|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Este trebuinţă de rugăciune |
31 iulie 2010 |
|
S-au dus oarecari fraţi la avva Antonie şi i-au zis lui: spune-ne nouă cuvânt, cum să ne mântuim? Zis-a lor bătrânul: aţi auzit Scriptura? Bine vă este vouă. Iar ei au zis: voim să auzim şi de la tine, părinte. Şi a zis lor bătrânul: zice Evanghelia: de te va lovi cineva peste faţa cea dreaptă a obrazului, întoarce-i lui şi pe cealaltă. Zis-au lui: nu putem face aceasta. Zis-a lor bătrânul: de nu puteţi întoarce şi pe cealaltă, măcar pe aceea una s-o suferiţi. Zis-au lui: nici aceasta nu putem. Zis-a bătrânul: dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul aceluia ce aţi luat. Şi au zis ei: nici aceasta nu putem. Deci, zis-a bătrânul, ucenicului său: fă-le puţină fiertură căci sunt neputincioşi. Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă. (Patericul Egiptean) |
|
|
N-am timp... |
30 iulie 2010 |
|
Era un creştin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...” - Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică? Iar el îi răspundea: - N-am timp, părinte! Altădată, părintele iar: - De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule? Şi el, la fel: - N-am timp, părinte… Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său. Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viaţa, zicând: - Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit! Atunci părintele, cu glas blajin, i-a zis: - Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii… - Şi unde l-aş putea găsi, părinte? - Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui… Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii. |
|
|
Zidul urii |
29 iulie 2010 |
|
Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, s-a îmbogăţit peste noapte. Trăind în ceartă cu un vecin al său, voind să-şi arate „muşchii”, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică, aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Din cauza lipsei razelor mângâietoare ale soarelui, care distrug microbii, unul din copiii săracului murise de oftică (TBC). Omul rău, mustrat de conştiinţă, îşi zise: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric. Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi se hotărî să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul, căci peste puţin timp, află că vecinul căzuse la pat. Şi aceasta pentru că omul rău le furase lumina soarelui. Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Iată ce face zidul urii, banul, mândria şi lipsa dragostei. Dacă există cumva şi în faţa casei noastre acest zid, să-l dărâmăm cât mai repede, ca să-l salvăm şi pe cel de lângă noi, dar să scăpăm şi noi de mustrarea conştiinţei! |
|
|
Adevăratul fiu |
28 iulie 2010 |
|
Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe, în regimul trecut, plecase undeva în America şi-şi pierduse urma. Câţi n-au plecat aşa şi de la noi! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare avere, s-a constatat că nu avea urmaşi şi că a lăsat un testament pentru fiul său, la dispoziţia judecătorului. Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatălui său. Dar în loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând că este fiul. Se potriveau şi numele. Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lăsase doar testament că averea rămâne fiului său, dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din frageda tinereţe, şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce făcea. Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată solomonică. (Vă amintiţi ce e o judecată solomonică? Două femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea că e al ei, cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui, şi care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gândit la o stratagemă. A zis: "Aduceţi copilul aici". Şi l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: "Taie copilul în două, şi jumătate să ia una din pretinsele mame, iar cealaltă jumătate s-o ia cealaltă". Una din ele a zis: "Aşa să faci!" Cealaltă a zis: - "Nu. Decât să-l tai, mai bine dă-i-l ei". Solomon a recunoscut în această femeie pe mamă adevărată, pentru că numai o mamă adevărată nu putea să rabde ca propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevărată, a acceptat cu uşurinţă sentinţa). Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure, dar au jurat toţi trei că sunt adevăraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort, şi punând portretul pe un perete, a spus: "Vă dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi". Doi dintre ei care erau şi foarte buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inimă, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost un ţintaş bun. Ar fi nimerit drept în inimă. A zis: "Nu pot să trag în inima tatălui meu!" Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit toată moştenirea tatălui său.
