|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Despre clevetire |
31 iulie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VII-a după Rusalii |
|
|
Judecarea aproapelui şi sporirea duhovnicească |
30 iulie 2011 |
|
În zilele noastre multe suflete râvnitoare se păgubesc, neştiind să-şi păzească râvna cu deplină judecată. Căci după Cuvântul Sfântului Pavel, însăşi mucenicia nu este primită înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face după lege, cu dreaptă socoteală. Iată de pildă, sunt mulţi dintre noi care arată mare sârguinţă pentru dreapta credinţă şi păzesc cu sârguinţa rânduielile bisericii, dar de sporit nu sporesc duhovniceşte. Să dăm – bunăoară –vina pe lumea de azi, că este rea şi amăgitoare? Să dăm vina pe păstorii sufleteşti, că nu sunt iscusiţi şi nu poartă grijă de turmă, pentru aceasta ne primejduim şi nu sporim. Dar pe noi ne-a ales Domnul şi ne-a întărit picioarele pe stâncă de mântuire. Toţi aproape, cunoaştem poruncile, ştim cum să ne păzim Sfânta Credinţă, toţi am îmbrăcat haina pocăinţei, am luat pe umeri jugul cel uşor al Domnului şi mergem pe calea Noului Testament. Fraţilor, dacă vom socoti mai bine, vom vedea că pricina poticnelii suntem noi înşine. Căci noi, mergând pe calea cea strâmtă a Crucii, nu luăm seama la mersul picioarelor noastre, ci căutam la picioarele altora. Vreau să spun că, noi lăsăm păcatele noastre uitate şi căutăm la păcate străine. Dar nu numai că luăm seama la cele străine, ci ne sârguim să le arătăm şi altora şi să le judecăm! Viermele lumesc este azi mai iute şi mai stricător ca altă dată. El pătrunde ca şi vântul cel rău din toate părţile. Stăpânitorul cel viclean al veacului acestuia aruncă cele mai aprinse săgeţi aspra feţelor bisericeşti. Lumea aceasta deşartă, după ce îşi otrăveşte duhul cu tot felul de amăgiri, mai are pretenţia şi să vadă pe preoţi sfinţi de pe icoană. Însă unde au vlăstărit clericii? Nu din rădăcina lumii? Dacă rădăcina ar fi mai de soi şi vlăstarele ar fi mai bune. Sarea care se scoate din mare uşor se topeşte când dă de umezeală. Preoţii sunt sarea cea ieşită din marea lumii şi pentru că vânturile lumeşti sunt astăzi mai rele şi mai pătrunzătoare, pentru aceasta şi sarea se topeşte mai uşor ca altădată şi uneori se strică de tot. (Sfântul Ioan Iacob Românul) |
|
|
Suferinţa şi răbdarea duc la biruinţă |
29 iulie 2011 |
|
Oricât de grozavă ar fi furtuna pe mare, orice vifor de valuri şi furtuni ar stârni diavolul în marea vieţii noastre, ea nu se va putea tulbura niciodată atâta timp cât avem o credinţă cu rădăcinile adânc înfipte în Evanghelia şi învăţăturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Creştinii zilelor noastre sunt o mare fără de linişte, tocmai pentru că nu trăiesc o viaţă cu rădăcinile adânc înfipte în Evanghelia Mântuitorului. Ştiţi de cine se teme cel mai tare diavolul? De cei care aleg suferinţa şi ştiu să sufere… O viaţă ce biruie ispitele şi suferinţele, aceasta este o viaţă cu adevărat creştinească. Despre această viaţă ne spune Sf. Apostol Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? …Căci sunt bine-încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru? (Rom. 8, 35-39)
Odată, un doctor a întrebat pe o femeie ce era internată în spital care suferea groaznic, cum poate fi aşa, căci ea în permanenţă slăvea pe Dumnezeu pentru toate, aceasta i-a răspuns: ,,Credinţa cea adevărată în astfel de necazuri se lămureşte!… Domnul a ales vasele cele slabe să facă de ocară pe cele tari. Greu atacată de oftică, doctorii i-au dat femeii drumul, să moară acasă. Însă, peste trei luni, femeia s-a ridicat pe deplin vindecată. Iată un Iov din zilele noastre. Credinţa cea adevărată face adevărate minuni. Fericit cel ce biruie ispita!... Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Hristos tuturor celor ce-L iubesc pe El. De altfel, ca şi faţă de Iov, ispitele diavolului au un hotar al lor, pe care el nu le poate trece, însă noi, cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu îl putem trece şi să-l biruim pe el. Dumnezeu nu îngăduie asupra noastră nicio ispită care să nu fie pe măsura puterilor noastre. Mai mult chiar, împreună cu ispita, El ne trimite întotdeauna mijloacele de a ieşi din ea şi putere pentru a o putea răbda. Căci Domnul ştie să izbăvească din încercări pe aleşii robii Săi. |
|
|
