Pagina

CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI
Minunile de la Malevi - VI	31 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. O fată din Cipru, din oraşul Lemesu, ne povesteşte: "Am avut un vis. Am văzut că zburam şi am ajuns pe un munte. De acolo, am coborât puţin mai jos, unde se afla o mănăstire. Acolo, aproape de poartă, am văzut un călugăr bătrân ţinând în mână un baston. Părea foarte supărat şi mişca bastonul ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să-l pedepsească. M-am apropiat de el, i-am cerut binecuvântare şi l-am întrebat: "Părinte, unde mă aflu, că m-am rătăcit?". Iar el mi-a răspuns: "Copilul meu, nu ştii unde te afli? Eşti la Mănăstirea Malevi!". Auzind acestea, m-am bucurat şi am vrut să mă duc să mă închin la Maica Domnului în biserică, dar când m-am apropiat, am auzit un bocet, ca şi cum cineva ar fi plâns sfâşietor. Am văzut o monahie care era pe o masă mare, şi care s-a ridicat când m-a văzut şi mi-a zis: "Bine ai venit, copilaşul meu!", şi, îmbrăţişându-mă, m-a sărutat. Apoi, scoţându-mă afară, a zis: "Nu aici ai să te închini harului meu!", şi mi-a arătat un loc mai sus, unde era o icoană a Maicii Domnului înconjurată de patru stâlpi, având deasupra ca un acoperiş provizoriu din pânză. "Acolo ai să vii să te închini harului meu", a zis ea. În acelaşi timp, Maica Domnului mă ţinea de mână. Pe când vorbea cu mine, a venit un om care avea părul şi faţa roşcate şi a vrut să-i sărute mâna Maicii Domnului, dar ea nu l-a lăsat şi i-a zis: "Pleacă, pleacă de aici!" şi întorcându-se spre mine, a zis: "Copilul meu, nu l-am lăsat să-mi sărute mâna pentru că vin şi mă supără". Atunci mi-am zis: "Dar ce, eu sunt aşa vrednică de mă iubeşte?". Şi pe când înaintam noi, a venit lume multă şi, când m-au văzut, s-au împins cu putere în noi şi m-au aruncat la pământ. Atunci le-am zis: "Bine, pe mine m-aţi aruncat jos, dar pe Maica Domnului de ce aţi împins-o?". În clipa aceea, Preasfânta s-a întors spre mine şi mi-a zis cu plângere: "Vezi, copilul meu, cum vine lumea şi mă supără?". Apoi m-a luat şi am urcat mai sus şi mi-a zis: "Ai grijă, copilul meu! După ce te vei căsători să te duci la doctor, că vei avea o mică boală, dar să nu-ţi fie teamă, că eu voi fi alături de tine şi apoi vei face şi copii". După care mi-a arătat doi copii şi mi-a zis: "Aceştia sunt copilaşii tăi!" şi mi i-a dat. Şi aşa m-am trezit. Imediat după acestea am trimis o scrisoare la Mănăstirea Malevi şi am cerut să mi se trimită vată cu mir. În scurt timp, am primit răspuns întristător, că mănăstirea a fost prădată, furându-se toţi banii şi odoarele de preţ. Atunci am înţeles de ce era supărată Maica Domnului, iar bătrânul călugăr stătea cu bastonul vrând parcă să-i pedepsească. Mai târziu am priceput că bătrânul era Sfântul Nil, izvorâtorul de mir, care are o bisericuţă în curtea mănăstirii zidită în cinstea lui. După un timp m-am căsătorit şi apoi m-am dus la doctor, după cum îmi spusese Maica Domnului. Şi, într-adevăr, mi-au găsit un început de cancer la piept. M-am operat şi am fost vindecată complet cu ajutorul Maicii Domnului. De acum aştept şi copiii pe care mi i-a promis Măicuţa mea cea dulce". După câţiva ani, această femeie a venit la Mănăstirea Malevi să mulţumească şi să se închine Maicii Domnului. Venind, a recunoscut locurile pe care le văzuse în vis. În locul în care văzuse icoana care avea pânză deasupra, ca un acoperiş, acum se construieşte o nouă biserică. * Maica Domnului a dăruit mulţi copii la familiile care nu puteau avea. Odată, a venit o femeie şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului ca să-i dăruiască un copil. După ce s-a rugat un timp, maicile au miruit-o şi i-au dat şi vată cu mir. Dar ea a insistat să-i dea o aţă înmuiată în mir cu care să se încingă. La insistenţele ei, maicile i-au împlinit dorinţa. La scurt timp după ce a plecat de la mănăstire, a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. De atunci maicile dau la toate femeile care doresc să aibă copii o aţă înmuiată în mir, dar au de făcut trei făgăduinţe în faţa Maicii Domnului: că vor naşte toţi copiii pe care îi va da Dumnezeu, că vor deveni bune creştine şi că-şi vor împlini îndatoririle

