|
CUVINTE SIMPLE, PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Calea fericirii |
31 iulie 2013 |
|
Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, deoarece o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu Însuşi, spune despre cei cu inimă curată: ,,Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Corinteni 6, 16). Aşadar cine este mai fericit ca aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate harismele Sântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au ele nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu. Sursa: Învăţături, Sfântul Nectarie al Pentapolei |
|
|
"Sfoară" cel milostiv |
30 iulie 2013 |
|
Într-o mănăstire cu viaţă de sine din Grecia, trăia un monah căruia îi spuneau ,,Sfoară” [adică Zgârcitul], fiindcă toţi spuneau că acesta nu dădea nimic, că era un mare zgârcit. Dar când a murit, la înmormântarea lui s-au adunat oameni săraci din Halchidiki, din Sfânta Maria Mare şi din câteva sate, care-l plângeau. Dar cum aceasta? Ce făcea ,,Sfoară” al nostru? El aduna-aduna banii care i se dădeau pentru ascultările ce le îndeplinea, iar când vedea pe un sărac că avea numai un bou sau îi murise boul său, îi cumpăra un bou. Şi atunci ca să cumperi un bou era mare lucru: costa cinci mii de drahme… Ceilalţi părinţi dădeau cinci drahme la un sărac, zece la altul, douăzeci la altcineva, adică, făceau astfel de milostenii care se vedeau. Ale acestuia însă, nu se vedeau deloc, pentru că nu dădea precum dădeau ceilalţi, ci aduna banii şi făcea milostenie numai în ascuns. Astfel toţi îi spuneau ,,Sfoară”, ,,Sfoară”, şi i-a rămas numele ,,Sfoară”, adică strâns, ca sfoara. Însă, în cele din urmă, atunci când a murit, s-au adunat sărmanii şi-l plângeau: ,,M-a miluit!”, spunea unul, ,,Mult m-a ajutat!”, spunea un altul. Şi aveau mare nevoie de boi, căci pe atunci transportul şi mai toate treburile se făceau cu boii. Au rămas uimiţi Părinţii. De aceea spun: de unde ştii tu ce face celălalt? (Cuviosul Paisie Aghioritul) |
|
|
Pronia dumnezeiască lucrează pretutindeni |
29 iulie 2013 |
|
Un ţăran îl tot întreba pe vecinul său, care era marinar, cum de nu îi este frică să se urce mereu pe vas şi să se supună la atâtea pericole. Şi-i zicea el: - Cum poţi fi atât de liniştit, când ştii că ţi se poate întâmpla ceva rău, că pot veni valuri mari, că se poate sparge corabia, că vei pica în apă şi nici înot nu vei putea scăpa? - D-apoi, să ştii că nu mi-e frică… fiindcă eu mă încred în Dumnezeu… Nu mă urc pe corabie până nu primesc binecuvântare de la duhovnic şi până nu mă rog pentru viaţa mea, pentru familie şi sănătate. - Dar chiar nu ţi-e frică? Ai nădejde aşa mare în Dumnezeu că nu vei păţi lucruri rele? - Am!, răspunse marinarul. - Eu unul îţi spun, că nu m-aş urca pe corabie nici legat, insistă ţăranul. - D-apoi când tu lucrezi la câmp, crezi că eşti ferit de rele?, întrebă şi marinarul. - Păi aşa cred! - Eeeeeeeeeee!, zise marinarul, şi pe tine te poate prinde o ploaie mare, te poţi adăposti sub un copac şi acolo poţi fi lovit de un fulger şi să păţeşti ceva rău. Dar ştii de ce nu păţeşti?... Fiindcă şi tu te rogi. Iar îngerul tău păzitor este în permanenţă treaz şi te fereşte de rău…. - Uite că la asta nu m-am gândit, zise ţăranul. - Păi nu e nevoie să te gândeşti prea mult, căci atunci vin şi gânduri multe şi tulburi. Crezi în Dumnezeu şi roagă-te, şi toate ţi se vor adăuga! Pronia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu lucrează în înalturile cerului, dar şi în străfundurile oceanelor, oriunde este suflare de viaţă pe pământ. Aşa că cine crede în Dumnezeu slujeşte celorlalţi cu credinţă, iar nu cu frică. |
|
|
Demonizaţii din Gherghesa |
28 iulie 2013 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a V-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Şiragul gândurilor |
27 iulie 2013 |
|
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iarăşi în pat zicând: Mai stai până ce se vor isprăvi cântările începătoare [utrenia] şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm păgubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. În adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui". |
|
|
Surprinzător la oameni |
26 iulie 2013 |
|
Ce-i surprinzător la oamenii de azi e faptul că se plictisesc de copilărie şi vor să crească degrabă, apoi tânjesc să mai fie copii; este surprinzător că-şi pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi îşi cheltuiesc banii pentru a-şi redobândi sănătatea. Este surprinzător că se gândesc cu teamă la viitor, uită prezentul, şi în felul acesta nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul. Ca atare, trăiesc ca şi când nu ar muri niciodată. Şi tot surprinzător este, că oamenii nu ştiu că un om bogat nu este acela care are mult, ci acela care se mulţumeşte cu puţin… Sursa: Cuvânt către creştinii ortodocşi despre valoarea omului, Preot Ioan |
|
|
Gândurile |
25 iulie 2013 |
|
Viclenia vrăjmaşilor noştri diavoli, ce vor să semene înlăuntrul nostru o mie şi una de gânduri necurate, e nespus de mare. Ei exploatează până şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai puţin probabil. Mai întâi de toate, mai înainte de a ne arunca în păcat, ne aduc gânduri că Dumnezeu este iubitor de oameni, deci că ne va ierta, iar după săvârşirea lui ne bombardează cu gânduri că Dumnezeu e aspru şi că ne va pedepsi, ca să ne poată azvârli în deznădejde. În general, gândurile sunt începutul războiului diavolilor împotriva noastră. Şi războiul, începe prin atacul gândurilor, înaintează prin consimţire şi se finalizează prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om. Sursa: Gândurile şi înfruntarea lor, Ieromonah Benedict Aghioritul |
