţi şi Maica Domnului. Oamenii cunosc azi altceva mai bun decât aceasta. Te plâng că ai fost aşa de lesne crezător. La auzul acestor cuvinte, ochii bătrânului şef de trib fulgerară de-o lumină vie şi după câteva clipe îi răspunde: - Vezi colo piatra aia mare? Pe ea sfărâmam capetele celor ucişi de noi. Vezi alăturea cuptorul ăla? În el frigeam carnea omenească pentru ospeţele noastre cele mari. Şi dacă nu erau aceşti preoţi misionari, care să ne fi învăţat cele cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dacă nu era mila Maicii Domnului, dacă nu era dragostea cea mare a Domnului nostru Iisus Hristos, care să ne fi învăţat să iubim pe aproapele nostru şi care ne-a schimbat pe noi sălbaticii, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu, nici tu nu te-ai mai fi întors de aici. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru Evanghelia Sa, căci fără această Evanghelie ai fi fost ucis şi fript în acest cuptor pe care-l vezi şi de mult ne-am fi ospătat din trupul tău, pe când acum te-am întâmpinat ca pe un frate. Atunci călătorul, întorcându-se în ţara de unde venise, merse la un preot ortodox şi se boteză cu toată casa lui. De aceea, o, fraţilor se cade ca şi noi să facem misiune creştină, dar nu peste mări şi ţări, ci în jungla sălbăticiei care este astăzi în jurul nostru, ca să guste cât mai mulţi oameni din bucuria de a fi creştin, dar creştin adevărat, practicant al dreptei credinţe, pentru ca „sălbaticii” din lumea de astăzi, să nu mai mănânce carnea fraţilor lor. |
|
|
Cămaşa unui om fericit |
11 mai 2009 |
|
Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului. Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus: - Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru. - Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit. Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis: - Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. - Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit. Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat. - Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. - N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă! Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat: - Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui? - Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?! - Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde: - Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...
~~~~~~~ Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti. Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini. (Ierodiacon Visarion Iugulescu) |
|
|
Fraţilor electronişti |
10 mai 2009 |
|
Dan informaticianul, un băiat isteţ, laconic, Care este pe deasupra şi electronist destoinic, S-a gândit să-şi facă singur, din motive evidente, Un calculator puternic, folosind doar componente. Şi n-a stat prea mult pe gânduri, căci ştia ce vrea să facă, Şi-ncepură iute lucrul, mai întâi cu prima placă, Întru care implantară toate piesele curente, Placa de reţea şi sunet, alte plăci şi componente („Floppy”, „RAM”-ul, „hard”-ul „flat”-uri, cabluri „sata”, cabluri „COM”, Culerul şi procesorul, unitatea CD-ROM); Toate astea îmbrăcate într-o chipeşă carcasă, Ce cu grijă şi cu cinste o-aşezară sus, pe masă. După ce îi conectară mouse-ul şi monitorul, Boxele şi imprimanta, gata fu calculatorul! Ca să şi funcţioneze, iute e alimentat De la priza din perete, printr-un cablu adecvat. După ce îi instalară şi sistemul de-operare, Calculatoraşul nostru, bun era şi vrednic tare. Şi s-a înţeles cu dânsul în lucrare, multă vreme Şi nu a făcut vreodată, creatorului probleme. În limbajul lui - „maşină”, el vorbea adeseori Cu stăpânul lui, pe care, îl servea fără erori. Căci având inteligenţă, ce e drept primită-n dar, El ştia să şi vorbească, şi să converseze chiar. Însă, după luni de zile, ale sale scumpe softuri, Mai mereu dădeau eroare şi făceau atâtea mofturi. Ba mai mult, calculatorul cel iubit, frumos şi harnic, A-nceput să se mândrească şi să fie cam obraznic, Afirmând că-i brav la minte, şi a-toate-ştiutor Şi-l hulea cu nesimţire pe-al său vrednic creator. - Eu fac mii de operaţii într-o clipă, zise el, Pe când tu nu faci cu mintea, nici măcar un procenţel; A mea inimă lucrează c-o viteză furibundă, Cu cincizeci de miliarde de impulsuri pe secundă; Al meu hard, doar ştii prea bine, ţine minte mii de file, Ba mai mult, chiar milioane, ce s-au scris în ani de zile, Pe când tu, cu greu, ţii minte şi o scurtă poezie Şi-apelezi mereu la mine, ce ştiu orice jonglerie; Am pe mine Windows Vista, ce nu are orişicine; De aceea, nu mă-ntrece nimenea în isteţime. Şi nu e pe lumea asta vreo problemă oarecare, Pentru care subsemnatul să nu-i afle rezolvare. Ce te-ai face fără mine, cel ce îţi aduc în casă Tot ce e mai nou în lume, orice ştire savuroasă.