… şi când te gândeşti că astăzi, de multe ori, adevăraţii fii săgetează fără scrupule inimile taţilor lor, pentru lucruri de nimic… |
|
|
Despre citirea cărţilor sfinte |
27 iulie 2010 |
|
Zis-a fericitul Ioan Gură de Aur: „Când vei şedea tu la citirea dumnezeieştilor cuvinte, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ochii inimii. Ca nu numai să citeşti cele scrise, ci ca să le şi faci, ca nu spre păcat [spre mărturie] să citeşti cuvintele şi vieţile sfinţilor. Şi iarăşi, când vei citi cu multă sârguinţă, să citeşti cuvintele cu dinadinsul şi cu toată inima şi să nu te grăbeşti numai a întoarce filele. De-ţi este ţie de trebuinţă, nu te lenevi, ci şi de două ori şi de trei ori să citeşti cuvintele şi chiar de mai multe ori, ca să înţelegi puterea lor. Iar când vei voi să citeşti sau să asculţi pe altul ce citeşte, apoi să te rogi lui Dumnezeu, aşa zicând: Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău şi să-l înţeleg pe el şi să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu; ca să-mi luminezi mintea şi gândul, cu lumina înţelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le şi fac. Ca nu spre păcat să citesc vieţile şi cuvintele sfinţilor, ci spre înnoire şi spre luminare, spre sfinţire, spre mântuirea sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice. Că Tu eşti luminarea celor ce zac întru întuneric şi de la Tine este toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit". (Proloagele) |
|
|
Calea |
26 iulie 2010 |
|
Într-o zi, un om păcătos se jeluia unui credincios: - Dragă prietene, sunt un om pierdut... Cel credincios, zâmbitor, îi spuse atunci: - Bucură-te că eşti pierdut, dragul meu ... - Cum aşa, să mă bucur? - îi răspunse mirat păcătosul. - Da, fiindcă este scris în Evanghelie: Iisus a venit să găsească pe cel pierdut ... - Şi ce trebuie să fac pentru aceasta? - Foarte lesne: să te aşezi în calea lui Iisus ca să te găsească. - Şi care-i calea lui Iisus? - Este calea Bisericii dreptmăritoare, unde vei găsi învăţătura mântuitoare a Evangheliei lui Iisus Hristos – Salvatorul sufletelor noastre. Pe această cale te vei întâlni şi cu prietenii Lui, cu ucenicii Lui, cu Sfânta Sa Maică şi cu toţi cei ce cândva au fost pierduţi ca şi tine, dar, căutând, au aflat Calea, Adevărul şi Viaţa. |
|
|
Corabia pe valuri |
25 iulie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Baba |
24 iulie 2010 |
|
Oamenii trec uneori prin situaţii aparent inexplicabile. De exemplu: pagube, nedreptăţi, jigniri şi altele asemenea. Dar nimic nu este întâmplător. Toate sunt cu voia, cu ştirea şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru folosul oamenilor. Toate acestea vin datorită faptului că oamenii nu se spovedesc sincer, curat şi la timp, şi pentru că nu au primit un canon pe măsura păcatelor sau, dacă l-au primit de la duhovnic, nu îl împlinesc. Şi cred că aţi auzit şi dumneavoastră de părinţi bătuţi şi chinuiţi de copiii lor. Motivul: şi părinţii, la rândul lor, s-au comportat asemenea cu bătrânii lor. Sau unora li se întâmplă să li se fure bunuri de valoare, fiindcă şi ei, la rândul lor, au furat de la alţii. Altora apa, viitura, le ia casa şi toată agoniseala. Şi alte asemenea evenimente dureroase ce se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu din raţiuni ştiute numai de El. Cunosc un caz, un fapt autentic, pe care vreau să vi-l relatez şi dumneavoastră. Undeva, într-un sat, o bătrână îşi avea casa lângă fiicele ei. Cu una dintre ele trăia chiar în aceeaşi casă. Între bătrână şi fiicele ei nu existau tensiuni, certuri sau alte probleme; convieţuiau paşnic. Singura problemă, oarecum jenantă, era că două dintre fiicele bătrânei nu-i ziceau mamă, ci „babă”. „Babo” în sus, „babo” în jos, „ce faci babo?” Nu prea îi convenea bătrânei apelativul acesta, dar ce să facă. Şi aşa i-au zis până când bătrâna, la 94 de ani, a plecat la Domnul. Dar, nu după mult timp, au îmbătrânit şi fiicele bătrânei. Una din ele are acum 91 de ani şi locuieşte cu o fiică de a sa, care din… „babă” n-o slăbeşte. Tot „babă îi zice şi fiică-sa. Cealaltă soră, care are acum 81 de ani, îşi primeşte şi ea răsplata pentru atitudinea faţă de mama ei. Deşi copii dumneaei nu-i zic „babă”, dar toţi nepoţii, pe un ton jignitor, din „babo” n-o mai slăbesc. Să fie oare întâmplător? Eu cred că nu. De aceea trebuie să ne revizuim comportamentul faţă de bătrânii noştri. Iar dacă am procedat asemenea celor două fiice, să ne spovedim şi să ne gândim că mâine-poimâne vom fi şi noi bătrâni, de ne va da Dumnezeu zile, şi ne vom primi răsplata, cu vârf şi îndesat, pentru comportamentul nostru. |
|
|
LAVRA PECERSKA - partea a II-a |
23 iulie 2010 |
|
|
|
|
LAVRA PECERSKA - partea I |
22 iulie 2010 |
|
LAVRA PECERSKA (sau LAVRA PEŞTERILOR) KIEV(Ucraina) cu 119 Sf. Moaşte
|
|
|
Cele patru piersici |
