|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|||
|
Fiul Risipitor |
31 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Pace şi dreptate |
30 ianuarie 2010 |
||
|
Istorioara ce urmează are o oarecare legătură cu serbarea Sfinţilor Trei Ierarhi care se pomenesc întru această zi, când s-a făcut şi pace şi dreptate.
După cum ştiţi, pacea şi dreptatea, aici pe pământ, nu se prea întâlnesc. Ori e pace, ori e dreptate. Pace însemnând, desigur, şi prietenie. Dar iată cum a rezolvat problema un judecător dintr-un mic orăşel de provincie, căruia i-a venit spre judecată un caz ciudat. Inculpatul era tocmai prietenul lui cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o cauză oarecare, pasibilă la condamnare cu amendă de la cinci la zece mii de franci. Cunoscând prietenia lor, tot oraşul era curios să vadă cum va rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenţi. Marea majoritate era de partea reclamantului care, li se părea tuturor, avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului cu inculpatul. Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau, mai bine zis, s-a străduit să fie drept, imparţial, aşa cum îi şade bine unui judecător. La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea inculpatului minimul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea dreptul după lege - între cinci şi zece mii - sau măcar o sumă intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci. Cei din sală au întâmpinat sentinţa cu aprecieri asupra obiectivităţii judecătorului, dar prietenul său s-a supărat. El ar fi dorit să fie chiar achitat, dar judecătorul l-a declarat vinovat şi ca atare, i-a aplicat maximum de pedeapsă prevăzută în lege. La plecare nu s-au mai întâlnit. Peste câteva zile cel pedepsit s-a dus la bancă să plătească amenda. Funcţionarul deschise un registru, se uită atent, după care îi spune: - Eram sigur că memoria nu mă înşeală. Amenda e plătită. Doar aţi trimis pe cineva ieri şi a plătit-o. Nu veţi fi vrând s-o plătiţi de două ori! - N-am trimis pe nimeni. Cred că e o greşeală! - Nu e nici o greşeală, domnule, banii au fost aduşi de domnul judecător, spunând că l-aţi trimis dumneavoastră! Aşa s-a făcut şi dreptate şi pace (bunătate). Şi prietenia dintre cei doi a fost salvată. Căci ea nu putea dura sprijinită pe nedreptate! |
|||
|
Soarele şi vântul |
29 ianuarie 2010 |
||
|
Într-o zi, ca orişicare, vântul colinda în goană Peste dealuri, peste câmpuri, peste codrii de aramă. În iuţeala lui, jupânul, şuiera cu sete mare, Aplecând cu faţa-n glie pe toţi plopii din cărare. Soarele, privind la dânsul şi voind să mai discute, Îl opri, cu-o vorbă dulce, pe acest tovarăş iute:
- Tot grăbit te văd bădie, niciodată nu ai stare, Totdeauna eşti în treacăt, totdeauna pe cărare… Colbul fuge când te vede, marea face valuri-valuri, Toţi se dau din a ta cale, când apari de după dealuri! Eşti cam iute, frate dragă, zise paşnic blândul soare, Ia sileşte-ţi firea iute şi petrece ca o boare!