Supărat, privi stăpânul pe al său prieten brav Şi-nţelese cu mâhnire că e foarte grav bolnav, De aceea, nu îi dete nicio replică stăpânul, La tot ce a zis cu fală şi cu mult tupeu „jupânul”. Nu i-a spus nici verde-n faţă să devină mai smerit, Fiindcă n-are nici un merit, căci pe toate le-a primit; Nu i-a spus nici adevărul, că el ştie-a număra, Doar atât, până la unu, doar atât e munca sa. Mai întâi, cu multă grijă, îi dădu o resetare, Dar nimic, tot grav şi mândru; şi-i dădu o formatare. Însă nici cu formatarea nu îşi reveni săracul, De aceea – jos din priză! – şi a amuţit novacul, El, cel care cu atâţia gigabaiţi se mândrea, Cum fu decuplat din priză, nici măcar nu mai clipea. A lui minte de siliciu a-ncetat să mai gândească Şi-ncepură toate-n dânsul uşurel să se răcească. Şi-a dat seama creatorul că,-n acest sistem stricat, E de vină procesorul, care-i tare afectat, Şi de-acolo, scurt pe placă şi în toată măţăraia, Iar defectele pornite, s-au transmis, pe rând, cu droaia. Ce păcat de toată truda şi de suma investită! Ce păcat de dăruirea şi de vremea irosită! Dându-şi seama, trist, stăpânul, că nu are vindecare, L-a urcat într-o maşină şi l-a dus la reciclare.
Tot aşa şi unii oameni îl jignesc pe Creatorul, Care e al nostru Tată şi Atoateţiitorul. Câţi din oameni nu încearcă azi, în lume, cu tupeu, Să-i aducă - vai! – corecţii veşnicului Dumnezeu!? Câţi nu îi hulesc, săracii, al Său nume, pe pământ, În loc să-I aducă slavă Creatorului Cel Sfânt!? Câţi din oameni nu-I înjură al Lui drag şi mare nume!? Câţi mai sunt creştini de jertfă, autentici, azi, în lume!? Până când să ne mai rabde, cu atâta indulgenţă, Cel ce ne-a creat cu daruri şi ne-a dat inteligenţă, Dacă noi, în loc de slavă, îi aducem blasfemie, Iar în loc de mulţumire, hule mari şi semeţie? Dacă noi zvârlim la gheenă tot ce-i rău, tot ce-i stricat, Ce va face Creatorul cu cel care l-a creat, Dacă s-a stricat la minte, dacă ţine lumii trenă, Dacă-i necurat la suflet, nu-l va arunca la gheenă? Pentru că nimic, clar scrie, necurat nu va intra În a Domnului Cetate, în Împărăţia Sa. |
|
|
O afacere grozavă |
9 mai 2009 |
|
Un om de afaceri american se plimba pe ţărmul mării, într-un mic sat de pescari. O barcă intră în port şi pescarul, care era creştin, coboară cu un coş plin de peşti. Americanul îl felicită pe pescar pentru peştii săi frumoşi şi îl întreabă: - Cât timp ţi-a luat să pescuieşti aceşti peşti? - Destul de puţin, răspunse creştinul. - Dar de ce nu ai rămas mai mult, ca să prinzi mai mulţi peşti? întrebă bancherul. - Pentru că aceşti câţiva peşti ne ajung mie şi familiei mele. - Si ce faci în restul timpului? - Păi mă scol când vreau, însă de obicei când răsare soarele, îmi fac rugăciunile de dimineaţă, mă duc să pescuiesc un pic, iar dacă e duminică sau sărbătoare, merg la biserică, mă joc cu copiii mei, citesc o carte ziditoare de suflet sau văd un program duhovnicesc, îmi ajut soţia la menaj, îngrijesc de grădină… Seara, în răcoarea brizei, ies cu familia la o mică plimbare sau ne întâlnim cu prietenii, punem la cale o faptă bună, servim ceva, chiar şi un pahar de vin, cântăm cântece de-ale noastre, de la biserică… O viaţă plăcută, ce mai! Americanul îl întrerupe: - Ascultă! Am un masterat în Administrarea Afacerilor de la Harvard şi pot să te ajut. Ar trebui să începi prin a pescui mai mult şi cu beneficiile astfel obţinute să îţi cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o să ţi-i aducă acest vas, poţi să-ţi cumperi un al doilea şi tot aşa până când vei avea o mică flotilă. Apoi, în loc să vinzi peştele unui intermediar, ai putea să negociezi singur cu fabrica sau să-ţi deschizi propria fabrică de peşte. Aşa ai putea să renunţi la sătucul ăsta şi să te muţi la Mexico City, Los Angeles sau chiar New York şi să-ţi dirijezi de acolo propriile afaceri… Creştinul întreabă atunci: - Cât timp ar lua toate astea? - Intre 15 şi 20 de ani, răspunse bancherul. - Si după asta? - Ei bine, după asta devine interesant, răspunse americanul zâmbind. La momentul oportun, poţi să-ti introduci societatea la bursă şi să câştigi milioane! - Milioane? se minună creştinul. Şi apoi? - Apoi poţi să ieşi liniştit la pensie, să te scoli când vrei tu, de obicei când răsare soarele, să-ţi faci rugăciunile de dimineaţă, să te duci să pescuieşti un pic, iar dacă e duminică sau sărbătoare, să mergi la biserică, să te joci cu nepoţii, să citeşti o carte ziditoare de suflet sau să vezi un program duhovnicesc, să-ţi ajuţi soţia la menaj, să îngrijeşti de grădină… Seara, în răcoarea brizei, să ieşi cu familia la o mică plimbare sau să te întâlneşti cu prietenii ca să puneţi la cale o faptă bună, să serviţi ceva, chiar şi un pahar de vin, să cântaţi cântece de-ale voastre, de la biserică… O viaţă plăcută, ce mai! |
|
|
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan |
8 mai 2009 |
|
Preabunul Dumnezeu şi Iubitorul de oameni Domnul nostru, pe cei ce s-au nevoit cu osârdie pentru Dânsul, pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli, prooroci şi mucenici, şi pe toţi cei ce bine au plăcut Lui, nu i-a învrednicit numai Împărăţiei cerurilor şi veşnicelor bunătăţi, ci şi locurile în care au strălucit şi au fost îngropaţi ei, le-au luminat cu multe minuni, arătându-le pline de daruri. Astfel şi mormântul în care fusese îngropat marele apostol şi evanghelist Ioan de Dumnezeu cuvântătorul, în toţi anii izvorăşte şi izbucneşte afară fără de veste în a opta zi a lunii lui Mai, din suflarea Sfântului Duh, praf şi pulbere sfântă pe care locuitorii de acolo o numesc mană. Şi aceasta luând-o cei ce vin acolo, o au pentru izbăvirea de toate bolile, spre tămăduirea sufletelor şi sănătatea trupului slăvind pe Dumnezeu şi pe robul Său Ioan cinstindu-I. (http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai08.htm) |
|
|
Criza îşi spune cuvântul |
7 mai 2009 |
|
Au trecut şi Sfintele Sărbători de Paşti, au trecut şi zilele libere de 1 mai. Numai criza mondială nu a trecut. Sau poate că a trecut şi n-am văzut-o noi, fiind prea ocupaţi cu grătarele, cu plimbările la iarbă verde. Sau aşa o fi criza: cu sfârâit de grătare, cu ieşiri la munte, la mare, cu maşini luxoase pe şosele, bară la bară! Desigur nu toţi oamenii au maşini luxoase. Dar grătare au mai toţi românii (eram să zic creştinii). Şi acum în criză, ce muzică, ce bubuit de tobe, de se zguduie pereţii caselor vecinilor, mai ales prin sate! De ce or fi dând aşa de tare muzica, bieţii creştini, nu înţeleg?! Cred că nu vor să mai audă de criză. Eu mai am nişte dopuri, trimise de o nepoată din Canada, pe care mi le mai pun în urechi, ca să mă protejez de mulţimea decibelilor, dar ce fac cei din celălalt capăt al satului care n-au dopuri, atunci când vor să citească o rugăciune?! Desigur, trebuie să înţeleagă şi ei că trecem prin criză