21 iulie 2010 |
|
Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare: - Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ? - Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor. - Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ? - Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ... - Şi apoi ? - Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau. - Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său. - Nu ştiu. - Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ? - Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i! - Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi. În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi. - Dar ţie ţi-a plăcut piersica ? - Nici eu nu ştiu, tătucă. - Cum, şi tu ai vândut-o ? - Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet. Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus: - Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc) |
|
|
Secretul comuniunii |
20 iulie 2010 |
|
Stareţul unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori: „Părinte, călugării din această mănăstire provin din locuri diferite, din medii sociale diferite, fie de la ţară, fie de la oraş; unii sunt intelectuali, alţii sunt simpli ţărani, unii sunt tineri, alţii sunt bătrâni. În ciuda originii şi formării lor diferite, cum pot ei totuşi să formeze o comunitate unită?” În loc de un răspuns teoretic, părintele stareţ le răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc exterior, nişte spiţe şi un punct comun în centru. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Iisus Hristos. Acest Centru ne ţine pe toţi. El ne ţine împreună". Mult s-au minunat vizitatorii de înţelepciunea bătrânului şi de puterea învăţăturii lui. Stareţul continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru, cu atât se apropie şi între ele. Şi cu cât se apropie şi mai mult, se unesc între ele şi se unesc şi cu centrul care le susţine, făcând un corp comun. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Şi cu cât ne apropiem şi mai mult de Hristos, vom ajunge la o sfântă comuniune: Hristos v-a trăi în noi şi noi în Hristos. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi de asemenea pentru ceilalţi". |
|
|
Cele mai frumoase mâini |
19 iulie 2010 |
|
Singura preocupare a trei fete la vârsta adolescenţei era să aibă mâini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme şi loţiuni şi-şi pierdeau vremea şi banii cu îngrijirea mâinilor. Într-o zi, când cele trei fete ieşiseră la plimbare şi se odihneau într-un parc, de unde pornea un drum în urcuş, li s-a alăturat o altă fată, cam la vârsta măritişului. Aceasta asculta conversaţia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-şi păstra mâinile cât mai frumoase şi, instinctiv, şi-a privit propriile mâini. Erau cam butucănoase, cu bătături din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai îngrijite şi vopsite şi lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat şi acestea la mâinile ei şi au râs. În momentul acela a apărut în faţa lor o bătrânică, nu prea elegant îmbrăcată, obosită. Le-a rugat pe fete s-o ajute să urce panta, mai ales că avea şi o sacoşă destul de grea în mâna. Cele trei "graţii" au strâmbat din nas, s-au uitat la mâinile lor şi nici nu s-au gândit să se mişte din loc. Cealaltă s-a repezit de îndată, i-a luat sacoşa şi a ajutat-o să urce dealul. Când au ajuns sus, fata cu mâinile urâte şi bătrânica s-au oprit şi, cu o faţă luminoasă, ca de înger, bătrânica a luat mâinile fetei într-ale sale şi i-a spus: "Fata mea, cele mai frumoase mâini sunt cele care ajută pe alţii!" |
|
|
Înmulţirea pâinilor - despre Sfânta Împărtăşanie |
18 iulie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Pentru un milion |
17 iulie 2010 |
|
În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. - Bine, a mai întrebat colonelul, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte ? - Desigur că era sănătoasă, i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia. - Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un milion de dolari. Din celălalt capăt al salonului, călugăriţa l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: - Nici eu n-aş face acest lucru pentru un milion de dolari. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după faptele noastre. |
|
|
Datoriile mărunte |
16 iulie 2010 |
|
Un gospodar cumpăra lucruri mărunte, pe datorie, de la o dugheană. Părându-i-se că mărunţişul ce datora nu-i lucru de seamă, a lăsat zi de zi şi n-a plătit mărunţişul acela, care se făcuse datorie mare, pe care acuma n-o mai putea plăti... Stând într-o zi acasă, mâhnit de gândul că nu mai poate plăti datoria, iată că vine la el negustorul şi-i spune o mare bucurie: a venit un prieten bun al datornicului şi i-a plătit toată datoria. Nespusă a fost bucuria omului.