|
|
Libertatea |
24 iulie 2013 |
|
Sufletul nostru este ca un candelabru de aur, nestricăcios şi nemuritor şi este cinstit cu împărăteasca putere a voii libere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că niciun om nu vine în lume fără să poarte în inima sa un rost Dumnezeiesc. Fiecare om a fost creat de Dumnezeu cu voie liberă şi este liber să facă ce vrea cu libertatea sa. Dumnezeu doar îl îndeamnă să facă binele, dar dacă el se încăpăţânează şi vrea să facă răul, Dumnezeu nu se opune ca să nu-i taie libertatea. Atunci când l-a construit pe om, Dumnezeu l-a făcut liber, căci a vrut să facă un om, iar nu un sclav. Libertatea este asemenea unei frânghii agăţate de undeva de sus. Te poţi urca pe ea până la cer, participând la actul mântuirii tale, sau te poţi coborî până în întunericul iadului. |
|
|
Iubirea sfântă a unui soţ faţă de soţia sa |
23 iulie 2013 |
|
(Întâmplare reală relatată în cartea "Părintele Arsenie - Acuzatul Zek 18376 - Un sfânt în lagărele comuniste" - paginile 260-271)
Într-o vreme părintele Arsenie nu se simţea deloc bine, trebuia să stea mai mult la pat. Tocmai atunci a venit să-l viziteze un bărbat, să tot fi avut vreo cincizeci şi cinci de ani. Când l-a văzut, părintele Arsenie nici n-a vrut să audă de sfaturile noastre - s-a dat jos din pat şi s-a dus să-şi întâmpine musafirul. Nadejda Petrovna a pregătit cina, după care părintele Arsenie a dispărut în odaia lui cu oaspete cu tot! Au vorbit până în zori - în noaptea aceea patul părintelui Arsenie nici n-a mai trebuit desfăcut. Dimineaţa părintele Arsenie a slujit împreună cu părintele Matei liturghia la care am luat parte, Nadejda Petrovna şi cu mine. După aceea, cât a fost ziua de lungă, iar au vorbit. Cu greu au putut fi convinşi să se întrerupă ca să mănânce ceva. În seara aceea, la cină, am băgat de seamă că părintele Arsenie se simte mult mai bine. Se uita cu mare drag la părintele Matei. Părintele Matei a rămas la noi şase zile. La sfârşitul celei de-a patra zi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din viaţa lui. Povestea lui m-a mişcat foarte tare. I-am cerut îngăduinţa să aştern în scris cele istorisite de el atunci. Iată rodul acelor însemnări: În aprilie 1941, a povestit părintele Matei, am fost pe neaşteptate mobilizat. Pe atunci aveam douăzeci şi opt de ani şi soţia mea Ludmila douăzeci şi cinci. Ne căsătoriserăm dintr-o mare dragoste. Viaţa departe unul de altul era pentru amândoi un chin. Ne scriam în fiecare zi. În primele luni de armată nu-mi găseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred că o iubeam chiar mai mult decât pe copiii noştri, dacă se poate aşa ceva. Soţia mea e înzestrată cu o voinţă uriaşă, e foarte statornică în principiile sale, spune întotdeauna adevărul şi are o inimă de aur. Dragostea îmi era împărtăşită. Mă iubea şi ea la fel de mult. Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic şi era profesoară de şcoală medie. Când a izbucnit războiul, am luat parte încă de la început la lupte grele. Scriam des acasă, dar abia mai târziu am aflat că scrisorile mele n-au ajuns niciodată. Bineînţeles că nici eu nu primeam scrisori. Am fost de câteva ori rănit, am stat prin spitale în Urali şi în Siberia, şi în tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei şi primeam şi eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile. În februarie 1945 am fost grav rănit. În ziua de 7 mai, după ce mă mai înzdrăvenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit că s-a terminat războiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plină de dorul casei. La şase zilei de la victorie am fost arestat. Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin împuşcare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de închisoare! Acuzaţia, falsă, fusese urzită de superiorul meu, un ofiţer care pretindea că am condus o campanie de partea germanilor, împotriva patriei mele. Am căutat eu să arăt, atât la interogatoriu cât şi la tribunal, că totul era o minciună, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decât pe superior. Mai târziu am aflat că şi cu alţi prieteni ai mei procedase la fel. Umbla după promovare! Am stat în lagăr până în 1957. Într-unul din ele l-am cunoscut pe părintele Arsenie şi m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem şi eu să fiu credincios, datorită unui alt prizonier din lagăr. Familia mea nu ştia că am fost arestat şi că mă aflu în lagăr. N-avusesem cum să-i înştiinţez. Toată nădejdea mea era ca Ludmila să fi aflat de la autorităţi, sau de la prieteni. Ultimii ani de detenţie i-am petrecut în pustietăţile Siberiei. Am fost eliberat în 1957, dar a mai trebuit să fac trei luni de muncă în Norilsk. De acolo am scris la Moscova, întrebând de familia mea, dar n-am primit răspuns. Îmi căutam cu disperare familia. La început am încercat să dau de ei pe căi oficiale, care însă nu au dus nicăieri. Atunci am început să-i caut de unul singur. Am întrebat mai întâi pe la prieteni. Am aflat că Ludmila fusese evacuată la Kostroma. M-am dus acolo, arzând de nerăbdare, şi totodată măcinat de griji. Am ajuns la Kostroma pe seară, şi am început să caut strada unde locuiau. Când în sfârşit am găsit-o se lăsase seara, era ora nouă. Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Când m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus: - Intră, Alexandr Ivanovici! Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mă în tăcere, apo s-a întors către uşă şi a strigat: - Ludmila! A venit cineva la noi! A intrat Ludmila. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi: - Saşa! Saşa! Unde ai fost? Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat: - Liuda, cine-i? Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus: - E soţul meu! Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun. - Şi cu mine cum rămâne? Tăceau amândoi. Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit. Am simţit cum cineva mă cuprinde de umeri şi-mi spune cu blândeţe: - Linişteşte-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata în toţi anii aceştia. Mi-am ridicat capul şi în faţa mea stătea soţul Ludmilei mele, care îmi vorbea. Stătea pe un scaun în fata mea, pe când Ludmila rămăsese aşa, în picioare. M-am uitat la ea, încă nedezmeticindu-mă. Gândurile nu se încâlceau. Din nou totul în jurul meu a pierit, şi n-o mai vedeam decât pe ea. Era foarte palidă, şi ochii imenşi îi erau plini de lacrimi şi de durere. Stătea şi se uita, când la mine, când la Boris (am aflat mai târziu cum se numeşte). Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toţi aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă. - Povesteşte-ne, te rog, spuse el încet. Le-am povestit. Cred că am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, şi cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagăr. Le-am spus tot şi apoi am tăcut. Tăceau şi ei. Deodată, ca dintr-o ceată groasă, mi-a fulgerat gândul la Dumnezeu şi L-am chemat! ,,O, Doamne, ajută-ne! Tu ştii ce e drept! Judecă Tu!" Ludmila s-a apropiat de mine, înconjură masa care ne despărţea. - Saşa, iartă-mă! Sunt vinovată înaintea ta. Dacă am văzut că nu mai primesc nicio veste, am întrebat, am aşteptat. Dar întotdeauna venea acelaşi răspuns: "Dat dispărut". Am crezut că ai murit... Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am întâlnit pe Boris, l-am îndrăgit; m-am căsătorit cu el după patru ani de când ne cunoscuserăm. A venit şi o fiică, pe lângă cei doi fii ai noştri. O cheamă Nina, are şapte ani. Iartă-mă! Doar eu sunt de vină! Nu te-am aşteptat destul... latră-mă! Vorbea plângând. Ce era de făcut? Ce trebuia să fac? Nu ştiam. Nu vedeam nicio ieşire, nici unul din noi nu vedea. Am zărit pe perete, înrămată, o fotografie de-a mea de dinainte de război. Într-o clipă, o lumină nouă a căzut asupra nefericirii mele. Simţămintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de căldură. Ea nu mă uitase! Îşi amintise mereu de mine şi cu adevărat nu era nimeni de vină! Dar acum, ce era de făcut? În odaie se aşternuse o tăcere grea. Tăcerea apăsătoare, tristă, a durerii. - Unde sunt copiii? - S-au dus la bunica lor. Rămân peste noapte acolo. M-am uitat la soţia mea. Ştiam că dacă i-aş fi cerut să vină cu mine, ar fi venit. Şi-ar fi luat copiii şi l-ar fi părăsit pe Boris. Eu aş fi dat totul uitării şi aş fi iubit-o la fel de mult ca înainte. Dar copiii? În toţi anii aceştia băieţii se obişnuiseră cu noul lor tată, începuseră să-l iubească. Mai era şi fetiţa. Ce puteau copiii să înţeleagă din toate acestea? Distrugeam o familie care îşi avea viaţa ei, o familie în care oamenii se iubeau şi se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atât de vinovată? Pentru ce să fi trebuit a fi iertată? Mă aşteptase, mă căutase, suferise, rămăsese singură cu doi copii. Crezuse că am murit. Abia atunci s-a recăsătorit. Şi apoi, familia asta nouă nu mă uitase: ţineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vină, nici eu, şi cu atât mai puţin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu mă îndreptăţea să distrug o familie, numai ca să fiu eu fericit. Mă făceam semănător de rău şi de amar. Şi din nou gândul mi se întoarse la Dumnezeu. M-am ridicat şi, fără să ştiu nici eu de ce, m-am dus în odaia de alături. Acolo, aşezate pe lângă pereţi erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La căpătâiul unuia, cel mai mic, atârna legată o panglică, o iconiţă. Nu-mi dădeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul că Ludmila, care nu fusese de loc credincioasă, are în casa ei o iconiţă, era neobişnuit, şi de mare bucurie. Omul de la care primisem în lagăr credinţa îmi spusese că singura cale spre Dumnezeu e săvârşirea binelui. Să te jertfeşti pentru alţii, să nu ţii seama deloc de tine. Da, nu era decât o singură cale: eu să plec, şi să-i las pe ei să-şi trăiască viaţa - Ludmila, copiii, Boris. Ludmila arata jalnic; era strivită sub povara necunoscutului ce i se aşternea dinainte. Chipul ii era atât de trist încât mi-a fost ruşine că i-am făcut să aştepte atât, că nu mă hotărâsem mai devreme. Boris şedea şi el abătut, cu capul in jos, atârnându-i de parcă i-ar fi fost legat cu o piatră de moară. M-am dus la ei şi le-am spus: - Plec. E singura cale de ieşire pentru noi toţi. Voi sunteţi o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveţi doi fii şi o fiică, pe când eu nu am nimic. Vă iubiţi. Am să plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu şi e dreptul vostru. M-am ridicat şi am început să-mi pun haina. Boris se uita la mine îngrijorat. Ludmila s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţişat. - Nu pleca! a spus. Dar eu simţeam in glasul ei o anume nesiguranţă. Boris a venit şi el la mine, mi-a strâns mâna şi a spus: - Îi vine greu. Suferă şi pentru copii, şi pentru noi doi. Am plecat, am plecat, ca şi când niciodată n-aş mai fi întâlnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam în neştire pe uliţele Kostromei. Era întuneric, şi în faţa ochilor nu aveam nimic altceva decât chipul Ludmilei, care mă urmărea. şase luni am fost bolnav. În acest răstimp m-am apropiat foarte mult de Biserică. Ea mi-a fost pavăză, m-a oprit de la hotărâri necugetate şi fapte rele. Mi-am găsit de lucru într-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul în muncă şi, slavă Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns să fiu cunoscut, lucrările îmi erau publicate şi aveam destui bani. Amintirea Ludmilei însă nu-mi dădea pace. Locuiam intr-un orăşel unde nu mai rămăsese decât o singură biserică, celelalte fuseseră ori distruse, ori închise. Acolo mi-am făcut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a cărui casă era singurul loc unde mai ieşeam şi eu. Despre ce se întâmplase mai departe în familia Ludmilei nu ştiam, nici nu încercam să aflu. La ce bun? Îi scrisesem o dată lui Boris, rugându-l să accepte pentru familie ajutor de la mine. Îi trimiteam aproape toţi banii mei printr-un prieten care locuia în Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila şi pe copii. Peste patru ani am aflat că părintele Arsenie mai este în viaţă. I-am scris, m-am dus să-l văd. De atunci, ani de-a rândul mi-a fost duhovnic şi povăţuitor. Mai târziu m-am călugărit şi am fost hirotonit preot. Fusese o dorinţă veche a mea, însă părintele Arsenie nu mi-a îngăduit-o dintr-o dată. Abia după doi ani mi-a dat blagoslovenie. M-am despărţit de matca mea şi am început să slujesc în biserică. M-am statornicit într-un orăşel industrial cu o biserică mică, însă mulţi enoriaşi credincioşi. Încet-încet, trecutul şi-a luat locul lui firesc. Apoi s-a întâmplat un lucru care m-a zdruncinat iarăşi din temelii. Mă întorceam acasă intr-o zi, după liturghie, ca de obicei. Când am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus că mă căutase un bărbat cam între două vârste, care spusese că o să se întoarcă cam pe la ora patru. Într-adevăr, la ora patru fix a sunat cineva la uşă. M-am dus să deschid. În odaie a pătruns un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la faţă şi părând grozav de istovit. Ochii săi luminoşi şi expresivi erau plini de bunătate. Mi-a spus pe nume. Îmi dădeam seama că-l cunosc şi eu de undeva, dar n-aş fi putut spune de unde anume. Îl priveam cu încordare, încercând să-mi amintesc. El şi-a dat seama. - Nu mă recunoşti? M-a întrebat. În clipa aceea am ştiut: era Boris! - Am venit să-ţi aduc veşti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trăit decât cel mult două luni. Am fost operat de două ori şi acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Îţi mulţumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Aşa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur că a ghicit. Doar te cunoaşte! Băieţii dumitale au acum şi ei copii. Sunt ingineri amândoi. Fiica noastră Nina a intrat la Universitate, Toţi copiii sunt credincioşi! Ludmila nu credea în Dumnezeu, dar după plecarea dumitale s-a schimbat mult. Am încercat mereu să aflu unde eşti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea şi a dumitale s-au întreţesut în chip atât de dureros. Ştiu cât ţi-a fost de greu, dar şi asupra Ludmilei şi a mea toate acestea au lăsat răni nevindecate. Ea te-a iubit, şi încă te iubeşte: însă nu ştie unde eşti. Plecarea dumitale ţi-a apropiat-o şi mai mult. Jertfindu-te, ai arătat cât de mare ţi-era dragostea! Am îndurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept să spun că n-a ţinut şi la mine. Am vieţuit atâţia ani împreună după plecarea dumitale, şi niciodată n-a fost rece faţă de mine, sau indiferentă. Nu m-a învinovăţit pentru nimic, niciodată. Mă trezeam câteodată în puterea nopţii şi vedeam prea bine că nu doarme, ci doar se preface. Se gândea la dumneata, ştiu! Boris mi-a mai povestit o mulţime de amănunte din viaţa copiilor şi la sfârşit a spus: - Nu mai am mult de trăit, zilele îmi sunt numărate. Dacă mai e încă un preot slujitor în biserică, roagă-l să mă primească la spovedanie. Ajută-mă! Mă uitam la Boris şi-mi dădeam seama că viaţa lui fusese mult, mult mai grea şi mai dureroasă decât a mea. Fusese chinuit de îndoieli, de griji; cu toate acestea izbutise să crească în credinţa creştină trei copii, şi alături de el a început şi Ludmila să creadă! A rămas la mine trei zile. S-a spovedit la părintele Andrei, celălalt preot din biserica noastră, şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Părintele Andrei mi-a spus după aceea: - Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu întâlneşti pe toate drumurile unul ca el! Părintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de faţă fiind şi părintele Arsenie, care a ascultat cu mare atenţie, cu toate că ştia totul mai dinainte. A rămas la noi două zile şi nu l-am mai văzut niciodată după aceea. După cinci luni de la vizita lui, părintele Arsenie mi-a spus: - Ţi-l aminteşti pe părintele Matei? Am primit astăzi o scrisoare de la el! Grea soartă are, dar Dumnezeu i-a ajutat să ia singura hotărâre dreaptă. Domnul să-l aibă în pază! |