şi să nu se supere... Mă gândesc şi la pustnicii din inima munţilor. O fi şi la ei criză? Or fi ieşit şi ei la iarbă verde? Veţi zice: ei n-au nicio treabă cu criza mondială. Trăiesc la fel cum trăiau şi mai înainte. Fără grija banilor de chirie, fără teama că nu au benzină în rezervor, fără prostii gen legume modificate genetic, oi clonate, gripă aviară, ca să-şi omoare singuri găinile. Despre gripa porcină, nici că au auzit. De fapt nu avem voie să mai spunem „porcină” sau „porcească”, ci de „tip A – H1N1”. E o diferenţă! Faptul că aceşti oameni retraşi la linişte au ce pune pe masă, se datorează muncii lor în grădină, măiestriei lor de buni gospodari, mai ales dacă dă Dumnezeu ploaie potrivită, căldură potrivită şi la timp… Dânşii nu au rate la bănci, aşa că nu-i deranjează telefoanele de la firmele de recuperări; nu se bat pe locuri de parcare, nu stau la semafoare, nu inhalează noxe, nu le fură hoţii maşina, nu fac crize de anxietate când scad acţiunile la bursă sau le pică internetul, nu sunt panicaţi de frica vreunui cutremur, nu-i înjură pe politicieni, pentru că n-au televizor; nu pun clor în apa de izvor ca s-o dezinfecteze, nu-i frământa grija zilei de mâine, fiindcă ştiu că Tătuca-Dumnezeu le poartă de grijă; nu le este teamă că vor pierde cardul sau că li se fură bani din cont, nu stau ore în şir la cabinetul medicului de familie sau la farmacie pentru a-şi lua reţeta compensată, fiindcă la orice neputinţă şi pentru orice boală ei cunosc şi câte o buruiană de leac. Nu le e teamă de cipuire şi chiar dacă le spui ce pericol ne paşte, nu înţeleg mare lucru, nu intră în panică. Şi nu le mai spun pe toate. Aceştia sunt nişte oameni fericiţi din punctul ăsta de vedere. Trăiesc şi mor în mijlocul naturii şi se feresc de viaţa civilizată atât cât pot de mult. Aşa că acolo, unde şi-au ales ei să trăiască, nu-i nicio criză. Acolo e un fel de rai, dar nu financiar. Toată lumea recunoaşte că acolo în pădure, în mânăstire, în locuri retrase, la ţară, viaţa este mai puţin stresantă şi totuşi cei mai mulţi nu renunţă la „civilizaţie” şi la criză. De ce? Pentru că o mare parte din oameni sunt într-adevăr într-o criză, dar de altă natură. |
|
|
Ce face invidia |
6 mai 2009 |
|
Se spune că odată, undeva, într-un loc pustiu, nu departe unul de altul, se nevoiau doi călugări îmbunătăţiţi, cu viaţă sfântă. Pe unul îl chema Delie, iar pe celălalt Macarie. Multe încercări şi ispite sufereau de la diavoli, dar, cu rugăciunea şi cu postul, îi biruia pe ei şi îl slăveau pe Dumnezeu pentru toate. Însă râvna lui Delie le făcea mare supărare diavolilor. De aceea aveau mare necaz pe el. De mulţi ani încercau să-l piardă pe acest călugăr râvnitor, dar cu toate vicleşugurile lor, n-au reuşit cu nimic asupra lui. I-au trimis femei pentru a-l face să cadă în păcatul desfrânării, dar n-au reuşit; i-au trimis din belşug bani şi bunuri trecătoare, dar n-au put să-l piardă cu iubirea de argint sau cu lăcomia; i-au trimis oameni să-l laude, să-l slăvească pentru nevoinţele lui, dar cu nimic nu l-au vătămat sufleteşte. Văzând aşa, s-au dus să se plângă la Scaraoschi. Şi le-a zis mai-marele lor: - O, nătângilor şi nepricepuţilor, v-aţi pierdut timpul atâţia ani, fără nicio izbândă! Să nu credeţi voi că pe toţi creştinii îi veţi pierde cu desfrânarea, sau cu iubirea de argint, sau cu mândria. Bune sunt şi aceste ispite, pe mulţi i-am dărâmat cu ele, dar