Credinţa - aurul ce trebuie încercat prin foc |
28 iulie 2011 |
|
Satana a încercat să nimicească credinţa lui Iov prin intermediul suferinţelor şi ispitelor, dar nu a reuşit aceasta. Prin intermediul ispitelor se străduieşte şi astăzi satana, neîncetat, să tulbure şi chiar să scoată din rădăcini credinţa sinceră şi curată a tuturor oamenilor. Aşa se explică şi faptul că oamenii credincioşi dau parcă şi de mai multe necazuri decât cei păcătoşi. Necazurile şi suferinţele sunt o încercare a credinţei noastre, ce trebuie biruite prin puterea credinţei noastre. Credinţa cea adevărată se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi al necazurilor. Credinţa cea tare biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca la capăt de drum să se bucure de roadele biruinţei sale. Aurul ce a fost trecut prin foc, iese la urmă mai curat şi mai strălucitor. La fel se întâmplă şi cu aurul credinţei din sufletele noastre. Credinciosul care rabdă suferinţa, la urmă izbândeşte biruitor. Necredinciosul însă, se înalţă până la un punct, de unde apoi se răstoarnă şi cade cu vuiet mare. |
|
|
Haina cea nouă |
27 iulie 2011 |
|
Un creştin s-a dus la un croitor cu o haină mai veche. Dorea să o refacă; să-i pună ceva material nou, ca să iasă o haină nouă. Dar croitorul, cercetând mai de-aproape haina, i-a zis: „Nu se face, frate, să mai repari haina asta! Ar fi pagubă să băgăm material nou în ea; mai bine fă-ţi o haină nouă!” Îndemnul croitorului ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu pune petic nou la o haină veche”(Marcu 2; 21). Lucrul mântuirii sufleteşti nu stă în a pune câte un petic nou la o haină veche (a face câte o mică îmbunătăţire la o viaţă păcătoasă), ci stă în a te îmbrăca în haina cea nouă, în omul cel nou (Coloseni 3; 9-12) |
|
|
Oaza din pustiul lumii |
26 iulie 2011 |
|
Cei ce au explorat întinsul pustiu african, povestesc în scrierile lor despre povara unei astfel de călătorii, care din pricina lipsei de apă rece pentru băut le părea un adevărat calvar fără de sfârşit şi fără nicio speranţă de mai bine. Deasupra lor, soarele scăpăra raze de foc; sub picioarele lor, nisipul fierbinte îi împiedica la mers; prin împrejurimi, fiarele sălbatice îi pândeau la tot pasul. Dar iată! Acolo, în depărtare, la marginea orizontului, se arată un punct negru, care cu cât înaintează caravana, se măreşte şi capătă forme bine definite… Este o oază, singura bucurie a celor ce călătoresc prin pustiu, care în scurt timp îi va da umbra şi apa cea trebuincioasă, precum şi fructele ce-i sunt atât de necesare. Câtă bucurie nu are un astfel de călător, care pierea de sete cu tot aurul şi bănetul ce-l purta în caravanele sale. Câtă bucurie, îi aduce acum izvoraşul din nisip şi umbra bananierilor şi palmierilor lui, pe care deznădejdea aproape că îl biruise!... S-a răcorit, s-a odihnit şi din nou a căpătat puteri şi speranţă cu care şi-a putut continua şi isprăvi drumul.
O călătorie este şi viaţa omului! Şi ea îşi are călătorii şi caravanele sale şi ea este câteodată un pustiu nemărginit, cu nevoi şi groaznice necazuri, ori o mare învolburată ce spumegă cu furie de noianul ispitelor. Şi, precum numai oaza alină setea călătorului din pustiu, tot astfel, numai Biserica, mai poate alina suferinţele sufletelor noastre. Ea este oaza din pustiul lumii. |
|
|
Deget cu deget nu seamănă |
25 iulie 2011 |
|
Un drumeţ ostenit de drum stătea să se odihnească la umbra unui copac. În timp ce se odihnea el acolo, numai ce i-a trecut prin faţa ochilor o trăsură trasă de patru cai care alergau de rupeau pământul şi de-abia reuşea să îi ţină vizitiul. În trăsură se afla şi boierul, cu cuşma pe o ureche, rezemat într-un cot şi trăgând dintr-o ţigară. Omul nostru, necăjit de lungul drum ce îl făcuse pe jos şi văzând trăsura cu boierul răsturnat în ea, îşi spuse: Nu face Dumnezeu dreptate, de ce acestuia i-a dat trăsură cu patru boi, iar mie nici măcar un cal cât de rău, să îmi pot face şi eu treaba cu el… Dar, în timp ce îşi tot plângea el astfel de milă numai ce vede o minune: un orb ducea în spate un olog. Văzând aceasta, pe cât de mâhnit era, călătorul s-a liniştit şi cu bucurie a zis: Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi că am o viaţă mult mai bună decât năpăstuiţii aceştia. Bine au mai spus părinţi noştri că ,,degetele de la o mână nu seamănă unul cu celălalt, dar mai apoi oamenii, că sunt unul de la răsărit şi altul de la apus…” Cuvintele acestea bătrâneşti ne învaţă că, de când este lumea, nu au fost una şi aceeaşi nici plantele, nici animalele, nici oamenii. Şi ce nu are unul are altul, iar ceea ce are celălalt nu are cel dintâi. Unul îşi împlineşte lipsa împrumutându-se la cel care are, iar nevoia de împrumut îi leagă pe oameni. Şi frăţia îi întăreşte pe creştini. (MERINDE pentru SUFLET- Mitropolitul Firmilian Marin, Mitroplitul Olteniei (1949-1972) |
