|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Pădure fără uscături?! |
30 iunie 2010 |
|
Un necredincios critica într-una pe preoţi şi pe creştini că sunt plini de păcate, fiindcă aşa auziseră şi văzuseră el la televizor, unde sunt prezentate, frecvent şi exagerat, aspecte negative din viaţa creştină şi niciodată splendoarea vieţii creştineşti cu minunile care se fac prin părinţii harismatici. Un grădinar din vecini îl duse pe clevetitor în livada sa de pomi roditori şi-i arătă câteva mere putrede care zăceau în iarbă. - Vezi aceste mere de sub copac? De ce crezi că au căzut de pe crengi? - Pentru că sunt viermănoase, fu răspunsul. - Bine ai grăit! Dacă vezi sub măr câteva fructe putrede, oare vei putea zice că întreg pomul e de lepădat? Dragă vecine, în orice societate omenească se află şi membri buni, dar şi netrebnici. Pădure fără uscături, nu ai să găseşti. Biserica este ca o familie mare de oameni. Dar ea nu trebuie judecată şi osândită după creştinii slabi şi păcătoşi, ci lăudată după cei buni, ale căror fapte rămân preţioase în ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, ca nişte roade frumoase. |
|
|
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel |
29 iunie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Sf. Ap. Petru şi Pavel
|
|
|
Ce n-am dat, s-a risipit... |
28 iunie 2010 |
|
Era odată un om bogat, dar credincios, care toată viaţa lui a făcut mult bine, ajutând pe cei nevoiaşi. Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând de vorbă, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuşi banii, dăduse faliment şi aşa pierduse acei bani. Cu regret în suflet, bogatul îi zise prietenului său: - Vezi: tocmai banii pe care nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor? Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: „Sărăcuţul bogătaş” sau „Bogătaşul fără bani”. Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: „Tot ce-am dat, am dobândit, Ce n-am dat, s-a risipit…” |
|
|
Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea îndrăciţilor din Gherghesa) |
27 iunie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a V-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Citirea Psaltirii |
26 iunie 2010 |
|
Zis-a un stareţ: „Să mă credeţi pe mine, fiilor, că nimic nu tulbură, nu scârbeşte, nu răneşte, nu pierde şi nu mâhneşte pe draci şi pe însuşi satana, decât a cugeta asupra psalmilor şi a citi cu stăruinţă Psaltirea. Că toate cărţile spre folos ne sunt nouă şi nu puţină supărare le fac dracilor, însă nu aşa cum le face Psaltirea. Pentru aceia, să nu o trecem cu vederea pentru că, noi, cugetând psalmii, pe de o parte, pentru noi înşine ne rugăm, iar pe de alta, pe draci îi blestemăm. Când zicem: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile mele" sau „Nu mă lepăda pe mine, în vremea bătrâneţilor, când va slăbi puterea mea, să nu mă laşi pe mine", pentru noi ne rugăm. Iar când blestemăm pe draci, zicem aşa: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El". Şi iarăşi: "Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie şi fapta desfrânării". Şi, iarăşi: „Văzut-am pe cel necurat înălţându-se şi ridicându-se ca cedrii Libanului şi am trecut şi, iată, nu mai era. Şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui". Şi, iarăşi: „Armele lor să intre în inimile lor şi arcurile lor să se zdrobească. Groapă au săpat şi au deschis-o pe ea şi vor cădea în groapa pe care au făcut-o. Întoarce-va durerea lui la capul lui şi pe creştetul lui nedreptatea lui se va coborî". Cu unele cuvinte, ca acestea, blestemăm pe draci." (Proloagele) |
|
|
Cei doi ologi |
25 iunie 2010 |
|
Erau doi ologi care cerşeau la drum. În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni. Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis: - Ca să vă tămăduiţi de neputinţa voastră, staţi în calea acestui alai sfânt şi icoana făcătoare de minuni are să se milostivească şi de voi. Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt: - Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ştergem şi să rămânem tot ologi? Şi plecară de acolo.