cu acest soi de creştini, trebuie lucrat altfel. Haideţi cu mine să vedeţi cum trebuie lucrat într-un asemenea caz. Şi au zburat cu toţii până la peştera unde trăia călugărul cel sfânt, Delie. Aici, Scaraoschi îi şopti la ureche: "Prietenul tău, Macarie, a fost numit episcop al Alexandriei". Auzind aceasta Delie despre prietenul lui, aşa s-a întunecat la minte, încât a uitat de orice şi a început să hulească pe Dumnezeu, şi pe sfinţi, şi pe prietenul lui Macarie. Astfel, prin invidie, a reuşit diavolul să-l piardă pe Delie. |
|
|
Încredere |
5 mai 2009 |
|
Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită. - Ei, lasă, femeie, a încercat să o liniştească omul, lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine! - Măi, omule, zise atunci femeia sa, da' ce poate fi bine când, uite! nu avem unde sta peste noapte?! În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui. Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii. - Vezi, i-a mai spus omul femeii, trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc) |
|
|
Ispitirea lui Dumnezeu |
4 mai 2009 |
|
Apele au ieşit din matcă şi au început să inunde satul. Oamenii, rând pe rând, s-au urcat în bărcile de salvare. Doar Ioan a refuzat de fiecare dată să o facă. Stătea cocoţat pe acoperişul casei şi o ţinea pe a lui: “Eu rămân aici. Sunt sigur că Dumnezeu mă va salva.” Dar nu a fost să fie aşa. Apele au crescut atât de mult încât l-au înghiţit pe Ioan al nostru. Ajuns sus în ceruri la Dumnezeu, Ioan l-a întrebat pe acesta: “Păi Doamne cum ai putut să îmi întorci spatele mie, cel mai credincios om din satul acela. Cum ai putut să mă laşi să mor?”. La care Dumnezeu i-a răspuns tot cu o întrebare: “Tu cum ai putut să refuzi toate cele trei bărci pe care ţi le-am trimis în ajutor?” |
|
|
Ziua femeilor creştine |
3 mai 2009 |
|
Duminica a treia după Paşti este închinată
femeilor mironosiţe care în ziua cea dintâi a
săptămânii, Duminica, au mers la mormântul
Domnului să-I ungă trupul cu miruri, după
rânduiala evreilor din acea vreme. Ele sunt cele
dintâi cărora s-a arătat Iisus după Înviere,
cele dintâi care au stat de vorbă cu El şi care,
apoi, au dus vestea Apostolilor. Sfinţii Părinţi
ne învaţă că şi noi putem “aduce mir Stăpânului”
viaţa noastră curată şi faptele bune, iar
Biserica sărbătoreşte azi Ziua Femeii Creştine. Purtătoare de mir
Termenul de mironosiţă este legat de scopul cu
care femeile care i-au urmat lui Hristos au mers
la locul unde fusese îngropat trupul lui Iisus,
acela de a-L unge cu balsamuri şi cu mir. Acesta
ar fi fost omagiul imediat pe care l-ar fi putut
oferi Domnului pentru clipele de bucurie, pentru
învăţăturile şi minunile pe care le primiseră de
la El.
De
aceea, mirurile erau amestecate cu dragostea
femeilor iubitoare de Hristos. Femeile curajoase Când ucenicii se risipiseră de frica iudeilor, “Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Salomeea şi altele” (Mc. 16,1; Lc. 24, 10) L-au urmat pe drumul Golgotei, au plâns la picioarele lui Iisus şi au fost de faţă la punerea Domnului în mormânt (Lc. 23, 55). Apoi au pregătit cu foarte multă grijă miresme şi miruri ca să meargă să ungă trupul mort al lui Iisus. Mai aveau de întâmpinat două mari obstacole: soldaţii care făceau de pază şi piatra uriaşă care servea drept uşă a mormântului. Curajul lor era, însă, născut din dragoste profundă şi de aceea şi-au înfruntat temerile.