|
|
Vindecarea slăbănogului din Capernaum |
24 iulie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VI-a după Rusalii |
|
|
Rugăciunea |
23 iulie 2011 |
|
|
|
|
Secvenţe de la înmormântarea Părintelui Arsenie |
22 iulie 2011 |
|
|
|
|
Părintele Arsenie Papacioc - biografie |
21 iulie 2011 |
|
Părintele Arsenie Papacioc, teolog din “generaţia de aur”, considerat unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, a fost prigonit şi închis de comunişti, în ultimii 35 de ani din viaţă slujind în Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, unde va fi şi înmormântat. Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în 15 august 1914, ca al şaptelea copil al părinţilor Stanca şi Vasile. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei “Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. Stareţul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: “Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ţii la cancelarie şi pe noi ne pui la greu?”, arată documentele vremii. Anghel Papacioc nu a renunţat la gândul său şi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paracliser şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Ciclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina şi i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit preoţia, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. Arsenie Papacioc a stat mulţi ani în pustie cu părintele Cleopa. După ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, părintele a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, unde a decedat marţi, la 96 de ani, şi unde îşi va găsi odihna de veci.
“Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la construcţia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» – Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare…”, spunea părintele Arsenie Papacioc când vorbea despre el.
“M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mica abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni. Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoaşteţi inimile, posibilităţile”, spunea frecvent părintele Arsenie Papacioc. |
|
|
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul |
20 iulie 2011 |
|
|
|
|
Duhovnicul |
19 iulie 2011 |
|
A adormit întru Domnul,
Părintele Arsenie Papacioc.
roagă-te pentru noi! |
|
|
Cel mai mare rău |
19 iulie 2011 |
|
Socoteşte iubite frate creştine, că după părerea oamenilor răul cel mai mare îl reprezintă moartea. Dar nu este deloc aşa: moartea, din contră este doctorul tuturor durerilor noastre. Oricât am suferi, oricât am fi de ticăloşi am fi, oricât de săraci, ne vom dezlega de toate acestea numai prin moarte. Starea osândiţilor la iad este însă de-a dreptul covârşitoare şi, pe deasupra şi veşnică, nu se va sfârşi chiar niciodată. Şi de vor trece o mie de ani petrecuţi în iad nu vor nici cât o picătură de apă într-un ocean întreg. După ce vor trece mii de mii şi milioane de milioane de ani, muncile iadului se află tot la început. Dar acolo oare nu este moarte? Nu! ,,Căuta-vor moartea şi nu o vor afla”, spune la Apocalipsă! Până când, dar, muncă? Pururea şi iar pururea. Şi nu se va sfârşi niciodată? Niciodată! (MERINDE pentru SUFLET- Mitropolitul Firmilian Marin, Mitroplitul Olteniei (1949-1972) |
|
|
Să învăţăm din căderi |
18 iulie 2011 |
|
Un bătrân călugar şi-a dus ucenicul într-o zi în pădure. Chiar dacă era în vârstă, bătrânul îşi făcea cu multă abilitate loc prin lăstăriş, în timp ce ucenicul lui tot aluneca şi cădea de multe ori. După fiecare cădere, tânărul se ridica şi mormăia, dar continua să-şi urmeze îndrumătorul. După o bună bucată de drum, au ajuns într-un luminiş. Fără se se oprească o clipă, bătrânul călugăr s-a întors pe drumul pe care veniseră. - Nu m-ai îvăţat nimic astăzi, spuse novicele după ce căzuse de nu ştiu câte ori. - Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuşit să-l înţelegi, i-a răspuns bătrânul. Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă. - Şi cum ar trebui să le înfrunt? întrebă ucenicul. - În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură din pădure, răspunse bătrânul. În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să încerci să înţelegi, să observi ce te-a făcut să aluneci mai înainte. |