Aşa e şi cu datoria păcatelor noastre. Le-am adunat zi de zi, zicând că-s mărunte şi nu se bagă de seamă, şi datoria s-a făcut cât un munte. Şi a venit atunci la dugheana datoriilor noastre, un prieten mare şi bun, care a plătit datoria în locul nostru. Acesta este chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, prin Jertfa Lui, ne curăţă de toată păcătoşenia, numai să vrem să gustăm din această Sfântă Jertfă, urmându-i învăţătura în Sfânta Lui Biserică. |
|
|
Când să ne oprim |
15 iulie 2010 |
|
S-a făcut pomană în muntele lui Avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui, şi a băut. Asemenea şi pe al doilea, şi a primit. Apoi i-a dat lui şi pe al treilea, şi nu l-a luat, zicând: "Încetează, frate, au nu ştii că este (de la) satana?" (Pateric, Avva Sisoe) |
|
|
Fata Morgana |
14 iulie 2010 |
|
„Fata Morgana” este o iluzie trecătoare, o apariţie înşelătoare, un fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la orizont apar ca şi cum s-ar reflecta într-o apă, apar ca o oază înverzită şi înflorită într-un deşert. Se mai întâmplă şi în… zona noastră o astfel de iluzie. Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea şi, luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea." Porni. Dar puţin mai încolo, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări puţin încălţămintea de noroi." Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: "Nu face nimic. Important e să ajung la struguri. Merită orice sacrificiu”. Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare, o iluzie, o „Fata Morgana”. Privindu-se pe sine îşi zise: "Iată că sunt istovit, tot însetat şi plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”
Aşa păţesc mulţi oameni, chiar creştini: aleargă însetaţi după o „Fata Morgana” ani de zile, ca să-şi dea seama la capătul alergării, după ce şi-au murdărit trupul şi sufletul în mocirla păcatelor, că închipuirea lor a fost doar o iluzie, că s-au înşelat. |
|
|
Mărturisirea credinţei |
13 iulie 2010 |
|
Patriarhul Justinian Marina povesteşte că prin anul 1953, participând la întronizarea patriarhului Chiril al Bulgariei, fiind în maşină, a văzut turme de oi şi ciobani cu sarici ca ale noastre. Bulgarii însoţitori i-au şi spus: "Iată valahii!" Erau români. De mirare era că toţi aveau pe frunte ca o cicatrice, semnul crucii. Au oprit şi i-au întrebat de ce aveau acest semn. Au spus că e un obicei vechi, de pe vremea când turcii prefăcând locurile în paşalâc turcesc încercau să-i turcească pe valahi. Aceştia au hotărât atunci să însemneze pe fiecare nou - născut, la botez, cu fierul roşu pe frunte în semnul crucii, ca să ştie că sunt creştini şi să nu-i poată sili nimeni vreodată să-şi lepede credinţa. Cei care s-ar fi lepădat de credinţa ortodoxă strămoşească, ar fi fost cunoscuţi şi trataţi ca trădători şi de ai lor, dar şi de turci! Obiceiul a rămas până azi. (Apostolat Social, X, 1971, p 219).