Cinci mărturii importante
Imediat după Înviere au apărut şi falsificatorii
ei. Dar, pentru ca Învierea lui Hristos să nu
poată fi contestată, Dumnezeu a lucrat în chip
minunat, dumnezeieşte: piatra era dată la o
parte, soldaţii au fost orbiţi de strălucirea
lui Hristos Cel Înviat, iar mormântul nu mai
adăpostea decât giulgiurile cu care fusese
învelit trupul mort al lui Hristos. Prin
participarea lor la evenimentul Învierii,
femeile purtătoare de mir certifică biruinţa
vieţii asupra morţii şi dau cinci mărturii clare
ale veridicităţii Învierii. Cele cinci mărturii
ale mironosiţelor sunt: căutarea unei persoane
suficient de puternice care să dea la o parte
piatra de pe uşa mormântului, aflarea
mormântului gol, mahrama şi giulgiurile, mesajul
îngerilor şi întâlnirea cu grădinarul. 1. Mironosiţele căutau o persoană care să le deschidă mormântul. Că nu se aşteptau să găsească un mormânt gol şi că Învierea lui Hristos nu era nici măcar gândită de către sfintele femei, o demonstrează profunda lor îngrijorare legată de modul în care ar putea înlătura piatra imensă de pe uşa mormântului: „cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”(Mc. 16, 3). 2. Surpriza mormântului gol a fost interpretată la început ca rezultatul unui furt. Cineva a luat trupul lui Hristos şi l-a ascuns. Au fost atât de preocupate de această idee, încât la vederea primei persoane în preajma mormântului, Maria Magdalena i-a zis: „dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica” (In. 20, 15). Nici nu luaseră în calcul posibilitatea învierii. 3. Lângă mormântul gol erau lepădate giulgiurile şi mahrama cu care fusese înfăşurat trupul Lui Iisus, ca mărturie clară că trupul a ieşit din haine, iar dacă ar fi fost furat de cineva, ce interes ar fi avut să-l dezbrace acolo, în apropierea soldaţilor care asigurau paza şi cum l-ar fi putut dezbrăca ştiut fiind că prin îmbălsămarea din ziua punerii în mormânt (vineri) giulgiurile s-au lipit riguros de trup? 4. Cei doi îngeri văzuţi de femei transmit mesajul nepământesc al Învierii: „De ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduce-ţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze”(Lc. 24, 5-7). Privită în această lumină, Învierea nu este decât împlinirea firească a profeţiei uitate (cu desăvârşire) de către toţi.
5.
Întâlnirea cu grădinarul este de fapt întâlnirea
cu Hristos Cel Înviat, al Cărui trup pnevmatizat
(transfigurat dumnezeieşte, spiritualizat)
femeile nu l-au recunoscut, ci l-au confundat cu
un grădinar. Abia când Iisus a strigat-o pe nume
pe Maria Magdalena, aceasta I-a recunoscut vocea
şi privindu-L mai bine (cu interes) a exclamat
„Rabuni, adică Învăţătorule!” (In. 20, 16). Mironosiţele - imaginea femeii autentice
Mironosiţele nu sunt altceva decât imaginea
femeii autentice, care se regăseşte pe sine ca
persoană în ceea ce face. Preocuparea lor este
fidelitatea faţă de modul de viaţă în care s-au
angajat urmându-L pe Hristos, de aceea nu le
sperie nici Golgota, nici soldaţii, nici
mormântul sigilat. Ele Îl slujesc pe Hristos
până la capăt, chiar dacă acest capăt părea
pentru moment a fi mormântul. Răsplata curajului
şi a statorniciei este preschimbarea durerii
pierderii Mântuitorului în bucurie, prin
Învierea Lui. Ziua Femeii Creştine
Pentru că nici o altă sărbătoare nu ne prezintă
„bărbăţia” femeii într-un chip mai elocvent şi
pentru că această „bărbăţie” are valoare numai
pusă în legătură cu Domnul Hristos şi cu
învăţăturile Lui, duminica femeilor mironosiţe a
devenit un simbol cu valoare universal-creştină.