Minunile de la Malevi - V	30 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. Următoarea minune o vom scrie după cum a fost povestită de persoana cu care s-a făcut: "Mă numesc Kiki Cozma, am 26 de ani şi locuiesc în Atena împreună cu soţul meu şi cu cei doi copii ai noştri. Pe data de 18 aprilie m-am îmbolnăvit foarte grav. Simţeam că puterile mă părăsesc, aveam friguri înfricoşătoare şi febră foarte mare; de asemenea aveam şi dureri groaznice. Doctorul de familie mi-a dat un rând de anti-biotice, dar fără nici un rezultat, apoi am urmat şi altele cu un efect mai puternic, dar degeaba. Soţul meu, văzând că nu este nici o portiţă, m-a luat în braţe, a coborât scările, m-a urcat în maşină şi m-a dus la spital. Acolo m-au consultat, m-au cercetat, dar rezultatul era acelaşi. Am început un nou tratament; mi-au făcut injecţii, iar la un moment dat îmi introduceau câte zece în ser pentru a fi amplasate în venă. După cum spuneau doctorii, mi-au făcut cele mai puternice antibiotice. Cu toate acestea, nu am simţit nici o ameliorare. Am avut cei mai buni doctori, dar în zadar. De la un timp, nervii au început să-mi cedeze, iar răbdarea să mi se termine. Doctorul şef al spitalului spunea că dacă ar fi trecut el prin ce am trecut eu, s-ar fi aruncat pe fereastră. După un timp, am simţit că trupul meu miroase numai a medicamente, iar febra se menţinea permanent între 38-40°. A sosit şi timpul ca, după patru luni de tratament, medicii să-mi spună că nu mai au ce face şi că le pare rău. Soţul meu m-a luat acasă. Am văzut că nici ştiinţa, nici banii nu mi-au putut reda sănătatea. Ne gândeam să mergem în Anglia, în Germania, în Canada, dar nădejdile noastre erau puţine. Însă de mult timp, soţul meu insista să mergem la Mănăstirea Maicii Domnului de la Malevi, unde se afla icoana izvorâtoare de mir. Eram cam la cinci ore de mers cu maşina din Atena. Nu mă simţeam în stare să călătoresc atâtea ore. De aceeaşi părere erau şi mama şi soacra mea, dar soţul meu insista mereu să mergem. Pe 20 iulie, soţul meu a hotărât că trebuie să mergem. M-a luat în braţe şi m-a aşezat în maşină. Atunci aveam 40°. După mai multe ore de călătorie, am ajuns la marele meu doctor, la Maica Domnului de la Malevi. Am intrat în biserică şi ne-am rugat Maicii Domnului; ne-au miruit cu mir, apoi, când am ieşit din biserică, mi-am pus termometrul şi aveam 36,5°. Pentru prima dată, după atâtea luni, febra mi-a scăzut şi am început să mă simt mult mai bine. În scurt timp, febra mi-a trecut, iar eu mi-am revenit şi am putut să mă plimb în jurul mănăstirii, deşi cu puţin timp înainte nu mă puteam ridica din pat. Minunea s-a făcut. Numai eu ştiu cum am fost înainte. Ai mei mă plângeau ca pe o moartă. Acum pot să spun, cu toată puterea sufletului meu, că mă simt bine şi aceasta o datorez Maicii Domnului, protectoarea mea. Pecetluirea acestei minuni a fost în felul următor: Când am plecat spre mănăstire, am făgăduit că vom sta trei zile acolo. După ce m-am făcut bine, soţul meu, fiind foarte entuziasmat şi fără să spună nimic, s-a gândit să se ducă în satul Sfântul Nicolae, unde se născuse el. În ziua următoare s-a apropiat de el o maică şi l-a întrebat dacă vrem să plecăm sau nu, apoi a continuat, zicând că a văzut pe soţul meu în somn, că a telefonat să vină un taxi ca să plece. În timp ce-l vedea, a auzit vocea Maicii Domnului, zicându-i: "Să-i spui că eu i-am îndeplinit rugămintea, iar el de ce vrea să plece?". Atunci soţul a recunoscut că se gândea să plece, dar auzind ce a zis Maica Domnului, n-a mai plecat, ci a rămas trei zile, aşa cum făgăduise. Până aici a fost povestirea ei. După această minune, au devenit foarte buni creştini şi vin regulat la biserică, aducând daruri.

Minunile de la Malevi - IV	29 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. În Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o maică s-a îmbolnăvit foarte grav. Avea doar 24 de ani şi se numea Veronica. La început avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nici o îmbunătăţire. A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar, după o perioadă, medicii au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire. Îi paralizase picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să-l ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39°. Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare. Dar iată ce ne-a povestit chiar maica Veronica: "Era în Duminica Ortodoxiei, având o criză şi dureri mari, am văzut-o pe fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă, pentru a vorbi cu ea. Am auzit şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: "Doamna mea, ce se va întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?". "Nu fi supărată, aceste crize nu o să le mai aibă". "Vai ce bucurie! a zis stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu ele?". "Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât se vor mâhni! Nu fi tristă; nu va păţi nimic!". Şi zicând acestea, a plecat fără să o mai văd. Apoi, fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: "Copilul meu, să-i spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus". Era vorba despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele zile suferisem atât de mult de pe urma durerilor, încât nu mai ştiam ce se întâmpla în jurul meu şi nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar doctorii au zis maicilor că duminică voi muri. Sâmbătă am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am adormit. Nu după mult timp am auzit bătaie în uşă, dar nu am răspuns. M-am gândit în sinea mea: "Oare maica Euniki nu le-a spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie? m-am întrebat". Deodată se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un bărbat înalt care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, văzându-mi privirea mirată, mi-a zis: - Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este Sfântul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrotitorul vostru. Între timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: - Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să poţi să-ţi începi rânduiala ta şi să te pregăteşti. - Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioarele mele, nu pot să mă mişc. Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumneavoastră cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare aşa de tare? - Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu crezi în puterea lui Dumnezeu? - Cred, i-am zis eu. - Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns ea. - Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus? - Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că criza prin care ai trecut te-a adus la sănătate când ţi-ai revenit. De aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult numele lui Dumnezeu. În chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se, Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis: - Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt! Era a Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis: - Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela? Asta mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut şi atunci am zis: "Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde candela". Pentru aceasta mi-a zis cele de mai sus. Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi revenit, am strigat: - Preasfânta mea, tu eşti? Zicând aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital. După ce mi-am revenit, m-am ridicat în picioare, iar în clipa aceea trecea prin dreptul geamului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină înăuntru. În clipa aceea, am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând că s-a făcut o minune cu mine. Atunci maica Nectaria s-a dus să vestească şi maicilor minunea, dar nu era de găsit niciuna, căci erau toate la Vecernie. În cele din urmă s-a dus în biserică şi a strigat: "Maicilor, veniţi! S-a făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!". Când au venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la Vecernie, iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii Domnului. Au fost anunţate rudele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena". După câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută. "Bucură-te cea plină de Har, Domnul este cu tine. Binecuvantată eşti tu între femei."