|
|
Viaţa de după... |
22 iulie 2013 |
|
În burtica unei mame însărcinate discutau odată doi copilaşi … Unul se numea “Micuţul credincios” şi celălalt “Micuţul necredincios”. Într-o zi Micuţul necredincios întreabă pe fratele său geamăn: Chiar crezi că există o viaţă după naştere? Micuţul credincios: Da, sigur. Viaţa noastră aici, îşi are scopul să creştem şi să ne pregătim pentru viaţa viitoare, de după naştere. Micuţul necredincios: Prostii, aşa ceva nu există! Ce să existe după naştere? Micuţul credincios: Nici eu nu ştiu exact. Dar cugetul îmi spune că sigur va fi mult mai multă lumină ca aici. Şi poate vom putea umbla cu picioarele noastre şi vom mânca cu gura noastră. Micuţul necredincios: Absurdităţi! Ce-i aia să umbli? Şi să mănânci cu gura, ce idee ciudată! Avem doar cordonul ombilical care ne hrăneşte. Şi pe de altă parte, ideea că există o viaţă după naştere este ilogică. Nu vezi cât de înghesuiţi trăim şi de abia ne descurcăm cu lungimea cordonului ombilical? Dar dacă ne-am părăsi locuinţa actuală, crezi că lungimea cordonului este îndeajunsă? Cum crezi că ne vom descurca în viaţa viitoare? Micuţul credincios: Nu ştiu, dar sunt sigur că funcţionează! Şi va fi un pic mai altfel decât acum, o altă organizare a vieţii... Micuţul necredincios: Încă nu s-a întors nimeni de pe lumea cealaltă. Odată cu naşterea viaţa noastră se va sfârşi. Şi de fapt viaţa este coşmar. Este aşa de întuneric încât nu se merită să trăieşti.. Micuţul credincios: Chiar dacă nu-mi pot închipui exact cum va fi după naştere, de un lucru sunt fi sigur. O vom vedea pe mama noastră! Micuţul necredincios: Mamă? Glumeşti, tu chiar crezi că există mamă? Unde este? N-o pot vedea? Micuţul credincios: Păi aici, peste tot în jurul nostru. Noi existăm prin ea şi trăim prin ea. Fără mama noi n-am exista! Micuţul necredincios: Ce prostii! N-a văzut-o şi n-am simţit-o niciodată pe mama, deci nu există! Micuţul credincios: Câteodată când este linişte, o poţi auzi cum cântă, sau poţi simţi cum ea mângâie lumea noastră. Sunt ferm convins că viaţa adevărată abia începe după naştere. Tu ce crezi, frate creştine? |
|
|
Sutaşul |
21 iulie 2013 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul |
20 iulie 2013 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul
Cu ocazia Praznicului Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, urăm tuturor celor care îi poartă numele, împlinirea bunelor dorinţe şi "râvna lui Ilie" pe calea mântuirii!
La mulţi ani cu sănătate Şi iertare de păcate! Dulce să vă fie traiul Şi... să vă mănânce RAIUL! |
|
|
Bogăţia... săracului |
19 iulie 2013 |
|
Era odată un om nemulţumit, care se plângea tot timpul că este sărac. Ajunsese să fie supărat şi pe Dumnezeu că nu-i dăduse mai mult noroc în viaţă. L-a auzit un bătrân înţelept şi l-a întrebat: – Ai vrea să ţi se taie mâna dreaptă pentru 100 de milioane de lei? – Nicidecum, răspunse omul îngrozit. – Dar mâna stângă, insistă bătrânul? – Cum să-mi tai mâna pentru bani, se indignă săracul. – Dar, ai vrea să-ţi dai ochii pentru un miliard? Cunosc eu pe cineva, pe un mare bogătaş, care şi-a pierdut vederea şi ar da toată averea lui pentru un transplant de ochi... – Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume. – Păi vezi măi omule, ce bogat eşti, zise înţeleptul, dacă doar mâinile şi ochii tăi valorează mai mult de un miliard. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cât de bogat eşti. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că eşti sănătos şi poţi să munceşti cu mâinile tale. Nu râvni la luxul şi bogăţia altora, căci în curând le vor pierde şi vor pleca din lumea aceasta cu mâinile goale, fără să fi avut bucuria de a contempla creaţia lui Dumnezeu, din cauza multor griji pământeşti, din dorinţa de a agonisi cât mai mult. Săracii... bogaţi...! |
|
|
Rugăciunile care sunt ascultate |
18 iulie 2013 |
|
În urma unui naufragiu, s-au salvat de la înec doar doi pasageri. Amândoi au ajuns înot pe o insulă pustie. Văzându-se atât de izolaţi, s-au gândit că cel mai rău lucru este să-şi piardă nădejdea. Au început să se roage, dar ca să-şi dea seama care dintre rugăciuni este ascultată de Dumnezeu şi-au împărţit teritoriul şi fiecare se ruga în parcela lui. La început au cerut mâncare. A doua zi, unul dintre ei a găsit în partea lui de insulă un smochin plin cu fructe şi şi-a potolit foamea. În partea cealaltă, nu se întâmpla nimic. După o săptămână, omul căruia-i fusese ascultată prima rugăciune ceru haine şi nişte scule cu care să-şi încropească un adăpost. Găsi a doua zi pe plajă o ladă în care se aflau lucrurile pe care le ceruse în rugăciune. Încurajat, omul ceru insistent să apară un vas cu care să se salveze. A doua zi, un vapor ancoră lângă insulă şi o barcă trase la ţărm. Omul fericit se pregătea să se urce în barcă. Atunci a auzit un glas de sus care i-a zis: - De ce îţi părăseşti tovarăşul de pe insulă? - Pentru că nu merită să fie ajutat din moment ce rugăciunile sale nu au fost niciodată ascultate, răspunse omul. - Greşeşti! i-a răspuns glasul din cer. El nu a cerut decât un singur lucru. Ca toate dorinţele tale să fie îndeplinite!