|
|
Vindecarea celor doi demonizaţi din Gherghesa |
17 iulie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a V-a după Rusalii |
|
|
Izvoarele vrajbei |
16 iulie 2011 |
|
Vrajba l-a iuţit pe om împotriva semenului său, precum foamea l-a hămesit pe lupul din pădure. Ea a rupt stavilele bunei orânduieli şi a înteţit războaiele şi luptele dintre fraţi. Ea a putrezit cheagul dragostei, ce între noi se cădea să fie şi a învins în noi dorinţa de a trăi pentru totdeauna uniţi în dragoste şi bună-înţelegere. Şi tot ea a zguduit până şi temeliile ţărilor şi aşezările de pretutindeni precum aflăm din istoria popoarelor. Iar cauzele vrajbei sunt multiple: 1. duhul sfadei, căci ,,grătar pe cărbuni şi lemne în foc” o numeşte Sfânta Scriptură; 2. din iuţimea mâniei, de vreme ce numai ,,omul mânios stârneşte gâlcevi, pe când cel ce rabdă mult, potoleşte şi pe acelea ce ar putea să vină”, precum arată înţeleptul Solomon, care în altă parte mai adaugă şi pe acestea: ,,Mulge lapte şi va fi unt, stoarce nările şi va ieşi sânge, iar de vei trage afară cuvinte vor ieşi vrajbe şi sfade; 3. din urâciunea urii, deoarece numai ,,ura stârneşte sfadă, în timp ce dragostea acoperă pe toţi cei ce nu iubesc sfadele”, precum Însuşi Domnul ne spune; 4. din animalica îndărătnicie, care singură, ,,meşteşugeşte rele” şi ,,aduce tulburare cetăţii”; 5. din amarnica zavistie, căci ,, De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi?”, întreabă Apostolul Iacob, "oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?”; 6. din grăirea de rău, din luare în râs şi din beţie, care sărăcie şi adâncă întristare aduc.
Iată dar izvoarele care hrănesc vrajba şi o întăresc, ca pe o viperă cu multe capete. Iată limbile de aspidă cu care înţeapă sufletele noastre şi le otrăveşte cu venin. De aceea şi rezultatele ei vatămă şi păgubesc, desfac şi omoară, întunecă şi îl ticăloşesc pe om. (MERINDE pentru SUFLET- Mitropolitul Firmilian Marin, Mitroplitul Olteniei (1949-1972) |
|
|
Nădejdea mântuirii |
15 iulie 2011 |
|
La temelia vieţii noastre stau trei mari pietre şi anume: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dintre toate, nădejdea, reprezintă sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc. Fără piatra nădejdii clădirea vieţii noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la temelie, şi celelalte pietre se zdruncină şi cad, adică toate celelalte virtuţi ale omului slăbesc şi se pierd. Când slăbeşte nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credinţa slăbeşte şi dragostea creştinească se răceşte, viaţa omului nemaiavând nici un rost. Taina vieţii creştine se sprijină pe nădejdea mântuirii aşa cum copacul se sprijină în rădăcină. Dacă această rădăcină a sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credinţă şi cum poate să mai rodească mântuirea? După cum copacul îşi trage hrana din pământ prin rădăcină, tot aşa şi sufletul omului îşi trage puterea de viaţă din nădejdea mântuirii. Sfinţii Părinţi aseamănă nădejdea cu o ancoră. Viaţa omului este întocmai ca o corabie care se poartă pe valurile vieţii şi care de multe ori se primejduieşte de furtuna ispitelor. Dacă n-ar avea omul ancora nădejdii, atunci ar fi biruit de valuri totdeauna. Fără acest sprijin sufletesc, omul n-ar putea ajunge niciodată la limanul mântuirii. Dacă n-ar fi virtutea nădejdii, atunci nici credinţa şi nici dragostea n-ar putea sălăşlui in inima omului şi viaţa s-ar pierde. În puţine cuvinte, putem spune că omul care are nădejdea în suflet nu este biruit niciodată de furtunile şi încercările vieţii. (Sfântul Ioan Iacob Românul) |
|
|
Echilibru |
14 iulie 2011 |
|