Minunile de la Malevi - III	28 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. Un tânăr pe nume Nicolae suferea cu splina şi i se umflase tot trupul. A fost dus pe la medici, dar fără nici un rezultat. Mama lui, auzind de icoana făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir de la Malevi, l-a dus acolo cu multă credinţă şi evlavie. După ce s-au închinat la icoana Maicii Domnului şi s-au rugat cu lacrimi, au miruit pe copil cu mir, apoi s-au dus la camera unde au fost cazaţi. Mama copilului s-a aşezat în acelaşi pat cu soacra ei, iar copilul împreună cu tatăl său. Femeia, fiind întristată pentru copil, nu a putut să adoarmă, ci se ruga continuu Maicii Domnului ca să-l facă sănătos. În timpul nopţii, s-a deschis deodată uşa şi a intrat o monahie frumoasă cu o cădelniţă în mână, apoi i-a tămâiat pe copil şi pe tatăl său, iar în cele din urmă şi pe mamă şi soacră. Mama s-a închinat cu evlavie când a tămâiat-o pe ea, făcându-şi semnul crucii. Clopoţeii de la cădelniţă nu se auzeau, iar tămâia avea mirosul mirului de la icoană. Atunci mama copilului şi-a zis: "Atât de mult mir au că pun şi în tămâie!". După ce a tămâiat, monahia a deschis uşa şi a plecat. Mama copilului s-a gândit că aşa au obiceiul maicile să tămâieze pe creştini în timpul nopţii şi nu s-a speriat. A trezit-o şi pe soacra ei, apoi, după cinci minute, a deschis uşa camerei şi a văzut lumină multă în biserică şi în afara ei. Era o lumină puternică de culoare albăstruie, ca şi cum ar fi fost reflectoare îndreptate spre acoperiş. Mama copilului, văzând toate acestea, s-a întors în cameră şi, trezindu-şi bărbatul, i-a zis: - Scoală-te! A început slujba la biserică; hai să mergem şi noi! Soţul i-a răspuns: - Ce spui, femeie! Nu cred că a început aşa devreme; maicile mi-au spus că încep la cinci dimineaţa, că astăzi e Duminică. - Hai să vezi luminile de afară. Mai devreme a venit o monahie şi ne-a tămâiat, a zis femeia. - Poate ai visat! Ce să caute maicile noaptea prin camere ca să tămâieze? - Eu nu am reuşit să dorm deloc; m-am rugat tot timpul pentru copilul nostru. Întreabă şi pe mama, că mai întâi am trezit-o pe ea şi apoi am ieşit împreună afară. - Da, aşa s-a întâmplat, a confirmat mama lor. Au ieşit cu toţii afară şi peste tot domnea liniştea şi întunericul. Atunci au înţeles că au fost vizitaţi de Maica Domnului şi erau ferm convinşi că copilul lor se va face sănătos. Şi, într-adevăr, copilul s-a însănătoşit şi rezultatele analizelor au ieşit bune. Au mulţumit Maicii Domnului şi ca semn de mulţumire, au dăruit o icoană îmbrăcată în argint. * Un închinător pe nume Atanasie, fiind bolnav, tocmai coborâse din autocar şi a văzut o frumoasă monahie care s-a apropiat de el cu blândeţe şi i-a zis: "Nu-ţi fie frică! Te vei face bine!". După aceea, s-a făcut nevăzută şi, într-adevăr, minunea s-a făcut în clipa aceea, că s-a vindecat de boala care suferea. * Un autocar care venea spre mănăstire în timpul nopţii a rătăcit drumul şi a apucat-o pe un drum prăpăstios. La un moment dat, li s-a arătat o monahie în mijlocul drumului şi i-a oprit, zicându-le: "Întoarceţi-vă înapoi, că nu este acesta drumul". Şi arătându-le pe unde să meargă, s-a făcut nevăzută, iar autocarul s-a umplut de mireasma mirului. În clipa în care au ajuns la mănăstire şi au văzut icoana de deasupra porţii, au recunoscut în ea pe monahia care li se arătase pe drum. * Un alt închinător, pe nume Apostol, a venit cu un autocar de închinători şi au fost cazaţi la arhondaricul mănăstirii, care se află la o mică distanţă de mănăstire. În timpul nopţii, a fost trezit de mireasma puternică a mirului. Ridicându-se din pat, a ieşit afară şi s-a apropiat de poarta mănăstirii. Pe treptele de la intrare vede o monahie înaltă şi frumoasă, şi cum bătea vântul, îi mişca năframa şi hainele. "Cine este acolo?", a întrebat Apostol de câteva ori, dar nu a primit nici un răspuns. Afară era ca ziua şi o lumină puternică învăluia tot aşezământul, cu toate că era ora două noaptea. În cele din urmă, a înţeles că nu era o monahie, ci Împărăteasa cerului. A încercat de câteva ori să se apropie de ea, dar mireasma mirului devenea aşa de puternică încât îl îneca şi se întorcea. S-a întors până la colţul mănăstirii, a făcut trei metanii mari, apoi s-a dus la cameră, slăvind pe Preasfânta Stăpână.