Aşa se întâmplă cu mulţi din creştinii noştri. Mulţi se feresc din calea vindecării sufletului lor, rămânând în „ologeala" lor de mai înainte. Mulţi fug de biserică şi de cele ale sufletului, stând într-o viaţă de nepăsare şi de păcat. |
|
|
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul |
24 iunie 2010 |
|
IPS Bartolomeu Anania - Predică la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
|
|
|
Blidul |
23 iunie 2010 |
|
|
|
|
O fisură |
22 iunie 2010 |
|
Un tânăr, priceput în ale afacerilor, a reuşit în scurt timp să-şi construiască o vilă modernă, cu toate utilităţile. Din cauza afacerilor, însă, tânărul nostru nu mai avea timp nici de cea mai mică rugăciune. Nici duminica nu avea astâmpăr. Banul pusese cu totul stăpânire pe dânsul şi totdeauna se plângea că nu-i ajunge timpul. După ce a terminat construcţia, părinţii săi l-au îndemnat să facă o sfeştanie, înainte de a se muta în casă nouă. Şi aşa a făcut, cu toate că… n-avea timp pentru aşa ceva. După sfeştanie, părintele i-a zis: - Văd că ţi-ai construit o casă mare şi durabilă, totuşi ea are un punct slab, o fisură, care o face vulnerabilă… - Glumiţi părinte! În casa mea nu poate pătrunde nimeni şi nimic, fără voia mea. Casa mea nu are nicio fisură. Am ferestre din termopan de cea mai bună calitate, iar pereţii sunt placaţi cu polistiren, prin care nu pătrunde nici frigul, nici căldura, nici umezeala. La ferestre am site, prin care nu pot pătrunde ţânţarii sau alte insecte… Structura de rezistenţă este impecabilă. Este calculată să înfrunte uragane şi cutremure de gradul 8,5. Nici glonţul nu poate pătrunde prin ziduirile casei mele. Tot lemnul pe care l-am folosit la casă este ignifugat şi, deci, nu mă tem de incendii. Iar pe deasupra, ce să vă spun, am asigurat casa la cea mai serioasă firmă de asigurări şi… mai am şi relaţii mari… - Şi totuşi cineva poate pătrunde în casă foarte uşor, zise părintele. - Dacă vă referiţi la hoţi, vă înşelaţi, părinte. Peste tot am camere de supraveghere şi alarma declanşează, dacă vreau eu, şi când trece o muscă. - Fiule, e undeva o spărtură în zid, prin care va pătrunde cândva moartea în casa dumitale. Fă ceva ca să o astupi şi să ai pace şi linişte deplină… Tânărul, lăsând capul în jos, zise ruşinat: - Părinte, pe aceea n-am cum să o astup… - Păi dacă este aşa, fiule, la ce îţi folosesc toate măsurile de precauţie pe care mi le-ai spus? N-ar fi mai bine să faci o „asigurare” la Dumnezeu? Adică să-ţi faci timp şi pentru suflet, prin mergere la biserică, rugăciune, spovedanie, fapte bune, milostenie. Fă-ţi casă şi în cer! Fă-te prieten cu Dumnezeu şi El te va feri, cât vei sta pe aici, şi de hoţi, şi de gloanţe, şi de insecte, şi de cutremure, şi de uragane, şi de incendii, şi, când vei părăsi pentru totdeauna casa aceasta, vei putea locui fericit în casa cea de sus, pe care trebuie să o construieşti încă de pe acum! |
|
|
Să-l trezim! |
21 iunie 2010 |
|
Se spune că odată, într-un oraş, o casa a luat foc. În ea se afla un om, care dormea adânc. Salvatorii sosiţi la faţa locului au încercat să-l scoată pe fereastră, dar nu au reuşit. Au încercat apoi să-l transporte până la uşă, dar nici de data aceasta nu au reuşit, întrucât omul avea o constituţie robustă şi era prea greu. Disperaţi, se tot gândeau şi se întrebau ce metodă să mai folosească pentru salvarea lui. Atunci unuia dintre ei i-a venit ideea salvatoare: - Hai să-l trezim! În acest fel, va putea să iasă singur şi să se salveze.
Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Nu se va salva nimeni luat pe sus, cu forţa. Dacă dorim salvarea cuiva, trebuie mai întâi să-l „trezim” şi să-l ajutăm să se ridice cu „pârghiile” noastre duhovniceşti. Şi să nu uităm că degeaba se trezeşte, dacă nu se şi ridică din patul păcatului şi al indiferenţei. |
|
|
Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) |
20 iunie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Mântuire fără osteneală |
19 iunie 2010 |
|
Un frate, fiind asuprit de un alt frate, a mers la ava Sisoe Tebanul şi a zis: „Părinte, m-a asuprit un frate şi vreau să-mi fac dreptate singur." Iar stareţul îl ruga pe el, zicându-i: „Nu, fiule, ci lasă-l pe el, mai bine, în plata lui Dumnezeu şi Acela să te răzbune pe tine." Iar el zicea: „Nu-l voi lăsa, de nu mă voi răzbuna." Deci, a zis stareţul: „Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate." Apoi, sculându-se a zis: „Dumnezeule, de acum, noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom face dreptate." Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând: „Iartă-mă, că, de acum, nu mă voi mai sfădi cu fratele, şi-l voi ierta pe el." Şi i-a zis stareţul: „Să mă crezi, fiule, că acela ce va răbda defăimare şi ocară, fără de osteneală se va mântui. Iar cel ce se mânie pe fratele său, va pierde toată fapta cea bună şi rob diavolului se face pe sine." (Proloage) |
|
|
Dreptatea şi strâmbătatea |
18 iunie 2010 |
|
|
|
|
Darurile Domnului |
17 iunie 2010 |
|
|
|
|
În faţa televizorului |
16 iunie 2010 |
|
|
|
|
Adame, de ce ai mâncat?! |
15 iunie 2010 |
|
|
|
|
Toate trebuie făcute cu măsură |
14 iunie 2010 |
|
După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot şi l-a întrebat: - Părinte, îmi daţi binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea şi vreau să mă relaxez puţin. - La ce film vreţi să mergeţi? - La o comedie SF. - Dacă ţii mult să mergi, du-te. Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinereţea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit: - Vai, părinte, cum îl lăsaţi să îşi piardă timpul? - Nu e treaba ta. - Totuşi, nu vă e frică de Dumnezeu? - Nu eşti tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică şi e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebui să privească credinţa ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câţiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunţa de bună-voie să meargă la astfel de filme. Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu. - Nu vă înţeleg. - Uite, îţi dau un exemplu. Tu asculţi la tine acasă muzică religioasă? - Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul. - Aici vroiam să ajung. Şi atunci, îţi mai pui muzică? - Nu, să nu-l stric. - Aşa e şi cu sufletul. Cum să-ţi explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie. Toate trebuie făcute cu măsură. (Patericul Mirenilor - Danion Vasile) |
|
|
Duminica a III-a după Rusalii (Luminătorul trupului) |
13 iunie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a III-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Despre pacea sufletească |
12 iunie 2010 |
|
Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburam când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită. Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri dumnezeieşti. Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru, să nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi. O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, prăznuit la 17 noiembrie). Acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plata pentru că s-ar fi culcat eu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: “Dă-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, căzu doborâta la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune. Dacă nu e cu putinţă să te supui, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercam să fim veseli... Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-şi învingă descurajarea. Trebuie să intri în tine însuţi şi să te întrebi: unde mă aflu? Trebuie să priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor. (Din Învăţăturile Duhovniceşti ale Sfântului Serafim) |
|
|
În grija puilor |
11 iunie 2010 |
|