Într-o mănăstire, a venit din altă parte un călugăr în căutarea de atmosferă mai evlavioasă decât în mănăstirea din care plecase. Stareţul l-a primit şi l-a ţinut trei zile ca oaspete. Dar conform regulii mănăstireşti, după cele trei zile, cine vrea să rămână trebuie să muncească în rând cu ceilalţi monahi. Aşa că oaspetele a fost invitat la muncă, la câmp. Contrariat, călugărul îi spuse stareţului: „Părinte, eu am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi cu rugăciune.” Stareţul i-a spus atunci: „Bine părinte, stai, citeşte şi roagă-te.” A venit vremea mesei. Călugărul evlavios se aştepta să fie chemat la masă, dar n-a fost chemat. La fel s-a întâmplat şi la masa de seară. A aşteptat ce-a aşteptat, iar când l-a răzbit foamea, s-a dus la stareţ şi i-a zis: - Părinte stareţ, nu se mănâncă de două ori pe zi în mănăstirea aceasta - Ba da. - Păi atunci de ce n-am fost chemat şi eu la masă? Stareţul i-a spus: - Păi am auzit de la sfinţia ta că te hrăneşti cu rugăciunea şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Noi ăştia mai păcătoşi, care muncim la câmp, avem nevoie şi de mâncare! Călugărul şi-a pus capul în pământ şi a cerut iertare. A doua zi a mers la muncă dar şi la masă. Dincolo de nuanţa ironică a acestei întâmplări din Pateric, un lucru e evident. Omul are nevoie în viaţă de echilibru, iar omul echilibrat este acela care ştie cât să-i dea trupului şi cât sufletului. El ştie că nu numai cu pâine se va hrăni omul, dar mai ştie că nici fără pâine nu poate trăi. |
|
|
De ce nu ascultă Dumnezeu rugăciunile |
13 iulie 2011 |
|
|
|
|
Complexul lui Adam |
12 iulie 2011 |
|
Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia. Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă. Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi iei rămas bun vino în sala de conferinţe.” Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece satisfacţie pentru că s-a dus. În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau de complexul lui Adam. |
|
|
Hoţul nepedepsit |
11 iulie 2011 |
|
Când cineva greşeşte, drept e să fie pedepsit. Pedeapsa, se spune, îl ajută pe vinovat să se îndrepte şi să nu mai recidiveze. Nu e întotdeauna aşa. Cred că v-aţi găsit măcar odată în situaţia de a pedepsi pe cineva care v-a greşit. Şi primul impuls a fost să-i vădiţi vinovăţia, adică să-l faceţi de râs în faţa celorlalţi. E un mod de a pedepsi, însă nu foarte eficient pentru a-l şi îndrepta pe cel vinovat. Iată o istorioară edificatoare despre un rege, care s-a dus însoţit de câţiva curteni la magazinul unui bijuterier, ca să comande un inel pentru soţia sa. După ce suita a ieşit din magazin, bijutierul a venit într-un suflet după rege şi i-a spus că-i lipseşte un diamant din vitrină. Regele şi-a dat seama că bijutierul acuză pe cineva de furt. A intrat din nou în magazin şi a cerut un vas cu multă sare. Le-a poruncit celor care-l însoţeau să introducă fiecare pumnul în vas, să-l scoată afară şi apoi să-l deschidă. După ce toţi au executat ordinul, sarea a fost vărsată pe masă şi între bobiţele albe era şi diamantul dispărut. Regele înţelept a vrut şi a reuşit să-i dea hoţului posibilitatea să restituie piatra furată, fără să-l vădească însă şi să-l facă de ruşine. Şi a mai reuşit ceva: să câştige fidelitatea şi recunoştinţa unui supus, fie el şi hoţ. |
|
|
Vindecarea slugii sutaşului |
10 iulie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii |
|
|
Încercările |
9 iulie 2011 |
|
Sunteţi vorbiţi de rău, şi pe nedrept? Înduraţi aceasta cu multă răbdare şi vi se va socoti ca plată a păcatelor pe care le-aţi făcut până acum. Din punctul acesta de vedere vorbirea de rău este pentru noi un dar al lui Dumnezeu. Aşadar, noi trebuie să căutăm să ne împăcăm cu toţi cei care ne-au nedreptăţit, cu toate că lucrul acesta ne pare greu de înfăptuit. (Sfântul Teofan Zăvorâtul) |
|
|
Gândurile |
8 iulie 2011 |
|
Izbucnirea gândurilor este foarte periculoasă şi este nevoie de multă atenţie în privinţa aceasta. Vrăjmaşul vrea să ne prindă în capcană după care să ne nimicească. Gândurile se pot alunga prin frica faţă de Dumnezeu şi prin tăria de caracter a fiecăruia. Cauzele năvălirii lor aspra noastră sunt multiple, însă cele mai importante sunt mulţumirea de sine şi înfumurarea. Luptaţi-vă deci să readuceţi în inimă frica de Dumnezeu şi încălziţi-vă din nou sufletul cu râvna pentru cele sfinte. Altfel, războiul gândurilor se va înteţi. Mintea chinuită de gânduri este ca o casă cu ferestrele deschise şi din care stăpânul este plecat. Oricine trece pe acolo poate să arunce înăuntru cu pietre şi gunoaie. Atunci când stăpânul se va întoarce va suferi pentru starea jalnică în care se află casa lui în care nu va mai putea locui până ce nu o va curăţa la loc. Tot astfel, când după atacul gândurilor sufletul îşi va veni în fire, găseşte în el atâta mizerie şi atâtea gânduri încât rămâne blocat. Bine ar fi ca această stare să trezească în el dorinţa de a se curăţa. Altfel, ar exista pericolul ca el să nu se mai poată îndrepta spre Dumnezeu, şi aceasta, într-adevăr ar fi cea mai mare nenorocire. (Sfântul Teofan Zăvorâtul) |