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon	27 iulie 2009
Pe vremea împărăţiei păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfântul Mare Mucenic ... continuare

Despre clevetire	26 iulie 2009
*Fraţi creştini,* Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iisus le-a zis: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!” - au răspuns ei. Iisus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”. Îndată li s-au deschis ochii... continuare

Minunile de la Malevi - II	25 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. Povestea o călugăriţă că, odată, a simţit prezenţa Maicii Domnului în mănăstire timp de cincisprezece zile. O simţea atât de aproape, de parcă ar fi putut să o atingă. Altădată, pe când s-a întins pe pat să se odihnească, fiind foarte obosită, a auzit o voce zicându-i: "ridică-te", şi a simţit mireasma mirului atât de puternică, încât a pătruns în interiorul ei. Atunci ea a răspuns: "Sunt foarte obosită!". Aşa s-a întâmplat şi a doua oară, iar a treia oară a simţit o mână nevăzută care a apucat-o şi a aruncat-o în mijlocul camerei, pe podea. Atunci s-a ridicat şi s-a dus la măicuţa ce avea cheile bisericii şi i-a zis: "Mergem la Maica Domnului!". "Nu-mi miroase a mir", a răspuns aceea, dar a insistat şi i-a zis că "este porunca Maicii Domnului". S-au dus la biserică şi ce să vadă: mirul curgea aşa de mult că ajunsese pe podea, apoi au întors suportul cu icoana şi mirul ţâşnea aşa de tare că ajungea până pe perete şi se prelingea în jos. Tot mirul a fost adunat cu vată. Aceeaşi maică povestea că odată a simţit că o urmăreşte diavolul şi, intrând în chilie, s-a aşezat pe pat, iar diavolul s-a aşezat alături de ea. Atunci a auzit vocea Maicii Domnului venind dinspre biserică, zicându-i: "Fă-ţi rugăciune, că te urmăreşte duhul necurat!". Atunci s-a sculat şi a început să se roage, făcându-şi semnul crucii, iar diavolul s-a ridicat şi el de pe pat, i-a apucat mâna şi a lovit-o peste obraz, făcându-se nevăzut. După ce a adormit a văzut un tânăr strălucitor care i-a zis: "Născătoarea de Dumnezeu locuieşte aici!". Altădată a apărut pe icoană mirul sub forme de litere şi scria: IC. XPOC, adică Iisus Hristos, după cum este scris pe schimă. Mirul a apărut în mai multe chipuri: sub formă de tron, de biserică, de parcă ar fi fost pictat de o mână omenească. Un meseriaş văzând această minune s-a speriat şi a devenit un om credincios. Odată, o măicuţă ce era paraclisieră, s-a dus mai repede să deschidă biserica. Fiind încă noapte, a văzut uşa întredeschisă şi înăuntru lumină multă şi o maică umblând prin biserică. S-a în-tors la chilie, socotind că a deschis cealaltă paraclisieră, căci erau două. Când a ajuns la chilie, a găsit-o pe cealaltă maică dormind. A trezit-o şi apoi s-au dus împreună la biserică găsind uşa încuiată, iar în biserică întuneric. A venit şi un creştin care dormise în mănăstire şi le-a întrebat pe maici dacă acum deschid biserica, zicând că el s-a trezit puţin mai devreme şi a văzut lumină multă în biserică şi a auzit cântări foarte frumoase şi se gândise că poate au început maicile slujba fără să fi auzit el când s-a tras clopotul. Într-o zi, două maici se aflau la robinetul din spatele sfântului altar şi se spălau pe mâini. Privind în vale, au văzut o maică urcând treptele. Se gândeau că poate o fi maica Agnia. Între timp, maica ajunsese aproape de ele şi le-a privit. Au văzut că faţa îi strălucea. După ce le-a privit câteva clipe, s-a făcut nevăzută. Văzând aceasta, maicile s-au speriat şi au fugit la chilie. De atunci nu au mai îndrăznit să se spele la robinetul respectiv.

Minunile de la Malevi - I	24 iulie 2009
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni. În anul 1964, cu douăzeci de zile înainte de a începe să izvorască mir, a ieşit o mireasmă foarte puternică, încât s-a umplut toată zona mănăstirii. Maicile erau oarecum înspăimântate, ne-ştiind la ce să se aştepte. Pe 17 aprilie, în Vinerea Acatistului, au apărut primele picături de mir. Au fost văzute de Maica Teoninfi şi de închinătorii care se aflau în biserică, iar Duminica, după Vecernie, a început să curgă mirul din belşug. Ieşea pe gura Maicii Domnului care se deschidea şi se închidea. Când o deschidea, curgea ca de la robinet, iar când o închidea, se oprea. Mirul trecea prin geamul icoanei ca şi cum nu ar fi existat. Suportul icoanei se umpluse de mir, care era de culoarea cerului, un albastru deschis, dar mireasma era mereu aceeaşi. În ziua următoare au apărut din nou picături, care se prelingeau în jos, pe geam, şi aveau culoarea diamantului. Apoi a început să curgă de mai multe ori pe zi şi culoarea era ca aurul, după cum este şi astăzi, fără să-şi mai schimbe culoarea. Curgea foarte mult mir, încât maicile au adunat o jumătate de borcan şi l-au închis bine, dar a doua zi nu se mai afla ni-mic în borcan. Uneori curgea aşa mult că ajungea jos şi se prelingea pe marmură. Maicile puneau vată şi-l adunau, apoi îl împărţeau la credincioşi. Lumea venea din ce în ce mai mult. A venit şi poliţia, a scos lumea afară, au încuiat biserica şi au rămas numai ei înăuntru. Când au ieşit, unul din poliţişti povestea că pe când ştergea icoana, Maica Domnului a aruncat mir pe faţa lui. Atunci el a zis: "Cred, Preasfânta mea!". Au venit şi de la Mitropolie, au scos icoana din ramă, au şters-o şi s-au încredinţat şi ei de minune. Mirul curge până în ziua de azi, dar nu tot timpul, iar maicile îl adună cu vată şi-l împart la credincioşi. S-au făcut şi se fac minuni în toată lumea. S-au vindecat oameni de toate bolile, la care medicii nu mai acordau nici o şansă.