- Sunt cam iute, ai dreptate, zise vântul cu trufie, Însă doar în stilul ăsta eu mă simt la datorie. De n-aş fi un pic mai aspru, ce s-ar face fără mine Cei ce sunt pe lumea asta, cărora le fac doar bine? Eu port grelele corăbii pe vestitele oceane, Fără plată de la oameni, fără daruri şi plocoane… Morile de vânt, bădie, care macină-n cetate, Nu tot eu le pun la treabă, nu eu le învârt pe toate? Dacă n-aş umbla pe câmpuri, spune-mi tu, iubite soare, Plantelor cine le-ar face la soroc polenizare? Cine mişcă oare norii, ca s-aducă lumii ploaie Pentru tot ce are viaţă pe câmpii şi prin zăvoaie? Când văd multele nereguli şi obstacole, îndat’ Eu le-ndrept cu bărbăţie, chiar de zic mulţi că-s turbat. Fără mine nu se poate şi cam toţi îmi ştiu de frică, Fiindcă sunt incoruptibil, fiindcă sunt prea drept, adică. Nu suport deloc păcatul, nedreptatea, neghiobia Şi îmi fac în stilul propriu, cumsecade, datoria. Iar cumva de mă înfurii, mă prefac în vijelie, În ciclon, sau în furtună, sau tornadă fumurie. Vezi pe omul cela care trece-acuma pe cărare? Nu îmi place cum se-mbracă şi a hainelor culoare. Un creştin nu-i demn să umble cu o haină purpurie, Că-i pricină de sminteală şi-i păcat, precum se ştie… Mai ales că a lui haină e-nvechită şi murdară, Cu croială deocheată, cum se poartă pe afară. Trebuie în mare grabă să-l ajut pe-acest nemernic, Care cu nevrednicie poart-un nume-aşa de vrednic. Îi voi dezbrăca îndată haina veche şi murdară, Care face creştinismul, cum se vede, de ocară. Şi nu termină cuvântul, că porni cu mare grabă Să rezolve,-n stilul propriu, violent, această treabă. Şi suflă peste creştinul, ce înainta în taină, Cu furie-nverşunată, ca să-i zboare a sa haină. Dar cu cât sufla mai aspru, omul nostru şi mai tare Îţi ţinea mai strâns hăinuţa, având teamă să nu-i zboare. Dar văzând că nu răzbeşte, se smucea din boltă sorbul Ca să facă-o faptă bună, ridicând în zare colbul. Îl trânti pe om în tină, îl făcu din om, neom, Dar nu reuşi vânjosul să-i dea jos al său palton Atunci soarele cu pace îi grăi uşor, în taină:
- Vezi prea bine căci cu sila, nu l-ai dezbrăcat de haină. L-ai rănit, l-ai dat în tină, l-ai târât şi pe pământ, Dar n-ai reuşit matale să-i dai jos al său veşmânt. Stilul ce îl foloseşti cu râvnă, nu-i metoda cea mai bună, Care să-ţi aducă roade vrednice pentru cunună. După cum lucrezi acuma, după cât de harnic eşti Eu îţi spun, iubite frate, poţi prea lesne să greşeşti! Poartă-te cu gingăşie, ca o briză, ca o boare, Şi-ai să vezi ce roade bune vei culege pe cărare! Da, e ruptă şi murdară haina bietului creştin, Dar de vrei succes mai mare, te rog uită-te puţin… Şi cu scop bun, pedagogic, înţeleptul nostru soare, Cu smerenie în faptă, cu credinţă şi răbdare, Îşi trimise din coroană un şuvoi de raze calde, Care începu degrabă faţa omului să-i scalde Şi învăluit de raze, de-o căldură-aşa de mare, Omul nostru din poveste, încălzit aşa de tare, Aruncă de bunăvoie haina ruptă şi pătată, Fără a mai fi nevoie de o luptă-nveninată.
Dacă vrei, iubite frate, să-l ajuţi pe vreun creştin, Să-l tratezi întodeauna cu căldură, nu venin! |
|||
|
Zgomotul arginţilor |
28 ianuarie 2010 |
||
|
Un tată bătrân, care agonisise în viaţă destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. Aceştia i-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare. Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: "Împrumută-mi un sac cu monede de argint şi mâine ţi-l aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere argintii cu mare zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat. Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă. Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii de argint şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său. Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia copiilor în ultimii ani ai vieţii. S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În lada n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: "Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme!" |
|||
|
Îngerul Ierbii |
27 ianuarie 2010 |
||
|
Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghează copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger. Dar Îngerul Ierbii şi-a zis: "Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate să crească şi singură. Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc. Într-o zi, Îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată. În altă zi s-a dus Îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu există iarbă care să păstreze rouă pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: "Doamne, mor animalele în gospodarii pentru că nu mai avem iarbă să le hrănim. Ia-mă de pe pământ, Doamne! Altădată pământul era frumos, dar acum arată ca un deşert..." Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe Îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, Înger al ierbii?" Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: " Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic s-o primesc. Iartă-mă! De acum acolo îmi voi face datoria şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost". Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume. |
|||
|
Din inimioară |
26 ianuarie 2010 |
||
|
|||
|
Pentru cei cu... urechi bune |
25 ianuarie 2010 |
||
|
Un orb bâjbâia pe străzile unui oraş şi era tare necăjit că nu nimerea acasă. Auzind că prin apropiere, pe lângă dânsul, cineva trece încet, îl rugă pe acesta să îl conducă la casa unde locuia. Trecătorul, însă, era un olog, care abia se târa în cârje şi zise: "Frate, nu te pot duce acasă, căci şi eu abia îmi port trupul. Am ieşit să-mi cumpăr pâine, dar cred că o să mă culc nemâncat în seara asta, fiindcă e târziu şi până ajung eu, se închide magazinul". Atunci orbul îi spuse: "Urcă-te în spinare la mine!" Şi s-a urcat ologul în spatele orbului, care, având picioare bune, umbla cu el în spinare, încotro îi spunea cel beteag de picioare, căci ologul avea ochi buni... Au mers mai întâi la magazin, ca să cumpere pâine pentru cel beteag de picioare, după care au ajuns şi la casa orbului, discutând pe cale despre cei ţintuiţi la pat şi cu probleme mai grave decât ale lor, mulţumind lui Dumnezeu că nu sunt ca aceia...