Aşadar, lui Dumnezeu îi place solidaritatea, dragostea şi grija ce o avem pentru cei de lângă noi, mai ales dacă ne rugăm pentru binele lor. Ba mai mult, ne cere să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri. De aceea îi ascultă pe sfinţi, pentru că nu se roagă niciodată pentru ei. |
|
|
Mare răsplată |
17 iulie 2013 |
|
Să ne creştem copiii în frica şi certarea lui Dumnezeu şi mare răsplată ne va aştepta. Dacă artiştii, care fac statui de împăraţi şi portrete ale împăraţilor, sunt ţinuţi la o aşa de mare cinste, noi, care înfrumuseţăm în noi chipul împărătesc – căci omul este chipul lui Dumnezeu –, nu ne vom bucura de daruri nenumărate de vreme ce şlefuim asemănarea noastră cu Dumnezeu?! Omul se aseamănă lui Dumnezeu prin virtutea sufletului. Şi ne asemănăm lui Dumnezeu când ne educăm copiii să fie buni, să nu se mânie, să fie îngăduitori. Toate acestea sunt însuşiri ale lui Dumnezeu. Şi ne asemănăm cu El când ne învăţăm copii să facă bine oricui, să-i iubească pe oameni şi să dispreţuiască cele trecătoare. Sursa: Părinţii şi educarea copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur |
|
|
Cel mai bogat om |
16 iulie 2013 |
|
Într-un sat trăia un pictor sărac, însă era un bun creştin: dimineaţa mergea la biserică în zi de sărbătoare, făcea milostenie după puterea lui, postea, se spovedea şi se împărtăşea cu Sfintele Taine în cele patru posturi de peste an, nu judeca pe nimeni şi era foarte mulţumit cu ceea ce avea. Un om bogat a chemat la sine pe acest pictor ca să îi facă un tablou şi i-a arătat avuţia sa. - Vezi castelele acelea? Ale mele sunt! Vezi câmpia aceasta întinsă? A mea este! Vezi şi satul acela? Tot al meu este! Însă pictorul i-a zis cu smerenie: - Sunt toate bune, însă în cer ai ceva? Bogatul nu a mai spus nimic. Noaptea însă, a visat că murise cel mai bogat om din sat, şi credea că el este acela. Însă când a aflat despre cine este vorba de fapt, a rămas foarte surprins. Murise pictorul, cel sărac în cele pământeşti, dar atât de bogat în faptele credinţei. Bogatul a reflectat la acestea vreme îndelungată şi a început să-şi îmbunătăţească viaţa, mergând şi el la biserică, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Hristos, Care este adevărata bogăţie. |
|
|
Ispitele |
15 iulie 2013 |
|
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei Dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta. Nădejdea nu poate sfârşi nicicând în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele numai după puterile noastre. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită. După încercări urmează şi bucurie duhovnicească. Domnul ia aminte la cei care rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi! Sursa: Învăţături, Sfântul Nectarie al Pentapolei |
|
|
Luminătorul trupului |
14 iulie 2013 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a III-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
De ce să mă spovedesc? |
13 iulie 2013 |
|
Dacă îl vei întreba pe unul de ce el nu se spovedeşte, îţi va răspunde poate: ,,Dar de ce ca să fac aceasta, de vreme ce pe urmă, sigur, iarăşi voi cădea?”. Aşadar, nu te mărturiseşti, spunând ca vei face din nou aceleaşi păcate. Însă, ia spune-mi, dacă te vei îmbolnăvi, vei merge la medic? Cu siguranţă că da! Dacă însă, te vei îmbolnăvi din nou vei mai merge la medic? Desigur că da. Prin urmare, de cate ori te îmbolnăveşti mergi la spital, la doctor. Dar de ce nu procedezi întocmai şi cu sufletul tău? Nu cumva este mai de preţ trupul decât sufletul? Nu-L auzi pe Domnul ce spune: ,,Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36). Înţelegi acum, fratele meu, că nu gândeşti bine şi că ne este de folos să mergem să ne spovedim, chiar de s-ar întâmpla să cădem iar în aceleaşi păcate? Sursa: Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu; Ieromonahul Cosma |
|
|
Judecătorul milostiv |
12 iulie 2013 |
|
A fost odată un judecător care îşi împlinea în mod corect profesia. Dacă vedea că cineva era escroc, nu numai că nu-i primea dosarul, ci îl şi mustra cu asprime pentru a-şi reveni. Dacă vedea pe unul că-i vinovat, dar se căia, încerca să aranjeze cumva lucrurile sau să-i micşoreze pedeapsa. Dacă vedea că este sărac şi nedreptăţit, nu lua deloc bani de la el şi căuta să-l îndreptăţească la judecată. Acest judecător, despre care povesteşte Cuviosul Paisie Aghioritul, trăia foarte simplu, iar banii pe care-i câştiga îi împărţea unor familii sărace. Femeia sa era de asemenea credincioasă. Ea era un pic supărată că nu putea avea copii, dar Dumnezeu i-a dat în grijă câteva sute de copii pe care îi îngrijea şi îi învăţa să trăiască duhovniceşte. După un timp, judecătorul şi soţia sa au adoptat o fată căreia i-au dat toată averea lor. Au făcut atunci în casa lor un fel de mănăstire. Tot timpul citeau rugăciuni şi-L slăveau pe Dumnezeu. După ce bătrânii au murit, fata a renunţat la toată averea şi s-a dus la mănăstire, fiindcă nu cunoştea altă cale. Ea aşa fusese crescută, într-o casă de judecător care era deja mănăstire. Sursa: Nestemate duhovniceşti Vol. II, Cristian şi Claudia Şerban