Cel ce înşală	23 iulie 2009
Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus: - Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine? - Sigur, boierule, a răspuns omul bucuros, ce trebuie să fac? - Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii. Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus? Ei, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?! Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica. Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus: - Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare. Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Sfântul glumeţ	22 iulie 2009
Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”. Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supărată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”. Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua următoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, trecând tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit. povestită de Monah Pimen Vlad Cunosc şi eu un caz autentic, asemănător, pe care mi l-a povestit mătuşa mea Maria. Cu mulţi ani în urmă o tânără aştepta trenul în Gara de Nord. Pe lângă ea, trece grăbit, cu un geamantan de lemn, cum era atunci, un tânăr. Acesta, tot uitându-se pe tăbliţe, ca să vadă unde va gara trenul lui, a „acroşat-o”, din neatenţie, pe tânara despre care am amintit mai sus, rupându-i ciorapii. Desigur, fata s-a supărat foarte tare, ocărându-l pe bietul băiat şi făcându-l de ruşine în faţa atâtor oameni, care şi ei aşteptau trenul. Tânărul şi-a cerut scuze, a vrut să-i plătească ciorapii, dar fata nici nu voia să audă şi din „bădăran” şi „ţăran” nu-l slăbea, probabil, gândindu-se cum va pleca ea în clătorie aşa, cu ciorapii rupţi. După un timp s-a potolit, văzând că apare trenul. Întâmplarea a făcut ca tânărul cu pricina să aibă loc în tren, în acelaşi compartiment cu fata, şi chiar lângă ea. Între timp supărarea fetei i-a trecut şi au început să converseze mai civilizat, fiind unul lângă altul. Şi conversează şi astăzi, căci s-au plăcut şi s-au luat în căsătorie, mulţumind lui Dumnezeu de această întâmplare hazlie. Fraţilor, ştim bine că Dumnezeu nu îngăduie ispita, dacă nu iese ceva bun. Aşa că, bine-ar fi, de câte ori avem câte o ispită, să fim liniştiţi, cu răbdare, şi să zicem: „Dumnezeu îmi pregăteşte o surpriză plăcută…”.

Criminalul	21 iulie 2009
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit. *- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.* *- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.* *- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:* *- Ce faci?* *- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!* Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse: *- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!* Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău. Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om, cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate, a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul	20 iulie 2009
Astăzi, 20 iulie, Biserica Ortodoxă a Răsăritului prăznuieşte pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici citim despre următoarea minune a Sfântului Proroc Ilie, luată din Sinaxarul grecesc: „Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la Constantinopol la Belgrad, în vremea când aici patriarh era tot un Paisie. În vremea aceea locuia la Belgrad un creştin ortodox a cărui nevastă era papistaşă. În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a zis: „Astăzi este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns că sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa s-au certat femeia cu bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul s-a prefăcut în piatră în mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi au dus cu ei. Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântului Ilie din Ierusalim, a luat şi el o bucăţică din această piatră şi a dus-o cu el la Ierusalim, ca mărturie a minunii lucrate de Dumnezeu prin sfântul Lui. Igumenul Paisie a pus piatra înaintea icoanei Sfântului Proroc Ilie care se afla în mănăstire. *Astfel, se adeveresc cele scrise în Acatistul Sfântului Prooroc Ilie: Bucură-te, cel ce pedepseşti pe călcătorii Sfintelor sărbători ale Bisericii Ortodoxe (icosul al VII-lea).* http://traditiaortodoxa.net

Despre slăbănogirea sufletească	19 iulie 2009
... Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei, IX, 2) Fraţi creştini, Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om - Iisus Hristos. Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat. În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa." Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor. Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti. Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus. Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune. Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor. În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate. El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul. Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi. Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa. Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu. Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor. Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului. Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece. Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri. Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului. Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui. La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe." E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la serviciu, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum. Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu. Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el. Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi. Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul. Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor. Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii. Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis. În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie - căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură? Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică. Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului. Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară: Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei. Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia. Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului." Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului. Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic. Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului: - Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă. Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu. Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui. Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut. Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Rugăciune Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre". Amin. Părintele Visarion Iugulescu

Căinţa păcătosului	18 iulie 2009
La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă, bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul în jos, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Uşa inimii	17 iulie 2009
Un pictor tocmai terminase tabloul, care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi încuiate. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus: - Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă pe dinafară. Cum se poate intra înăuntru? Pictorul a răspuns: - Uşa, la care bate Iisus, se deschide numai dinăuntru...

Avva Antonie cu ucenicii	16 iulie 2009
Unul, care vâna animale sălbatice prin pustie, l-a văzut pe avva Antonie veselindu-se cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul, vrând să-l înduplece că trebuie din vreme în vreme să faci pogorământ cu fraţii, îi spuse: - Ia o săgeată în arc şi încordează-l! Şi când el făcu aşa, îi zise iar: - Mai încordează-l! El mai întinse, şi iar îi zise: - Încordează-l! Îi răspunse vânătorul: - Dacă îl încordez peste măsură, se frânge arcul. Iar bătrânul îi zise: - Aşa este şi cu lucrarea lui Dumnezeu: dacă stau încordaţi fraţii peste măsură, se frâng curând. Aşa că trebuie din vreme în vreme să avem îngăduinţă cu ei. Şi auzind vânătorul se smeri, şi lămurindu-se mult de pe seama bătrânului plecă. Iar fraţii se duseră la locurile lor întăriţi. Patericul Egiptean