În fiecare an, în această duminică, Biserica
prăznuieşte curajul femeii şi valorile
religios-morale pe care le poate întrupa ea. Mirurile mironosiţelor de azi
Cum
trebuie să fie femeia creştină de azi? Ce miruri
trebuie să poarte ea? Îndemn pentru bărbaţi Mirurile soţiilor noastre sunt aduse lui Hristos şi pentru noi, pentru că femeile merg în faţa lui Dumnezeu întotdeauna cu copiii şi cu soţii lor. Să nu uităm că Iosif din Arimateea împreună cu Nicodim au fost primii care au uns trupul lui Iisus cu miresme făcându-se şi nouă pildă, şi să fim împreună-purtători de mir cu soţiile noastre. Pentru că „cel ce lucrează cu mierea se îndulceşte la rândul lui”. (Pr. Adrian Magda)
~~~~~~~~~~~~~~~~~
Fericitul Filothei Zervakos, sfântul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeşte despre unul din semnele apropierii sfârşitului despre care…. se vorbeşte mai puţin, despre o anormalitate intrată, din păcate, în obişnuit, în firesc. Şi în altă parte Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, ca una din cele două mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astăzi este, pe lângă avort, şi “goliciunea femeilor”, fenomen de proporţii fără precedent în istorie: “Umblă acum goale, - deşi bărbaţii nu sunt mai prejos, - însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putinţă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătoşii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă şi să-şi arate trupurile lor goale la bărbaţi, ca să-i atragă spre păcat”. Prilej de a ne aminti că mărturisirea lui Hristos sau a închinării la idolul trup se face şi prin cele “exterioare” - dar reprezentative - ale noastre şi pentru a conştientiza că desfrânarea sau curăţia sunt cel mai lesne “propovăduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru:
Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor “Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii - povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu - să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică. Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi! Când ruşinea femeilor va dispărea Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie. De aici încolo încetează să te mai vopseşti Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt <<femeie fermecătoare>>, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei. Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor. Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”. (“Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, cap. “Îmbrăcăminte“) |
|
|
Reţeta minunată |
2 mai 2009 |
|
Undeva, la noi în ţară, într-un sat, după război, Oamenii trăiau în lipsuri, sărăcie şi nevoi. Toţi erau lihniţi de foame, nu aveau nimic în pungă Şi n-aveau din ce să facă, nici măcar o supă lungă. Într-o zi, trecu pe-acolo un călugăr de la schit, Un bătrân cu barbă albă, blând şi îmbunătăţit. Cum aflară de părinte, au venit cu mic, cu mare, Toţi în piaţă, dând năvală, pentru binecuvântare. Şi s-au strâns pe lângă dânsul, şi bărbaţi, dar şi femei, Încântaţi de-aşa surpriză, ce veniră peste ei. Când i-a întrebat bătrânul: - Cum petreceţi, oameni buni? Începură a se plânge şi cei mici, şi cei bătrâni, Mai întâi că n-au mâncare; n-au o supă, n-au o ciorbă; Despre alte „bunătăţuri”, nici nu mai încape vorbă. Şi ziceau, plângând cu lacrimi, că, fiind lipsiţi de hrană, Vor muri de foame sigur, căci n-aşteaptă vreo pomană. Cu răbdare, blândul stareţ, sta pe toţi să îi asculte Şi îi iscodea pe dânşii, ca să afle cât mai multe. După ce îi ascultară, cu o faţă luminată, Înţeleptul stareţ zise către gloata adunată: - Înţeleg a voastră scârbă şi tot ce vă preocupă, Că n-aveţi din ce să faceţi nici măcar o biată supă… De aceea, vă voi spune o reţetă de-îndată, Care nu-i nici cunoscută şi nu e nici complicată. Vă voi divulga secretul unei supe „de cinci stele”, Ce se poate lesne face, doar cu două pietricele. Dacă vreţi acum o probă, să aduceţi, oameni buni, Un vas mare plin cu apă, ca să-l punem pe cărbuni. Au adus în grabă vasul, plin cu apă de fântână Şi-ncepur-a-i face focul, doritori de-o supă bună. După ce-ncepu să fiarbă apa-n clocot, în ceaun, Stareţul vârî în apă două pietre de pe drum. - Bine-ar fi, grăi bătrânul, cu o faţă zâmbitoare, Dac-am pune