P.S. Ce păcat că au murit astfel de oameni...! |
|
|
În Împărăţia Cerurilor nu se intră singur |
11 iulie 2013 |
|
Se zice că un tânăr a reuşit să urce pe o scară lungă de la pământ până la cer şi când a ajuns acolo a bătut la uşa Raiului. - Cine e acolo?, a întrebat dinăuntru o voce îngerească. - Eu!, răspunse tânărul cu îndrăzneală, încrezător fiind în isprava sa, de a urca până la cer. - Cu cine eşti? - Cu nimeni. Sunt singur! Deschideţi-mi vă rog! - Îmi pare foarte rău, răspunse îngerul care păzea uşile Raiului. Nu-ţi pot deschide, pentru că avem poruncă să nu deschidem celor ce vin aici singuri. Du-te din nou pe pământ şi mai adu cu tine pe cineva, căci şi sufletul aceluia trebuie salvat. Şi tânărul a încuviinţat şi a coborât înapoi pe scară, pe pământ. Acum ştia ce avea de făcut. Sursa: Nestemate duhovniceşti Vol. II, Cristian şi Claudia Şerban |
|
|
Dreapta socotinţă |
10 iulie 2013 |
|
(Pateric, Avva Agathon) |
|
|
Cine e drept în faţa lui Dumnezeu |
9 iulie 2013 |
|
Într-o carte veche se povesteşte de cineva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: - Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu? - Nu ştiu. Să mă mai gândesc, a răspuns acela, ca să nu judece. - Am văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu? - Nu ştiu. Să mă mai gândesc, a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. - Am văzut însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi? Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: - Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu. |
|
|
În iad nu sunt creştini |
8 iulie 2013 |
|
Se spune că diavolul a stat odată de vorbă cu bătrân pustnic. Avva l-a întrebat dacă sunt mulţi creştini în iad. - Creştini?! Nu sunt, răspunse diavolul. - Cum aşa?, se miră avva, doar creştini nevrednici au fost şi sunt încă. - Nu-i nici un creştin acolo, spuse din nou diavolul. - Poate că sunt şi nu-i ştii tu, stărui avva. - Pe toţi îi ştiu, căci pe toţi îi am pe "inventar", nu poate fi vreunul despre care să nu fiu auzit! Avva se tot mira şi se minuna. - Aha! strigă deodată diavolul, ştiu la ce te gândeşti: cred că la oamenii aceia care merg din când în când duminica la biserică, de ochii lumii, pe la 9-10, tot timpul plictisiţi, cu ochii pe ceas, cu o faţă obosită de la internet sau televizor, cu gândul la treburile lor, care îl slăvesc pe Dumnezeu numai cu gura, dar nu şi cu inima, fără faptele credinţei… Da, din ăia, avem o grămadă. De astfel de oameni nu ducem lipsă, dar creştini, să ştii că nu avem nici unul. |
|
|
Alegerea Apostolilor |
7 iulie 2013 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a II-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc" Descarcă predica audio în format "mp3"
|
|
|
Cea mai mare faptă bună |
6 iulie 2013 |
|
L-au întrebat pre Avva Aghaton fraţii, zicând: "Care faptă bună, părinte, are mai multa osteneală?" Zis-a lor: "Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie [să-l distragă] pe el, căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea, până la răsuflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă" (Pateric, Avva Aghaton).
|
|
|
Un pescar fericit |
5 iulie 2013 |
|
Un industriaş foarte bogat era deranjat de un pescar care stătea pe malul râului, aproape de locul în care îşi avea ancorat iahtul său. Pescarul îşi adunase instrumentele de pescuit şi privea îndelung luciul apei. - De ce nu ieşi cu barca în larg la pescuit?, îl întrebă industriaşul cu reproş în glas. - Pentru că am prins suficient peşte pentru ziua de astăzi, răspunse pescarul. - Dar de ce nu prinzi mai mult decât ai nevoie?, îl întrebă omul bogat. - Şi ce să fac cu el?, îl întrebă pescarul cel sărac. - Ai putea câştiga mai mulţi bani! Apoi ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare, ca să prinzi mai mult peşte. E logic! Mai mult peşte înseamnă mai mulţi bani! Ai putea să-ţi faci o flotă de pescuit şi ai deveni un om bogat, aşa ca mine. - Interesant! Şi după aceea ce aş face?, întrebă pescarul. - Ai sta, te-ai odihni şi te-ai bucura de viaţă, răspunse industriaşul. Pescarul privind liniştit spre ţărmul celălalt al râului mai spuse doar atât. - Apoi ce crezi dumneata că fac eu acuma? Nu vezi că stau, mă odihnesc şi mă bucur de viaţă?! |
|
|
Cele patru lumânări |
4 iulie 2013 |
|