Cei trei sihaştri	15 iulie 2009
Într-o pădure trăiau trei fraţi pustnici. În singurătate, în liniştea pădurii, departe de oameni, ei se rugau îndelung şi se nevoiau, căutând pe Dumnezeu. Un oarecare călător, trecând prin locurile acelea, l-a întîlnit pe primul sihastru, care se ruga, şi l-a întrebat de drum, dar pustnicul nu i-a răspuns şi omul mânios s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. Pustnicul, fiind o fire iute, a sărit deîndată în picioare şi i-a tras la rândul lui două palme. Speriat de repeziciunea cu care îl pălmuise fratele, călătorul a plecat mai departe. S-a întâlnit cu al doilea pustnic şi pentu că nici acesta nu i-a răspuns la salut şi întrebare, i-a tras şi lui o palmă. Pustnicul foarte liniştit i-a întors şi celălalt obraz, apoi a continuat rugăciunea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Omul şi-a continuat drumul şi a întâlnit pe al treilea pustnic. L-a întrebat şi pe acesta despre drum, dar n-a primit niciun răspuns şi deznădăjduit i-a tras şi celui de-al treilea o palmă. Acesta a rămas nemişcat şi nici măcar nu l-a privit, pentru că rugându-se cu mintea şi inima lipite de Dumnezeu, el nici nu a simţit, măcar, că a primit o palmă. Dacă aţi fi un al patrulea pustnic întâlnit în cale de călătorul din poveste, cum aţi fi reacţionat la primirea unei palme?

Prostia şi vanitatea	14 iulie 2009
Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu nici un chip. Nu s-a oferit nimeni binevoitor pentru alinarea suferinţei omeneşti. Regele ştia că în ţara sa sunt atâţia oameni cu posibilităţi. S-a mâhnit mult pentru aceasta, dar în scurt timp i-a venit şi ideia salvatoare. Ce credeţi că a făcut? A dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron... Auzind cei bogaţi de intenţia regelui, n-au stat pe gânduri şi cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului. După terminarea lucrării, toată suflarea a venit la inaugurare. Pe placa comemorativă se putea citi: ,,Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi."

Pilda avvei Isaia	13 iulie 2009
Odată, avva Isaia împreună cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus: - Gospodarule, dă-mi grâul! Plugarul îi spuse: - Tu ai secerat, avva? Avva îi răspunse: - Nu. Plugarul îi zice: - Atunci cum vrei să iei grâu dacă n-ai secerat? Avva a zis: - Oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată? Plugarul îi spune: - Tu nu ştii ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa"? Iar tu, avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată? După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus: - Fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în veacul viitor de la Dreptul Judecător. Patericul atonit

Despre iad şi chinurile păcătoşilor	**12 IULIE 2009**
Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29) Iubiţi credincioşi, Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvântului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întâmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzând pe Mântuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii "mai înainte de vreme?" Cum să înţelegem acest cuvânt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osânda cea veşnică. Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi până la judecată... (II Petru 2, 4). încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicând: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6). Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osândă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscând puterea cea fără de margini a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31). Iubiţi credincioşi, Având în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfânt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sânt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sânt rostite de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi. Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întâi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). în iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are râu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44). Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: "Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormânt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327). Sfântul Ioan Damaschin zice: "Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decât lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lângă acest foc, cei păcătoşi vor fi mâncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor" (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657). Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicând: "De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrâşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strâmtori veşnice". Sfântul Dimitrie al Rostovului, zice: "În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netâlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strâmtoare extremă" (Omilia a doua, despre intrarea Domnului în Ierusalim). Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: "Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfârşit este. Mă înspăimântez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfârşit chinuieşte. Mă înfricoşez de râul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrâşnirea dinţilor şi de plângerea cea nemângâiată...". Apoi zice: "Acolo totdeauna se aude: "Vai!" Acolo toţi strigă: "Vai mie", "Vai mie" şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adâncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plâng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mândria cea fără de omenie? Unde sânt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dânşii" (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380). Sfântul Clement al Romei zice despre muncile iadului: "Toate sufletele sânt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfârşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfârşitul chinurilor lor". Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, zice: "Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curând, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi". Sfântul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: "Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi". Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: "Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată". Sfântul Vasile cel Mare, arătând că muncile iadului sânt veşnice, zice: "Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică" (Matei 25, 46). în alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). După cum ne spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci "diavolului şi îngerilor lui", pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind "să fie asemenea Celui Preaînalt". Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucât îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată. Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decât de poruncile lui Dumnezeu spre mântuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele până la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mândriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sânt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat. Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămân veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfânta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfântului Duh, cum sânt necredincioşii, care până la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfârşitul vieţii spovedania şi Sfânta împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii. La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, până în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrânări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpâniţi de mândrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgârciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi până în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pământ. A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pământ. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sânt izbăviţi de osândă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sânt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrânaţii şi urâtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgârciţi şi nemilostivi, căci precum în împărăţia lui Dumnezeu "multe locaşuri sânt", după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sânt după măsura păcatelor omeneşti. Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pământ sau în văzduh până la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plângem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum când mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mântuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră? Deci să ne pocăim cât mai curând, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pământ canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curând ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cât este Sfânta Liturghie pe pământ, cât mai sânt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mândrie, în desfrâu, cine ne va scoate din focul iadului, din mâinile diavolului care stă gata să ne ucidă? Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cât mai suntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic. Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin. Părintele Cleopa Ilie

Din minunile Maicii Domnului (62)	11 iulie 2009
O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an. Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica sărmanilor”. Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei. Deci auzind ei din ţarină au alergat în grabă plângând moartea copilului lor. Şi ajungând acasă au aflat toată locuinţa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală. Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpâna! eu am dat cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”. Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, şi mult s-au înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu a rămas nears. Şi toţi cei de faţă au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor care-i acoperă îi păzeşte şi-i izbăveşte din multe primejdii. (Minunile Maicii Domnului)

Răsplata	10 iulie 2009
Un om bogat avea doi servitori. Unul era foarte rău, leneş, obraznic şi necredincios, iar al doilea cinstit, harnic, smerit şi credincios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un părinte duhovnicesc şi l-a întrebat: - Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri? Bătrânul călugăr, cunoscut pentru înţelepciunea sa, i-a răspuns: - Domnul dă necredincioşilor şi vrăjmaşilor lui fericirea pământească trecătoare, pentru că e singura pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri pregăteşte pentru prietenii săi!