Un om ajunse la adânci bătrâneţi. Copiii săi îl tot necăjeau zilnic, zicându-i să împartă între dânşii averea lui, căci ei, în schimb, îl vor îngriji cât mai bine până la sfârşitul vieţii sale. La aceste cuvinte şi îndemnuri dese, bătrânul le zise că le va împlini dorinţa, dar să aştepte până la primăvară. Venind vremea aceasta, copiii îi aduseră aminte de făgăduială. Bătrânul luă atunci dintr-un cuib de vrăbii, din şură, puii mititei şi plăpânzi ai unei perechi şi-i vâri într-o cuşcă aşezată în fereastra odăii sale. Nu trecu multă vreme şi iată că, la strigătul puilor închişi, veni perechea bătrâna, vrăbioiul şi vrabia, cu mâncare în cioc pentru puişorii lor. Bătrânul îşi chemă fiii şi, arătându-le cele ce se petreceau între păsări, le zise: "Când vor putea zbura puişorii aceştia am să vă spun hotărât ce-i cu moştenirea”. Trecu aşa mai multă vreme. Puişorii căpătară pene, crescură mai mari şi săreau în cuşcă încoace şi încolo, câta vreme bătrâna pereche le tot aducea regulat hrana trebuincioasă. Când puişorii puteau acum zbura, bătrânul prinse în laţ şi perechea bătrână de păsări. Chemă din nou copiii la sine, le povesti ce a făcut, deschise cuşca şi, lăsând puii să zboare afară, vâri în locul lor vrăbiile bătrâne. Să vedem acum, zise moşneagul, dacă puii vor îngriji de părinţii lor cu aceeaşi dragoste şi jertfă, cu care părinţii au îngrijit de dânşii. Cu toate că fiii râdeau de încercarea ciudată a bătrânului lor tată, dar erau şi ei curioşi să vadă ce se va întâmpla. Trecură ceasuri întregi, ba zile, şi nici un pui nu se mai întoarse să-ngrijească de părinţii săi închişi în cuşcă. „Vedeţi, zise atunci bătrânul către copiii săi, dacă această pereche de păsări ar fi rămas pe seama puilor, numaidecât ar fi murit de foame! Cam aşa e şi între noi, deoarece tare mă tem că, dându-vă vouă averea mea, niciunul nu-şi va aduce aminte de mine”. |
|
|
Slujitorii iadului |
10 iunie 2010 |
|
Se spune că odată mai-marele diavolilor, Scaraoschi, i-a chemat la el pe cei mai vicleni consilieri ai săi şi le-a pus această întrebare: “Care dintre oameni fac cele mai mari servicii slujitorilor iadului ?” Răspunsurile au fost diferite: ”Criminalii”, şi-a dat unul cu părerea. Dar Scaraoschi a dat negativ din cap. “Beţivii”, a spus altul. ”Nu!” “Zgârciţii”. ”Nu!”. Şi fiecare şi-a dat cu părerea. Nemulţumit de răspunsurile lor, Scaraoschi le zise: „Proşti mai sunteţi! Niciunul dintre voi n-a nimerit. Cele mai bune servicii ni le aduc nouă cei care îi sfătuiesc pe alţii la păcat sau care se fac pricină de sminteală pentru ceilalţi. Aceştia au grijă ca răul să nu se stârpească pe pământ, ci să treacă de la om la om, din generaţie în generaţie.”
"Vai lumii pentru sminteli !... Dar mai vai de cel prin care vine sminteala!... Acela mai bine şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în adâncul mării" (Matei 18, 6-7 ). Prin greutatea pietrei de moară se arată cât de greu este păcatul smintelii (adică exemplu negativ, pilda cea rea), care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit. |
|
|
Jertfa dragostei |
9 iunie 2010 |
|
Un tâmplar necredincios avea un ucenic tânăr, dar binecredincios şi cu râvnă pentru cele sfinte. În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului, îşi făcea rugăciune şi citea din Sfânta Scriptură. Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de îndemnul diavolului: - De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată... Ucenicul nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul. Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme. Ucenicul tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în rugăciune şi citirea cărţii sfinte. Stăpânul văzând atâta credinţă la ucenicul său, avu o mare părere de rău în suflet şi, învins de credinţa ucenicului, începu a se apropia încet de cele sfinte, de biserică, de citirea cărţilor moral-religioase, devenind şi el un credincios. Şi aşa, datorită smereniei, dragostei şi credinţei ucenicului, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.
Aşa ar trebui să procedăm şi noi, când se trece la ora oficială de vară sau când din alte motive trebuie să începem lucrul mai devreme: să decalăm şi ora de rugăciune, ca să începem ziua cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că rugăciunea nu este o chestiune de timp sau de loc, ci… de dragoste. |
|
|
Copăcelul |
8 iunie 2010 |
|