Într-o încăpere, patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută şi de liniştită încât le puteai asculta vorbind: Cea dintâi a spus: Eu sunt Pacea şi pe mine nimeni nu mă mai poate ţine aprinsă. Cred că mă voi stinge în curând! Şi într-adevăr, flacără s-a micşorat cu rapiditate şi apoi s-a stins în întregime. Cea de-a doua a zis: Eu sunt Credinţa! Dincolo de toate, se pare că nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are niciun sens să rămân aprinsă. Şi nici nu a terminat bine cele spuse, că s-a stins sub o adiere blândă. Cu mare tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul ei: Eu sunt Dragostea! Nici eu nu mai am puterea de a mai sta aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu îmi mai văd importanţa. Ei uită să iubească până şi pe cei care le sunt aproape. Şi acestea spunându-le, s-a stins cu un oftat de durere. Dar deodată un copilaş intrând în cameră şi văzând cele trei lumânări stinse le-a întrebat: ,,Dar voi de ce nu ardeţi? Voi trebuie să ardeţi mereu şi să luminaţi sufletele oamenilor!”, şi a început a plânge plin de deznădejde. Dar tocmai atunci cea de-a patra lumânare a început să-l încurajeze, zicându-i: ,,Nu-ţi fie frică copilaş! Câtă vreme eu încă mai ard, le putem aprinde şi pe celelalte… Eu sunt Nădejdea!” Şi atunci, cu ochii plini de încredere copilul a luat lumânarea Nădejdii şi le-a aprins şi pe celelalte trei. Aşadar, şi-n sufletele noastre să ardă neîncetat flacăra Nădejdii, căci astfel le vom putea menţine aprinse şi pe celelalte trei: Credinţa, Dragostea şi Pacea. Sursa: Cuvânt către creştinii ortodocşi despre valoarea omului, Preot Ioan |
|
|
Rugăciunea "pe litere" |
3 iulie 2013 |
|
Un ţăran nu prea ştiutor de carte nu mergea nicăieri fără a lua cu el şi cartea de rugăciuni. Memoria nu-l ajuta foarte tare ca să înveţe rugăciunile pe de rost, astfel că pe unde mergea, lua cu el şi cartea, care de acum era roasă de vreme şi avea paginile îngălbenite de atâta buchisit. Într-o zi, ţăranul nostru plecă cu căruţa în mare grabă şi abia după ce merse multe stadii, îşi aduse aminte că ar cam fi ora rugăciunii. Scotoci în traistă, dar văzu că nu-şi luase cu el cartea de rugăciuni. Uitase să verifice de acasă dacă are cartea în traistă sau nu. Se supără şi se mâhni. În mersul calului aşa, se strădui din răsputeri să-şi aducă aminte o rugăciune, dar în niciun fel nu reuşea. Aproape că îi venea şi să plângă, când din senin, ce se gândi: ,,Doamne, Tu Care eşti Bun şi le ştii pe toate şi pe toate le ierţi! Uită-Te la mine păcătosul că mi-am uitat acasă cartea de rugăciuni! Şi fiindcă altceva nu mă pricep a face, uite, o jumătate de oră o să rostesc alfabetul de la cap la coadă…Şi de acolo să alegi Tu literele care alcătuiesc rugăciunile, căci Tu le ştii pe toate şi uite aşa poate voi simţi şi eu că mă rog!”. Şi, se spune că, un înger auzind aceasta a spus în sinea lui: ,,Viu este Domnul Dumnezeul nostru, că nu am auzit până astăzi o rugăciune mai puternică dâcât aceasta de acum, a ţăranului…”. |
|
|
Bătrânul şi stânca |
2 iulie 2013 |
|
Povestesc bătrânii că unui pustnic, Dumnezeu i-ar fi cerut drept osteneală, să împingă în toate zilele vieţii sale o piatră mare, aflată lângă bordeiul său. Şi mulţime de ani s-a nevoit însinguratul monah, tot împingând la acea piatră, de la răsărit soarelui până la apusul soarelui, dar stânca nici că s-a mişcat măcar aşa de un deget. Istovit fiind de la o vreme, potrivnicul diavol i-a adus numaidecât şi gândul zădărniciei ostenelilor sale. Deci s-a rugat atunci monahul, iar mai pe urmă L-a întrebat pe Dumnezeu unde a greşit, de ce nu s-a mişcat din loc acea piatra?!... Şi pentru ruga lui stăruitoare, Domnul i-a adus aminte că ascultarea lui fusese să împingă piatra, nicidecum s-o urnească din loc! Deci truda lui n-a fost nicicând zadarnică, pentru că împingând piatra, braţele şi tot trupul lui au devenit mult mai puternice! - Adevărat nu ai mişcat stânca, însă tu nu trebuia decât s-o împingi. Eu sunt Cel care voi muta piatra acum pentru ascultarea ta. Şi stânca a plecat la vale după cum a fost Cuvântul Domnului. |
|
|
Hoţ pentru Hristos |
1 iulie 2013 |
|
La coliba Cuviosului Paisie de la Sfântul Munte, a venit odată un tânăr care avea un chip luminat. Părintele a crezut că acesta era vreun teolog ceva, dar întrebându-l, a aflat că acesta trăise mulţi ani în închisoare. La început tânărul a furat bani din colecta făcută de unii episcopi. Intra în biserică şi lua din bani, nu pe toţi, apoi cumpăra alimente si le punea noaptea la uşa săracilor. Ca să nu intre cineva nevinovat la închisoare, se ducea apoi şi se preda la Poliţie. Cu vremea, când se fura ceva în sat, poliţiştii îl arestau pe acesta, fiindcă el nu spunea niciodată nimic să se apere. Dacă găseau adevăratul făptaş îl eliberau, iar dacă nu, făcea ani mulţi de puşcărie. El suferea nedreptăţile cu bucurie, ştiind că acestea îi curăţă sufletul. La sfatul Părintelui Paisie, tânărul s-a mutat într-o altă localitate, dar şi aici omul nostru a fost băgat la închisoare pentru o fapta pe care nu a comis-o. Acesta i-a trimis o scrisoare Cuviosului Paisie în care povestea că şi de data aceasta a fost închis pe nedrept. Spunea însă că şi această nouă nedreptate o va suferi, căci ştia că astfel Dumnezeu îi va ierta mai uşor păcatele pe care le-a făcut furând în trecut. Părintele Paisie s-a mirat mult cum tânărul acesta din hoţul de odinioară dorea mult să lepede păcatul şi să se facă ,,hoţ pentru Hristos”. |
|
|
vezi şi |
|