O, ce bine ar fi să facem şi noi la fel: să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci (cu mâna) pe feţele noastre, ori de câte ori trecem pe lângă o biserică sau troiţă, ori de câte ori plecăm la drum, la şcoală, la serviciu, ori de câte ori începem lucrul, ori de câte ori mâncăm, ori de câte ori suntem ispitiţi şi ori de câte ori este nevoie, ca să cunoască Dumnezeul nostru şi cei din jur, că nu suntem trădători ai credinţei strămoşeşti, indiferent unde ne-am afla, fie în ţară fie peste hotare! |
|
|
Puntea de aur |
12 iulie 2010 |
|
Odată, o femeie, care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat: - Ce departe stau de Tine, Doamne! Eu aici, în mizeria tuturor păcatelor şi a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricoşătoare? Şi tânguindu-se, femeia plângea ... Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn. Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cereşti, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina arătare grăi: - Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer şi îndurerat... Am venit să-ţi aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, şi bunul Dumnezeu. Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi: - Dar cine eşti tu, fecioară prealuminată? Şi ea răspunse: - Eu sunt rugăciunea! Şi de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit, ci a început a păşi cu nădejde pe puntea de aur, spre a se întâlni cu Dumnezeu. |
|
|
Despre clevetire |
11 iulie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Pildă de pocăinţă |
10 iulie 2010 |
|
Într-o cetate a fost un episcop care, după reaua meşteşugire a diavolului, a căzut în desfrânare. Deci, într-una din zile, făcându-se adunare în Biserică, neştiind nimeni de păcatul lui, după ce s-a adunat tot poporul, s-a mărturisit singur înaintea tuturor, zicând: „Eu în desfrânare am căzut". Şi, intrând, şi-a pus omoforul său pe altar, zicând: „De acum eu nu mai pot să vă fiu vouă episcop". Şi a strigat tot poporul cu plângere, grăind: „Păcatul tău asupra noastră să fie, părinte, numai tu să ne fii la episcopie". Şi după multă rugăminte le-a zis lor: „De voiţi să rămân la episcopie, să faceţi ceea ce vă voi spune". Şi a poruncit să încuie uşile cele de pe lături. Şi s-a aruncat pe sine lângă o singură uşă cu faţa în jos şi a zis către popor: „Să nu aibă parte de Dumnezeu acela care, ieşind, nu mă va călca pe mine cu picioarele!" Şi au făcut după cuvântul lui. Iar când şi cel mai de pe urmă ieşea, a venit din cer glas, grăind: „Pentru smerenia lui cea multă, am iertat lui păcatul". Şi, aceasta auzind, tot poporul a preaslăvit pe Dumnezeu. (Proloagele - 5 septembrie) |
|
|
Orbul şi ologul |
9 iulie 2010 |
|
Odată, stăpânul unei vii tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi ferit de pagube, fiindcă niciunul din ei nu aveau cum să-l înşele. Orbul, se gândea el, chiar dacă are picioare bune, nu poate să vândă la târg strugurii furaţi, deoarece nu vede calea, iar ologul, chiar dacă ştie şi vede calea către târg, nu este ajutat de picioare. Dar să vezi şi să nu crezi, orbul luă în spinare pe olog şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor. Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi.
Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc şi pedeapsa. |
|
|
Sfântul Munte ATHOS - Ghid de Învăţătură |
8 iulie 2010 |
|
|
|
|
De ce trebuie să ascultăm |
7 iulie 2010 |
|
Un frate, fiind supărat de războiul ispitelor, s-a mărturisit lui Avva Iraclie. Şi acesta întărindu-l i-a zis: "Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultător de mulţi ani. Iar odată sculându-se războiul [ispitelor] asupra lui, a făcut metanie bătrânului, zicând: "Lasă-mă să şed singur". Şi i-a zis lui bătrânul: "Caută loc şi-ţi vom face chilie". Şi mergând el ca la o azvârlitură de săgeată, a aflat loc. Şi mergând amândoi, au făcut chilie. Şi a zis fratelui: "Orice îţi voi zice, aceasta fă: când flămânzeşti, mănâncă, când însetezi, bea, când îţi este somn, dormi. Numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă; atunci vino aproape de mine". Şi s-a întors bătrânul la chilia sa. Iar fratele a făcut primele două zile după porunca, iar a treia zi răzvrătindu-se a zis: "Ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?" Şi sculându-se a cântat psalmi mulţi, şi după ce a apus soarele a mâncat. Şi sculându-se, s-a dus să se culce pe rogojina sa. Şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui. Şi alergând cu multă frică, a venit la bătrânul şi bătând în uşă, a zis: "Avvo, miluieşte-mă şi-mi deschide degrabă". Iar bătrânul cunoscând că nu a păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Şi deschizându-i dimineaţa, l-a aflat pe el afară cucerindu-se şi, milostivindu-se, l-a băgat înăuntru. Atunci a zis fratele: "Rogu-mă ţie, părinte, un arap negru am văzut pe rogojină mea când m-am dus să mă culc". Iar bătrânul a zis: "Aceasta ai pătimit, căci nu ai păzit cuvântul meu". Atunci dându-i lui o orânduială a pravilei, după putere, l-a slobozit şi încet, încet, s-a făcut călugăr iscusit. (Pateric, Avva Iraclie) |
|
|
Buşteanul |
6 iulie 2010 |
|
Doi oameni tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni, care nu avea credinţă în Dumnezeu, zise: - Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu s-alege de noi. Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse: - Nu-i aşa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buştean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos şi bun numai de aruncat la foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă atunci cu noi: sau să ne aşeze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins. Tovarăşul său căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el Ia credinţă. |
|
|
Iertare |
5 iulie 2010 |
|
Scrie la "Pateric": "De vei auzi că cineva te-a defăimat şi apoi va veni la tine, să nu-l vădeşti, să nu-i faci cunoscut că ştii fapta lui cea rea. Ci te veseleşte împreuna cu el şi fii cu faţa voioasă, ca să ai milă de la Dumnezeu".
Într-o mănăstire un călugăr a fost jignit rău de un frate. Se duse clocotind de mânie la Avva Sisoe şi-i istorisi cazul, spunând că se va răzbuna cumplit pe călugărul ce îl ocărâse. - Să nu faci asta! Îl sfătui bătrânul, ci lăsa pe Dumnezeu să-ţi facă dreptate. Călugărul răspunse: - Pentru nimic în lume nu mă las. Să n-am odihnă până nu i-oi plăti cu vârf şi îndesat. Atunci Avva Sisoe zise: - Să ne aşezăm la rugăciune, frate! Şi îngenunchind amândoi în chile, în faţa icoanei Mântuitorului, bătrânul îşi ridică ochii la Domnul Hristos şi zise: - Dumnezeule veşnic! Iată, nu mai avem nevoie de Tine. Dreptatea ne-o luăm în mâinile noastre şi nu te mai îngriji de noi. Nu ne mai trebuieşti. Când cel cu pricina auzi cuvintele acesta, făcu o adâncă metanie în faţa lui Sisoe, se rugă de iertare şi făgădui că încă până ce soarele va apune, el va face pace cu fratele său. |
|
|
Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului cu patul) |
4 iulie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VI-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Păpuşa "Barbie" - instrument ideologic al sistemului occidental |
3 iulie 2010 |
|