Odată, un grădinar a legat lângă trunchiuleţul plăpând al unui copăcel un par zdravăn de frasin, ca să-i ţină de proptea şi să-l ajute să crească drept. Când vântul îmbia la dans, copăcelul adolescent îşi fremătată coroana tot mai deasă şi începea să se legene strigând: "Lasă-mă te rog, de ce mă ţii aşa? Uite, toţi copacii se lasă legănaţi de vânt. De ce doar eu trebuie să stau atât de ţeapăn?" "Te-ai rupe", repeta parul neclintit. "Sau ai creşte strâmb şi te-ai face urât şi netrebnic." Tânărul copac se smucea din toate puterile, dar bătrânul par, ancorat puternic în glie, rezista cu fermitate, ţinându-l legat de el, pentru dragostea pe care i-o purta şi pentru menirea primită de la grădinar. Într-o seară de vară, anunţat de tunete şi fulgere şi însoţit de rafale de grindină, un vânt turbat se abătu asupra regiunii. Înşfăcat de tentaculele furioase ale vântului, copăcelul trosnea din toate încheieturile, iar coroana îi ajungea uneori până la pământ. Rafalele puternice mai să-l smulgă din rădăcini. "S-a sfârşit", se gândea copăcelul. "Rezista băiete!", striga însă bătrânul par, care-şi aduna puterile care-i mai rămăseseră în fibrele-i îmbătrânite şi înfrunta furtuna. Fu o luptă lungă, grea, de neimaginat. Dar la sfârşit copăcelul era teafăr. Bătrânul par însă, extenuat, căzuse la datorie, era rupt. Copacul cel tânăr înţelese şi începu să plângă. "Nu mă lăsa! Mai am încă nevoie de tine!" Nu primi nici un răspuns. O bucată de par mai era încă legată de tânărul trunchi ca într-o ultimă îmbrăţişare. Azi, trecătorii privesc minunaţi la acel copăcel puternic, frumos şi drept, care, în zilele cu vânt, pare că leagănă cu gingăşie o veche bucată de lemn uscat. |
|
|
Teologie de cioban |
7 iunie 2010 |
|
Într-o zi de vară, când soarele era la amiază, nişte oameni necredincioşi, care se credeau a fi intelectuali, vrând să-şi bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, i-au zis: - Arată-ne pe Dumnezeu, şi vom crede şi noi. Atunci ciobanul le-a zis: - Da. Haideţi un pic afară. Vă rog să vă uitaţi în soare, dar uitaţi-vă atent. Oamenii încercară, dar, fireşte, nu putură şi ziseră: - Nu putem..., ne orbeşte soarele… Ciobanul le zise: - Apoi, măi oameni buni, dacă voi nu sunteţi în stare să priviţi în soare, care e creatura mâinilor lui Dumnezeu, cum veţi putea, oare, să-L vedeţi pe Dumnezeu, Cel ce a făcut soarele şi nu s-a ars de căldura lui, şi n-a orbit de strălucirea lui, pământul şi tot universul, şi nu s-a vătămat în vreun fel? Şi oamenii aceia tăcură, ruşinaţi şi impresionaţi de înţelepciunea unui cioban. |
|
|
Duminica a II-a după Rusalii (Alegerea Apostolilor) |
6 iunie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a II-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Ascultaţi, femeilor! |
5 iunie 2010 |
|
Ascultaţi, femeilor, poruncile lui Dumnezeu şi vă învăţaţi a tăcea, ca să vă mântuiţi sufletele voastre. Că din început a zis Domnul către Eva: „Din bărbat eşti luată, acesta te va stăpâni pe tine, căruia tu te vei supune în tăcere." Că femeia, cinstind pe bărbatul ei, se arată înţeleaptă şi lăudată înaintea tuturor, şi cinstită şi binecuvântată de Dumnezeu va fi. Femeile să nu se împotrivească bărbaţilor lor. Că, precum Hristos este cap Bisericii, aşa şi bărbatul este cap femeii. Şi, precum Biserica se supune lui Hristos, asemenea şi voi, femeile, întru toate să vă supuneţi bărbaţilor voştri. Şi femeile în biserică să tacă. Că urât lucru este, ca să grăiască în biserică femeile. Iar de voiesc să întrebe ceva, acasă să întrebe, pe bărbaţii lor. Femeia bună şi tăcută este cunună bărbatului ei. Cel ce a aflat femeie bună, scoate din casa sa multe bunătăţi. Femeile cele înţelepte zidesc şi întăresc casele, iar cele fără minte, le risipesc cu faptele şi cu vorbele lor. Bărbatul femeii bune este fericit; se veseleşte bărbatul de femeia cea bună şi anii lui trec fără necazuri. Cinste bună, de la Dumnezeu, este femeia tăcută. Iar femeia limbută este o încercare, de la Dumnezeu, pentru păcatele bărbatului. Şi vai de acel bărbat, care caută la faţa femeii rele şi ascultă cuvintele ei şi nu caută la faptele ei, ca numai, din acelea, să o cunoască pe ea. Este mai bine să bolească de friguri, decât să fie stăpânit de răutatea femeiască. Că frigurile, după ce îl scutură, îl lasă, iar răutatea femeiască, până şi la moarte, pe bărbatul ei îl usucă. Deci, să ascultaţi pe. Pavel, care zice: „Nu îngăduiesc femeii, nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită" (I Tim. 2, 12). (Proloage - 3 iunie) |
|
|
Distanţa sufletească |
4 iunie 2010 |
|