Din minunile Maicii Domnului (15)	9 iulie 2009
Pentru călugărul care se îmbăta Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor, însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea, bea de multe ori mai mult decât alţii. Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de mântuire a fraţilor. Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul, prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei. Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai îmbeţi, dacă doreşti să te mântuieşti; mărturiseşte-ţi păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care îţi va da”. Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut nevăzută. Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul, să ştie că se va munci. Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură, ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Amin. (Minunile Maicii Domnului)

Semnele cuielor	8 iulie 2009
Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot felul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma. Ca să-l sensibilizeze, tatăl a început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus: - Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta! Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu câte o faptă bună. După fiecare faptă bună, îşi chema tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată câte un cui. În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea. - De ce plângi? întrebă fiul. Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele... - E adevărat, cuiele au fost scoase, dar... semnele, semnele au rămas!

Ceata ascultătorilor	7 iulie 2009
A spus avva Ruf, că cel care şade în ascultarea unui părinte duhovnicesc are mai mare răsplată decât cei care se sihăstresc singuri în pustie. El zicea că povestea unul dintre părinţi astfel: „Am văzut patru cete în cer: - în cea dintâi era cel care este bolnav dar mulţumeşte lui Dumnezeu; - în a doua ceată, cel primitor (de străini - care săvârşeşte fapte bune, îngrijindu-se de suferinţa aproapelui n.n.), care stăruie şi slujeşte într-asta; - a treia ceată, cea a celor care râvnesc pustia şi să nu vadă om; - în a patra ceată, cel care şade în ascultarea unui părinte şi i se supune pentru Domnul. Pentru ascultare purta lanţ de aur şi pavăză şi avea mai multă slavă decât ceilalţi. Eu i-am spus călăuzului meu: - Cum de acesta mai mic are mai mare slavă decât ceilalţi? - Fiindcă cel care râvneşte să fie primitor îşi face voia lui; cel din pustie s-a sihăstrit din voia lui, acesta care are ascultarea îşi părăseşte toate voile, atârnând de Dumnezeu şi de părintele său. De aceea şi are slavă mai multă decât ceilalţi. De aceea, fiilor, bună este ascultarea cea pentru Dumnezeu”. Aţi auzit, fiilor, măcar în parte, o mică pildă a înfăptuirii acesteia. O, ascultare, mântuitoarea tuturor celor credincioşi! O, ascultare, izvorul tuturor virtuţilor! O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi îi ridici pe oameni de pe pământ! O, ascultare, doica tuturor sfinţilor, de la care au supt şi prin care s-au desăvârşit! O, ascultare, care locuieşti cu îngerii. Patericul Egiptean

Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor	6 iulie 2009
Înclinaţii spre trufie Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor. Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei. Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie. Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face mai puţin grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni. Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui. Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie. Înclinaţii spre mânie Au în permanenţă o proastă dispoziţie. Îşi fac datoria numai de mântuială. Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit. Pun vina pe greşealele altuia. Îi bârfeşte pe ceilalţi. Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute. Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească Se istovesc în canoane. Se dedau fără de frâu la posturi. Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească. N-au dreaptă socoteală. Lucrează împotriva poruncilor. Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii. Lipsa de ascultare de duhovnic. Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală. Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel. Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor. În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii. Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor. Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori. Înclinaţii spre pizmă şi lume Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui. Suferă când aude că cineva este lăudat. Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele. Doreşte să fie primul în toate. Parintele Arsenie Boca

Vindecarea slugii sutaşului	5 iulie 2009
*Fraţi creştini,* În Sf. Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că Mântuitorul lumii Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie minunile pe care le săvârşea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinţei oamenilor. El, puternic în fapte şi cuvânt, dezleagă pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morţii, porunceşte mării şi vânturilor, şi toate acestea le atribuie numai credinţei; “…. fie ţie cum ai crezut” - zice sutaşului care ceruse să-i vindece sluga bolnavă. El se miră de credinţa sutaşului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credinţă se miră de credinţa cananeencei zicând: “O, femeie, mare este credinţa ta”, pretutindeni vesteşte puterea şi folosul credinţei şi lasă să se înţeleagă că nimic nu se poate refuza credinţei. Pentru aceasta, să ascultăm cu luare aminte ca să putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu mântuirea noastră. Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă şi raţională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu - Mesia. Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aştepta minunile cele mai uimitoare. Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod: Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum. Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: “Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagoga noastră”. Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era credinţa lui. Din Sf. Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din Capernaum. El este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci. Din aceste fapte s-a născut în inima lui bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele timpuri când alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoşise pe soacra lui Petru şi vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman. El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea dumnezeiască. De aceea, zice cu credinţă şi hotărâre: “Eu nu sunt decât un ofiţer sub stăpânire şi, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată natura de la distanţă Ţi se supune.” Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un mare păcătos şi, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă în public, zicând: “Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă.” Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfaţi şi să roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: “Şi zic vouă că mulţi, de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.” Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să creadă şi să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofiţerii romani au jucat un rol onorabil. Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul şi pietrele se despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest sutaş numit Longhin a strigat plin de credinţă: “Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”. În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă se Sf. Apostol Petru a fost tot un ofiţer - centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii şi se ruga Domnului. Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias şi tot un căpitan păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea şi consemnează el, zicând: “Am auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa sutaşului. El, dacă nu ar fi avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari, fără de care nu se poate mântui nimeni”. Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti. Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri; credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti; credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem viaţa înfrânată. Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad. Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi. Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu lepădare de sine. Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi faptele noastre sunt la înălţimea credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi dacă, nu cumva, ne asemănăm şi noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis: “.. iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat. Toată creştinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creştină de pe întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu. Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoşi, fiindcă credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinţei sunt faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după roade. Credinţa este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se mulţumeşte de la un pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul fără fapte bune. Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea: - mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte la această jertfă a Domnului Hristos; - spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii; - să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii; - să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă - să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă. Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se ostenească cineva în zadar. Cel care nu îndeplineşte aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm cuvântul acesta - credinţă - să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinţei. Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste fapte bune, aceste fapte ale dreptei credinţe. Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: “Credinţă au şi diavolii şi se înfioră”. Oare nu ştiu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la Dumnezeu şi să recunoască greşeala. Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea: Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală. Acesta este cel mai greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată, desfrânată, precum şi cei ce se încred în cărţile cu conţinut imoral, în romane şi reviste pornografice. Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca: budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred în Domnul Hristos şi care au rămas tot în păgânism. Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică indiferenţa sau nepăsarea omului faţă de problemele credinţei. Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă. Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice faţă de credinţă. Cei atinşi de acest păcat au credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu. Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline şi îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii. Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea autorităţii bisericeşti. Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinţei creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa Bisericii. Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care pune preţ pe forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile principale. Aşa sunt unele persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa Bisericii. Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei oameni care au credinţă doar în aparenţă. Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici o bază raţională. Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat din casă şi au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti. Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultismul; adică magia, vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele. Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor - Iisus Hristos - aşa cum a avut-o sutaşul din Evanghelia de astăzi. El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a socotit vrednic să intre Iisus în casa lui şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte credinţa lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat. Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici şi că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: “Să o mai luăm şi prin slujbe”. Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăşi înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu şi-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic, să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de păcate. Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre păcat. Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi anume: Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită. Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul. Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora. Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept. Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta. Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva. Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane. Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. D asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor. Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare. Acea femeie care a făcut aşa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon mare şi serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest suflet cu aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creştină, nici păgână nu se mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva. Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă şi modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate. Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câştiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat şi nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu ştie ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi. Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi paralitic, ca sluga sutaşului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se îmbolnăveşte, suferă şi moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf. Biserică, dar oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu aud, nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească. Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură. Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame şi de sete. Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu bucurie observară că au găsit o traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur. Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credinţă şi nu pot să se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în blestem dumnezeiesc. Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca necredincioşii, că de ce mergi aşa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să ne facem, căci dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge. Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe copii, căci şi-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ. Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le: “Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa, să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-aţi sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne chinuim aici în veci”. Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: “Blestemaţi să fiţi voi, că ne-aţi pus la cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm”. Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul şi cu toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi şi să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare. *Rugăciune* Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi trupeşti. Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-ne la toţi ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu toţi aleşii Tăi cei din veac. Amin. Părintele Visarion Iugulescu