Am ajuns la vârsta când am început să îmi pun o singură întrebare: Cum îmi voi creşte copiii? Mă îngrijorez de un lucru foarte important: ce educaţie voi fi în stare să le ofer copiilor mei în situaţia în care trăim vremuri anevoioase şi foarte ispititoare din punct de vedere duhovnicesc? Cât de corectă va fi educaţia ce o voi oferi copiilor mei, eu ca mamă şi dascăl de viaţă? De-oi avea băieţi sau fetiţe, asta e mai puţin important, fie ei sănătoşi, cel mai însemnat lucru este cum să îi modelez ca să reziste tuturor tentaţiilor şi încercărilor ademenitoare ce se vor ivi în calea lor. Temelia ziditoare a cursului vieţii constituie copilăria, deoarece valorile morale sădite de mic copil dau roade frumoase mai târziu. Sfinţii Părinţi ne spun: copilul este exact ca şi mlădiţa tânără pe care o poţi îndoi uşor pe calea corectă a vieţii, mai târziu devine tare şi de neîndreptat. Or nu degeaba cei şapte ani de acasă au devenit o carte de vizită a fiecărui om ce deschide gura ca să cuvânteze ceva. Valorile creştin-ortodoxe trebuiesc sădite în inima fiecărui copil, mama fiind cea răspunzătoare de soarta de mai departe a fiilor săi. Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! Da, jocul este preocupaţia de bază a fiecărui copil. Jucăriile sunt cei mai fideli prieteni ai acestor pici atât de drăguţi, pici care ne înviorează zilele. Dar ce jucării să le cumpărăm copiilor astfel încât să le fie cu adevărat prieteni? Am luat în mână celebra păpuşă Barbie şi am observat că nu se aseamănă deloc cu păpuşa pe care am avut-o eu în copilăria mea. De ce? Oare nu toate copilăriile sunt la fel? Păpuşa copilăriei mele nu avea un nume remarcant, nici brand renumit. Era însă preferata mea, şi era modelul fetiţei gingaşe şi inocente. Era un chip de om cu care mă culcam seara şi mă sculam dimineaţa. Cu părul frumos aranjat, de culoare naturală, cu hăinuţe fără decolteu şi foarte drăgălaşă. Astăzi însă, spre regret, păpuşile acestui veac sunt o adevărată catastrofă. Ţii în mână populara păpuşă Barbie şi te îngrozeşti. Când acest chip ar trebui să reprezinte copilul sau modelul fetiţei dulci şi nevinovate, ea de fapt întruchipează cu totul altceva. De-a lungul timpului, Barbie a trecut prin numeroase posturi, de la model la paleontolog sau candidat prezidenţial, îmbrăţişând peste 100 de posibile cariere, între care şi însoţitor de bord, instructor de aerobic sau sergent al Marinei SUA. Barbie şi-a schimbat mereu look-ul. Dacă la început prin în 1975 era inocentă şi cu o înfăţişare tinerească, în 1976 a câştigat un zâmbet mai sălbatic şi o imagine de superstar, apoi, în anii următori, o talie mai mare şi un bust şi şolduri mai mici, calităţi potrivite pentru accesorii de tipul top-urilor şi jeanşilor cu talie joasă. De asemenea, accesoriile au fost mereu cruciale pentru Barbie, ea având pe lista de furnizori designeri precum Armani, Givenchy, Calvin Klein, Donna Karan, Dior, Versace sau Vivienne Westwood. Apropo, au oare fetiţele sâni? Le trebuiesc fetiţelor sutien şi lenjerie "sexy"? Au nevoie fetiţele de poşetă plină cu fel de fel de accesorii pentru machiaj, de la ruj şi până la gene false, de la rimel şi până la unghii colorate? Iată prin aceste metode se lucrează foarte atent şi viclean. Se loveşte direct în moralul şi sufletul copilului. Treptat, li se infiltrează în subconştient fetiţelor de mici că trebuie să fie mereu atrăgătoare, sexy, apetisante, fermecătoare, machiate şi cochete. Oare fetiţelor nu le e de ajuns frumuseţea pe care le-a dat-o bunul Dumnezeu? Oare nu înseamnă o răzvrătire împotriva Creatorului? Oare nu e acesta un reproş la adresa Tatălui privind felul cum ne-a conceput? Şi încă ceva, de unde această plecare spre lumea mare? Chiar nu va avea timp ca fetiţa mea să devină matură peste ani? De ce să-i grăbesc copilăria? De ce omul nu vrea să trăiască la moment perioada care se cuvine dar se grăbeşte mereu. Şi unde se grăbeşte? Lăsaţi copilaşii să-şi simtă copilăria şi să-şi trăiască jocul din plin. Lăsaţi, dragi mame, ca fetiţele voastre să se bucure de firescul ce le înconjoară şi nu le grăbiţi în viaţa mare ! O altă direcţie spre care se ţinteşte este propaganda materialismului. Iubirea de argint îl face pe om să recurgă la orice doar ca să câştige bani, dar cât mai mulţi, dacă e posibil. Astfel această creatură "Barbie" a generat vânzări impresionante, în valoare de aproximativ trei miliarde de dolari pe an. Sursele media ne informează că în lume, se vând trei păpuşi Barbie în fiecare secundă, nemaifiind vorba de o simplă jucărie. De succesul Barbie se ocupă specialişti din cadrul companiei Mattel, care au misiunea să se asigure ca brandul să se menţină relevant de-a lungul anilor. Astfel, echipa care se ocupă de longeviva păpuşă include 50 de designeri, 12 stilişti, o maşină puternică de marketing şi circa 100 de persoane ce se ocupă de acordarea de licenţe Barbie unui număr de circa 800 de companii, care produc obiecte diverse, de la haine până la mobilă de dormitor. Aşadar, în 2009 celebra păpuşă Barbie a împlinit 50 ani. Iar din 1961 până în prezent, Barbie a ajuns să fie comercializată în peste 150 de ţări din întreaga lume.