Într-o zi, un frate îl întrebă pe părintele său duhovnicesc: - Părinte, de ce ţipă oamenii când sunt supăraţi? - Ţipă fiindcă îşi pierd calmul, zise stareţul. - Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou fratele. - Păi, omul ţipă, când e mânios, fiindcă e sigur că persoana cealaltă nu aude, răspunse părintele cu un uşor zâmbet. Fratele întrebă din nou: - Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce blajină? - Fiule, ştii de ce ţipă oamenii unul la altul când sunt mânioşi? Fiindcă inimile lor se distanţează foarte mult. Sufleteşte, ei se depărtează foarte mult unii de alţii. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, mai mânioşi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari. Altfel e situaţia când două persoane se iubesc. Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, încât nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Fiule, îi vei cunoaşte pe oameni dacă au dragoste, după felul cum vorbesc, după felul în care îţi răspund la telefon, după felul cum te strigă. Iar cei cu totul duhovniceşti, plini de dragoste, când te cheamă, nu mai folosesc deloc cuvintele. Sunt atât de apropiaţi de inima ta, încât ajungi să îi porţi în inimă, în minte şi vorbeşti cu ei acolo, se contopesc cu tine şi îţi ştiu dorinţele, şi încercările, şi gândurile… Aşa că, atunci când discutaţi între voi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu se vor mai găsi niciodată. |
|
|
Să nu-l încărcăm pe ispititor |
3 iunie 2010 |
|
"De multe ori aud şi eu pe unii oameni spunând că diavolul este de vină atunci când ei se chinuiesc, în timp ce ei sunt vinovaţi pentru că nu înfruntă corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate împiedica de la rău? El îşi face treaba lui. Să nu-l încărcăm pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care trăia la o Colibă cu stareţul lui, când a rămas pentru puţin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie – era dintre acele chei mari şi vechi – a aprins o lumânare şi a pus-o sub cheie ca să se coacă oul. Stareţul intră pe neaşteptate şi-l vede. “Ce faci acolo?”, îl întreabă. “Părinte, diavolul m-a pus să coc oul pe cheie”, îi răspunse ucenicul său. Atunci se auzi o voce sălbatică [era a diavolului]: “Meşteşugul aceasta nici eu nu l-am ştiut; de la el l-am învăţat!”. De multe ori diavolul doarme şi noi îl provocăm".
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească) |
|
|
Stratul de argint |
2 iunie 2010 |
|
Un părinte duhovnicesc vorbea odată cu ucenicii săi, cărora voia să le explice cum bogăţia şi iubirea de argint (de bani) întunecă vederea şi iubirea de aproapele. Şi se străduia, rugându-se acest părinte, pentru a găsi ceva care să-i facă ideea mai clară. Nu după mult timp, îi veni un gând. Luă o sticlă, un geam, şi îi spuse unui ucenic să privească prin el. - Ia spune, fiule, ce vezi? întrebă părintele. - Îi văd pe fraţii mei şi pe sfinţia voastră, părinte. Îndată părintele vopsi sticla cu un strat subţire de argint şi din nou îi zise fratelui să privească. - Ce vezi acum? întrebă din nou părintele. - Mă văd doar pe mine, părinte! Vedeţi fiilor! Doar un subţire strat de argint a fost de ajuns ca fratele vostru să nu vă mai vadă pe voi, ci să se vadă doar pe el. Aşa e şi cu banul, cu bogăţia, cu iubirea de argint. Te face să nu mai vezi pe nimeni în afară de tine, de interesele tale... |
|
|
Pietricica |
1 iunie 2010 |
|
Într-o gară, unde era adunată multă lume, care aştepta trenul, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise: - Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere! Mama scoase piatra din gheata copilului şi, mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei! Atunci, un bătrân zise: - Surioară, e bine să obişnuim copiii cu pietricele din acestea. Multă mirare s-a făcut pe chipurile celor adunaţi acolo, iar bătrânul povesti: - Când eram mic, într-o zi, am avut şi eu o pietricică din aceasta în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: Ia încearcă, fiul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te mai vaiţi. Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile pe care le vei întâmpina de-a lungul lui. Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte! Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă şi, de aceea, vi le spun şi eu. Lăsaţi-i pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte şi vă vor mulţumi mai târziu. |
|
|
vezi şi |
|