Taina Sfântului Botez	4 iulie 2009
Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i: - Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii? - Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze? - Da, îi răspunse omul. - De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi? îl mai întrebă preotul pe om. - Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei. - E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfântul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se îmbolnăvi sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească. Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot. Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

Pe drumul vieţii	3 iulie 2009
În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă. Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima data când a străbătut o cale atât de lungă, iar drumul a fost stâncos şi dificil. Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere toate drumurile din regat cu piele, ca de acum înainte să nu-şi mai vatăme picioarele, când va călători. Desigur, era nevoie de mii de piei de vite, care costau o uriaşă sumă de bani. Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: "Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele". Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui "încălţări" cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului. Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor şi mai bine, ci întoarce-ţi privirea către tine şi schimbă-te tu. Drumul în viaţa nu a fost şi nici nu va fi vreodată uşor. Dar dacă te "dotezi" corespunzător îi vei putea face faţă cu succes. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 11-17).

Ce-ţi lipseşte	2 iulie 2009
A fost odată om care trăia singur... printre semenii lui. Viaţa i se părea lipsită de sens şi de rost, şi asta cu toate că avea bani mulţi, casă frumoasă şi curată, mulţi servitori şi tot confortul. Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simţea milă faţă de ei în inima sa, şi îşi spunea, ce grea trebuia să fie viaţa de sclav… El se bucura zi şi noapte de libertatea sa, de banii săi… Chefuia cu prietenii, mânca mâncărurile cele mai alese şi se desfăta în toate plăcerile lumeşti. Aşa îşi trăia el viaţa, în vreme ce servitorii lui duceau o viaţă grea; locuiau în case modeste, sărăcăcioase; zi şi noapte trebuiau să lucreze; aveau un stil al lor de viaţă ce omului nostru i se părea greu de suportat, dar cu toate acestea, pe chipurile lor se întrezărea mai mereu un zâmbet. Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Şi acel prieten, s-a uitat în ochii săi, şi l-a întrebat: - Amice, care-i rostul vieţii tale? Şi omul nostru nu a ştiut ce să îi răspundă… Pe zi ce trece, aceste cuvinte îi răsunau tot mai des în minte… care era rostul vieţii sale. Avea de toate, şi totuşi îi lipsea ceva. Nu reuşea să îşi dea seama ce îi lipseşte, şi astfel s-a dus să caute un sihastru înţelept ca să-l povăţuiască. A urcat din greu pe drumuri şi pe cărări rar bătute, prin hăţişuri întunecate, prin poieni pline de lumină, şi pe costişe abrupte şi îngheţate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Şi în final, a ajuns la peştera unde locuia pustnicul. A intrat înăuntru, s-a aşezat în faţa ascetului, şi l-a întrebat aşa: - Ce îmi lipseşte mie, părinte? Sihastrul s-a uitat în ochii săi, şi i-a spus: - Îţi lipseşte un Stăpân…

A doua şansă	1 iulie 2009
După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu: - Iartă-mă Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus: - Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat? - Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat! - Bine! a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici. Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului. - Ce faceţi?! strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii. - Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici! - Nu se poate! i-a răspuns îngerul. - Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor! - Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt. În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege ? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)
vezi şi IUNIE 2009 MAI 2009 APRILIE 2009 MARTIE 2009 FEBRUARIE 2009 IANUARIE 2009 DECEMBRIE 2008 NOIEMBRIE 2008

Înclinaţii spre trufie