De fapt, Barbie este blamată în ţările musulmane,
fiind considerată o ameninţare la adresa moralităţii venită din
Occident, şi este interzisă în Arabia Saudită, în timp ce Iranul a
încercat să o "extermine" timp de şase ani. Iar noi, creştinii
ortodocşi ce facem? http://duminicapoporului.ro/news/papusa_barbie_instrument_ideologic/2010-07-02-89 |
|
|
Ne luminăm, dacă întrebăm |
2 iulie 2010 |
|
Se spune că un pustnic, mai puţin înzestrat cu înţelegerea Sfintei Scripturi, a căutat după capul lui vreo douăzeci de ani răspuns la o nedumerire în legătură cu un text din Biblie. Şi pentru că nu-i da de capăt, în cele din urmă s-a hotărât să meargă la un Sfânt Părinte din vecinătate să-l întrebe. Dar n-a plecat bine de la chilie, că în clipa aceea i s-a luminat mintea şi a înţeles tâlcul textului. Minunându-se şi mirându-se de lucrul acesta, i s-a arătat un înger care l-a întrebat: - De ce te miri atâta? - Pentru că după douăzeci de ani, tocmai acum când mă hotărâsem să merg să întreb pe altul cu ştiinţa mai mare în Scripturi, tocmai acum am descoperit înţelesul pe care îl căutam, a răspuns el. Îngerul i-a spus: - Iată, de aceea m-a trimis acum Dumnezeu la tine, ca să te fac să înţelegi că lămurirea ţi-a venit tocmai acum, pentru că te-ai smerit şi te-ai hotărât să întrebi. Au nu ştiai că cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătorească? |
|
|
Decepţia lui Sundar Singh |
1 iulie 2010 |
|
Înainte cu câteva zeci de ani un indian învăţat, cu numele de Sundar Singh, după ce a trecut la religia creştină, a venit în Europa să vadă cum se prezintă viaţa credincioşilor în acest continent, în majoritate creştin. A străbătut mai multe ţări, a vizitat sate şi oraşe, a stat de vorbă cu fel de fel de oameni, a privit, a văzut multe, dar mai bine nu vedea! Creştinii nu erau creştini decât după nume. Ei nu arătau în viaţa lor roadele pe care le presupune o viaţă trăită după învăţătura Mântuitorului. Adepţii religiei lui Hristos în purtarea lor faţă de fiecare zi nu se arătau mai buni decât necredincioşii, dimpotrivă, uneori se manifestau mai rău decât păgânii: urâtori de semeni, lacomi de avere, necinstiţi... Amărât şi decepţionat, indianul s-a întors în ţara sa. A strâns o ceată de prieteni şi ucenici, i-a condus la marginea unui râu, a scos din apă o piatră, a sfărâmat-o şi arătând-o celor de faţă, a zis: "Vedeţi voi piatra aceasta? Pe dinafară este umedă, fiind spălată mereu de undele apei. Dar observaţi că pe dinlăuntru ea este seacă, uscată. Aşa este şi viaţa creştinească în Europa. De veacuri e tălăzuită de harul mântuitor, de undele binefăcătoare ale Duhului Sfânt. Dar miezul ei este sec şi uscat. Din ce pricina? Fiindcă inimile creştinilor europeni nu se lasă pătrunse de Duhul lui Dumnezeu, precum nu se lasă pătrunsă de apă piatra aceasta. Hristos cere fapte, nu vorbe care nu rodesc". [" Ce-i foloseşte unui om să spună că are credinţă dacă n-are fapte? Oare credinţa poate să-l mântuiască?... Credinţă, dacă nu se arata prin fapte, e moartă în ea însăşi" (Iacov 2, 14, 17)]. |
|
|
vezi şi |
|