|
|
Pildă de evlavie |
7 iulie 2011 |
|
Împăratul Valens, care era aderent al învăţăturii ariene, voia cu orice preţ să-l câştige de partea sa şi pe sfântul Episcop Vasile cel Mare. Cu îndeplinirea acestui plan l-a însărcinat pe Modest, guvernatorul său. Acesta, plecând la Cezareea la îndemnul împăratului, l-a chemat la sine şi pe preacinstitul arhiereu, tratându-l cât se poate de prieteneşte. Aducând apoi vorba despre lucruri religioase, l-a rugat pe episcopul atât de devotat credinţei sale ortodoxe, să cedeze împrejurărilor şi să nu mai stea atât de riguros legat de învăţăturile ortodoxe, în acest sens asigurându-l şi de cea mai mare cinste şi prietenie din partea împăratului. Dar Sfântul Vasile, cu sufletul pătruns de multă evlavie răspunse guvernatorului împăratului următoarele: - Ceea ce învaţă Biserica am primit de la Dumnezeu; pentru aceasta garantez cu sângele meu; voi apăra chiar cu preţul vieţii mele adevărul credinţei, împotriva tuturor atacurilor ereticilor. Spune dar, împăratului tău că îi respect prietenia, dar că ea va valora ceva şi pentru mine numai atunci când va fi însoţită şi de evlavie. Ducând acest răspuns împăratului, guvernatorul a adăugat: - Suntem învinşi, acest om se ridică deasupra tuturor ameninţărilor şi promisiunilor!… |
|
|
Ce să facem seara |
6 iulie 2011 |
|
Seara, după ce ai terminat toate treburile zilei în niciun caz nu trebuie să te dedai odihnei, indiferent cât de mult te-au obosit treburile de peste zi. Adevăratului creştin nu i se cuvine să fie nerecunoscător. Deci trebui să Îi fii recunoscător Bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile ce ţi le-a oferit, adică pentru că te-a mai lăsat în viaţă, pentru puterea trupească şi sufletească cu care te-a înzestrat, pentru sănătatea pe care ţi-a dat-o, pentru hrana cu care te-a desfătat, pentru toate gândurile şi dorinţele mântuitoare pe care le-ai avut, pentru ajutorul şi apărarea de care te-ai bucurat şi, chiar şi pentru încercările la care, tot din dragoste pentru tine te-a supus. Apoi, ar fi benefic să continui prin a-ţi hrăni sufletul prin cugetări duhovniceşti de genul: M-am apropiat cu încă o zi de moarte. Ce aş face dacă aş fi chemat la Judecată chiar în noaptea aceasta? Aş trece eu cu bine pragul către veşnicie? De dimineaţă aveam intenţia de a-mi petrece ziua în sfinţenie, dar am reuşit eu aceasta? Nu L-am mâniat oare cu nimic astăzi pe Dumnezeu? Apoi, după ce ţi-ai pus astfel de întrebări:
Roagă-te Duhului Sfânt să te ajute să îţi aduci aminte cum ai petrecut ziua pe care tocmai o închei, şi anume: cum te-ai sculat, cum ţi-ai făcut rugăciunile de dimineaţă, cum te-ai comportat în munca pe care ai avut-o de făcut, cum te-ai comportat cu cei din familie, vecini, prieteni şi străini, şi mai cu seamă, cum te-ai comportat în împrejurările primejdioase pentru tine: te-ai expus păcatului, sau ai încercat să îl eviţi? Cum te-ai purtat când ai fost tratat nepoliticos, când nu ai fost ascultat, când au râs alţii de tine şi alte asemenea?
Roagă-te Duhului Sfânt să te ajute să îţi aduci aminte cu exactitate ce ai făcut, ce ai spus, ce ai gândit cum te-ai luptat, sau nu, să îţi ţii promisiunea sfântă pe care ai făcut-o de dimineaţă, aceea de a evita păcatul!
Roagă-te Duhului Sfânt să te ajute să îţi aduci aminte cum si de ce ai păcătuit, dacă ai păcătuit cu fapta sau cu cuvântul, dacă ai păcătuit prin gânduri şi dorinţe nechibzuite, dacă ai omis să faci un lucru bun sau necesar, dacă ai călcat vreuna din poruncile lui Dumnezeu, dacă ai fost părtaş la păcatele săvârşite de alţii, fie şi numai prin simpla ta prezenţă acolo!
Roagă-te mai ales ca Duhul Sfânt să te ajute să îţi aminteşti ce hotărâre sfântă ai luat dimineaţa şi ce te-a ajutat să o împlineşti sau dimpotrivă ce te-a împiedicat a o împlini.