lângă pietre, şi un bulgăre de sare… Ar ieşi o supă „extra”, cum nu aţi mâncat vreodată, Dar nu e nicio problemă, bună e şi nesărată. Auzind aceasta Leana, îşi aduse-aminte iute, Că mai are prin cămară nişte sare într-o bute. Şi aduse-n grabă sarea, care fu vârâtă-n oală De bătrânul nostru stareţ, fără multă osteneală. - Bun-ar fi şi o gulie, zise părinţelul, iară, Dar nu e, desigur, musai să îi punem gulioară… Cum a auzit Maria, c-ar fi bună şi-o gulie, Şi-a adus aminte-n grabă, c-ar avea prin magazie. N-a mai stat deloc pe gânduri; alergă de zor acasă Şi-o aduse, ca să fie supa ceea delicioasă. - Buni ar fi şi vreo doi morcovi, ar ieşi, cred, ideală, Zise iar bătrânul nostru, învârtind de zor în oală. Şi aşa, îşi amintiră fiecare om în parte, C-ar avea prin pod, prin curte, multe soiuri, dar uitate. Astfel apăru în piaţă, lângă oala clocotindă, Pătrunjel, orez şi morcovi, ouă, caş, mălai, şi urdă. Unu-aduse-o damigeană de vin roşu de butuc, Altul carne de friptură, altul rodul unui nuc… Fiecare-aduse, iată, din firava lui strânsură, Ce-i rămase prin ogradă, ce avea pe bătătură. Şi-au întins o masă mare, şi-au mâncat pe săturate Toată supa şi friptura, până-ntr-un târziu de noapte. Bucuroşi îi mulţumiră, şi-i căzură la picioare, Înţeleptului călugăr, pentru marea sărbătoare, Pentru că îi învăţară o reţetă fabuloasă Şi le-a divulgat secretul pentru supa delicioasă. După ce se liniştiră, toată gloata adunată, Iarăşi le grăi bătrânul cu un glas blajin, de tată: - Fraţilor, oricând la masă, poţi mânca doar o gulie, Doar un morcov, doar o ceapă, doar o mazăre târzie… Însă când le ai pe toate laolaltă stând pe masă, Hrana ta va fi, desigur, mai bogată, mai gustoasă. Iată dragii mei ce-nseamnă ajutorul între fraţi; Veţi fi deci hrăniţi mai bine, veţi fi mai îndestulaţi Asta e reţeta sfântă, care face să apară Din nimic, din piatră seacă, pentru toţi, o supă rară… Tot aşa-i şi pentru suflet, dacă vreţi ca să sporiţi: În unire, în iubire, între voi să vă hrăniţi! Aţi văzut că egoismul duce clar la sărăcie Iar unirea, duce sigur la cereasca bogăţie. Şi plecă bătrânul stareţ la ai săi, mai sus de munţi Şi-i lăsară jos pe oameni, lăcrimând, dar folosiţi.
Haideţi fraţilor, chiar astăzi să o punem de o "supă" Şi să ne hrănim cu toţii în iubire, dintr-o cupă. |
|
|
Importanţa dragostei |
1 mai 2009 |
|
Se spune că a fost odată demult, o insulă. Şi pe această îndepărtată insulă trăiau toate sentimentele şi valorile umane: Buna Dispoziţie, Tristeţea, Înţelepciunea… şi - lângă toţi ceilalţi - Iubirea. Într-o bună zi, sentimentele au fost anunţate că insula era pe cale să se scufunde şi îşi pregătiră navele şi plecară. Doar Iubirea ramase până în ultimul moment. Când insula fu pe punctul de a se scufunda, atunci Iubirea se hotărî să ceara ajutor colegelor ei, ca să o ia cu dânsele. Se adresă mai întâi bogăţiei, care trecea grăbită pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise: - Bogăţie, mă poţi lua cu tine? - Nu te pot lua, căci e mult aur şi argint în barca mea şi nu am loc pentru tine. Iubirea se hotărî atunci să ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superbă navă. - Orgoliule, te rog, mă poţi lua cu tine? - Nu te pot ajuta, Iubire… - răspunse Orgoliul - aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava. Atunci Iubirea imploră Tristeţea, care trecea pe lângă ea: - Tristeţe, te rog, lasă-mă să vin cu tine! - Oh Iubire, – îi răspunse Tristeţea – sunt atât de tristă încât trebuie să rămân singură... Chiar şi Buna Dispoziţie trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulţumită, încât nici nu auzi că este strigată. Dintr-o data se auzi o voce: - Vino Iubire, te iau cu mine! Vorbea un bătrân. Iubirea se simţi atât de recunoscătoare şi plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cine este. Şi s-a urcat în barca bătrânului. De cum sosiră pe ţărm, bătrânul plecă. Iubirea îşi dădu seama cât de mult îi datora bătrânului şi a întrebat Cunoaşterea: - Cunoaştere, îmi poţi spune cine m-a ajutat? - A fost Timpul – a răspuns Cunoaşterea. - Timpul? - se întrebă Iubirea - De ce tocmai Timpul m-a ajutat? Cunoaşterea, plină de înţelepciune, răspunse: - Pentru că numai Timpul e în stare să înţeleagă cât de importantă e Dragostea în viaţă! |
|
|
vezi şi |
|