Creşterea noastră duhovnicească depinde exact de o astfel de cercetare conştiincioasă asupra noastră. Fără o astfel de cercetare, mai mult sau mai puţin exactă, nu vom putea spori duhovniceşte, şi nimeni să nu viseze că fără ea va reuşi să devină desăvârşit! Prin aducerea-aminte a celor săvârşite în ziua ce tocmai se încheie, încearcă ca tot ceea ce vei afla bun în tine să nu-l consideri ca fiind al tău, ci primit în dar de la Dumnezeu, fapt pentru care eşti dator să Îi mulţumeşti, nicidecum să te mândreşti cu el. La fel, tot lucrul rău pe care-l vei afla în tine, să încerci să ţi-l atribui doar ţie: slăbiciuni şi obiceiuri proaste. Căieşte-te grabnic şi roagă-L pe Dumnezeu să te ierte din nou şi ia hotărârea de a nu mai păcătui, în special de nu mai face iarăşi acelaşi păcat. În special trebuie să iei hotărârea de a fi cu băgare de seamă asupra celei mai rele tendinţe a inimii tale, cea pe care o descoperi cel mai adesea la tine. Apoi să cauţi cele mai eficiente metode de a evitata păcatele, metode pe care va trebui apoi să le foloseşti de fiecare dată când te vei mai întâlni cu păcatul. În special, să cauţi metode de combatere a principalului tău păcat, cel pe care îl săvârşeşti cel mai adesea. În acelaşi timp, roagă-te ca Dumnezeu să îţi dezvăluie cele mai bune metode prin care, cu ajutorul harului Său, să fii atât de întărit în a te împotrivi înfăptuirii păcatului, pe care, apoi, fără şovăială să le pui în aplicare, preferând mai bine a muri, decât a săvârşi din nou păcatul, chiar şi când acesta este unul mic după părerea ta, deoarece şi prin acesta tu Îl întristezi pe Bunul Dumnezeu. |
|
|
Egoismul şi mândria |
5 iulie 2011 |
|
În Kiev, era un călugăr ce se nevoia mult în post şi izolare. Pentru aceasta el ere mult luptat de demonul egoismului şi al mândriei, fapt pentru care a plecat să se mărturisească preafericitului stareţ Partenie. Acesta i-a dat bani şi trimiţându-l la piaţă i-a spus: - Mergi şi cumpără carne şi mănânc-o dinaintea celorlalţi! Urmând sfatul stareţului, călugărul a scăpat de toate ispitele pe care le avea mai înainte. Iată cum se luptau Părinţii cu mândria! Să controlaţi cât mai des cum staţi la acest capitol, pentru că mândria este un pericol şi o nenorocire foarte mare!!! Se spune că ea este hoţul care trăieşte în casa noastră. De multe ori se înţelege cu hoţii de afară şi le deschide uşile şi ferestrele, pentru ca aceia să intre şi să răpească orice lucru de preţ din casa sufletelor noastre. (Sfântul Teofan Zăvorâtul) |
|
|
Turnul Babilonului |
4 iulie 2011 |
|
În urma potopului, oamenii s-au abătut iarăşi de la calea lui Dumnezeu şi se aşteptau iarăşi la un alt potop. Pentru aceasta au început să zidească Turnul Babel, adică cetatea Babilonului. Aveau de gând s-o înalţe mai sus de norii cerului, ca să nu-i mai poată îneca apa. Pentru nebunia lor, Dumnezeu le-a amestecat atunci limbile şi nu au putut isprăvi nimic. Lumea modernă de astăzi, nu este mai brează decât cea de atunci. Azi aproape toţi oamenii cunosc că s-au depărtat de Dumnezeu şi pentru aceasta ei aşteaptă o pedeapsă cerească. Dar în loc să alerge la chivotul scăpării, adică la corabia Bisericii, prin dreapta credinţă şi pocăinţă, în loc să caute pe Dumnezeu, oamenii buimăciţi cu civilizaţia, îşi zidesc iarăşi ,,turnuri” ca şi oarecând la Babilon. ,,Turnul Babilonului” din zilele noastre nu este o clădire de piatră sau de cărămidă ci goana cea nebună după născociri. Lumea zice că progresul tehnic uşurează viaţa omului şi îi garantează siguranţă, adică îl pune la adăpost. Dar cât de înşelătoare este părerea aceasta! Căci noi vedem bine că de o vreme încoace, de când s-a modernizat lumea şi au sporit născocirile, de atunci s-a înmulţit şi răutatea, iar viaţa omului s-a făcut mai grea şi mai împresurată de primejdii. Niciodată nu a fost lumea mai tulburată şi mai deznădăjduită ca în vremurile noastre când a sporit civilizaţia. După cum vedem pricopseala aceasta de civilizaţie, L-a îndepărtat pe Dumnezeu din inimile oamenilor. A sporit mintea, dar s-a răcit şi inima; s-a îmbogăţit ştiinţa dar s-a păgubit credinţa. (Sfântul Ioan Iacob Românul) |
|
|
Luminătorul trupului |
3 iulie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a III-a după Rusalii |
|
|
Avariţie |
2 iulie 2011 |
|
La Paris, trăia odată un medic cu numele de Sivius, care pentru ştiinţa sa, reuşise să îşi câştige un renume într-un timp foarte scurt. Acesta era însă aşa de zgârcit, încât iarna nici nu îşi încălzea camera… Pentru a se încălzi, el păstra în pivniţa casei sale un butuc greu. Când i se făcea frig, acesta cobora în pivniţă, lua butucul şi îl căra în spate până se încălzea. Setea şi-o putea potoli cu apă care nu îl costa nimic. Iar, în privinţa mâncării, el se mulţumea cu ceea ce era mai simplu şi mai ieftin. Nu de puţine ori, el se abţinea cu totul de la mâncare şi se culca cu totul flămând. Tot ceea ce făcea Silvius cuiva, o făcea numai pentru bani. Tocmai de aceea, când a murit, urmaşii săi au hotărât să scrie pe crucea mormântului său următoarele cuvinte: ,,Aici zace Silvius, care nu a făcut gratuit niciun bine şi care şi în groapă s-ar întoarce dacă ar şti că tu, cititorule, citeşti gratuit acest epitaf” Şi, Silvius a murit, lăsând în urmă o foarte frumoasă avere, care însă nimănui nu a folosit, căci a ştiut atât de bine să o ascundă, încât ea nu a mai fost găsită de nimeni niciodată… |
|
|
Tânărul necuviincios |
1 iulie 2011 |
|
Un tânăr credincios se mutase de puţină vreme într-o comună mare cu multe sate, astfel că în împrejurimi avea şapte biserici. El voia să meargă la Sfânta Liturghie acolo unde oamenii participau trup şi suflet şi unde credinţa lor era mai puternică. Şi nu ştiu cum să facă altfel, decât să se îmbrace în haine zdrenţuite, murdărindu-se pe faţă cu cărbune, cât să arate ca un cerşetor şi merse din biserică în biserică, chiar în timpul Sfintei Liturghii, ca să vadă unde este bine primit. În prima biserică numai intrând, femeia de la lumânări l-a scos afară dându-i citate din Sfânta Scriptură despre ţinută în Biserică, spunând că ea citeşte Epistolele Sfântului Apostol Pavel. În a doua biserică intrând, toţi cei din jurul lui începură să nu mai fie atenţi la slujbă şi începură a discuta cum de el cu hainele acestea a îndrăznit să intre în biserică. Plecă el de acolo de bunăvoie şi intră în a treia. Aici dacă văzu că nimeni nu se uită la hainele lui, începu să îngâne aşa ceva, prefăcându-se că e bolnav. Un bărbat nu a mai răbdat şi l-a luat pe sus izgonindu-l din biserică. În a patra biserică, oamenii răbdară să-l vadă murdar, să îngâne şi văzând asta, tânărul începu a zice din când în când: "Mi-e foame!”. Şi aici îl repezi careva, spunându-i că în biserică nu se mănâncă şi să caute de mâncare pe afară cât o vrea. În a cincea, oamenii îi răbdară îngânarea, văitatul de foame, căci cineva îi întinse un covrig, dar după aceea spuse că îi este sete, oamenii nu-l mai răbdară şi îl scoaseră şi de aici. Într-a şasea biserică intrând, credincioşii dacă au văzut că nu stă locului, au început să se agite, care încotro, unul să-i dea pâine, altul să-i dea apă, dar de aici a plecat el singur. Într-a şaptea biserică intrând, a început la fel să îngâne, să ceară mâncare şi apă, dar nimeni din cei prezenţi la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uită urât la el. Slujba se încheie, se închinară toţi la icoane şi se miruiră, apoi tânărul a fost dus de câţiva credincioşi la o casă în apropiere, a fost îmbăiat, ospătat şi i s-au dăruit şi haine noi. Tânărul gândi că aceasta ar trebui să fie biserica în care va să vină la slujbă de acum înainte, nu pentru faptul că se alesese cu haine noi, fiindcă avea haine destule acasă. Dorea acest lucru din două motive; o dată pentru că nimeni nu şi-a întrerupt rugăciunea şi lucrările credinţei în timpul Sfintei Liturghii ca să-i dea lui atenţie, şi a doua. fiindcă oamenii aceia nu ţineau doar de forma cuvântul Scripturii, ci chiar au înţeles că trebuie să şi lucreze după acel cuvânt. Astfel au lucrat cu toţii, îmbrăcându-l şi ospătându-l, ca să se împlinească prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; Însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; Bolnav am fost şi M-aţi cercetat" (Matei 25, 35-36) |
|
|
vezi şi |
|