Ce "afacere" minunată! Un orb şi un olog s-au cuplat, şi de voie, şi de nevoie, ca să-şi facă viaţa mai uşoară. Câte necazuri şi dureri nu ar dispărea din lume, dacă oamenii s-ar ajuta unii pe alţii, în acelaşi chip! Din păcate cei mai mulţi orbi nu sunt cei fără vedere trupească, ci sunt cei fără vedere sufletească. Aceştia rătăcesc în întunericul orbirii lor, fără să-şi găsească dorita "casă". Dacă noi avem vederea mai bună, să-i ajutăm să ajungă "acasă", chiar dacă şi noi mai şchiopătăm şi ne târâm cu greu pe calea mântuirii. |
|||
|
Vameşul şi Fariseul |
24 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Pentru cei ce vor să meargă în Rai |
23 ianuarie 2010 |
||
|
O parabolă spune că în Împărăţia Cerurilor nu se intră singur. Se zice că un tânăr urcase o scară lungă de la pământ la cer şi când a ajuns acolo a bătut la uşa Raiului. "Cine e acolo?", a întrebat o voce de dincolo. "Eu", răspunse tânărul cu voce tare, încrezător în sine şi în performanţa sa. "Cu cine eşti?", l-a întrebat din nou vocea dinlăuntru. "Cu nimeni. Sunt singur. Deschideţi-mi, vă rog". "Îmi pare foarte rău", răspunse îngerul care păzea uşa, căci el era interlocutorul dinlăuntru. "Nu-ţi pot deschide, pentru că avem poruncă să nu deschidem celor ce vin aici singuri, fără să aducă pe cineva cu ei, cărora le-au salvat sufletele". Şi tânărul a trebuit să coboare din nou pe pământ. Acum ştia ce are de făcut.
E bine, aşadar, atunci când ne înălţăm (cu mintea) la Rai, să ne aducem aminte de această parabolă. E penibil să urci până acolo şi să fii întors (înapoi); ar şi fi o osteneală inutilă. Aţi văzut că îngerii fac ascultare şi nu merge ca la noi, pe pământ, pe ochi frumoşi sau relaţii; nu intri, hotărât! Să învăţăm din păţaniile altora! |
|||
|
Pentru "nou-născuţi" |
22 ianuarie 2010 |
||
|
Un pelerin a intrat odată într-o mănăstire şi după cuvenita închinare, l-a întrebat pe un călugăr ce i-a ieşit în cale ce vârsta are. "Doi ani", îi răspunse. "Doi ani?" se miră pelerinul; "Doi ani, ai auzit bine", zise iarăşi cel întrebat. Tare se miră pelerinul, căci acel călugăr avea cel puţin 50... În mijlocul curţii întâlni un alt călugăr, ceva mai vârstnic, şi i se adresă în acelaşi chip ca primului: "Părinte, iertaţi-mi întrebarea, ce vârsta aveţi? "Cinci"- se auzi răspunsul... "Cinci?" "Da, da, cinci", întări părintele... Pelerinul nostru căzu pe gânduri... Măi, unde am nimerit eu? Dacă aici nu-i mănăstire, ci azil de nebuni? Şi se apropie de poartă în intenţia de a pleca repede, să nu păţească ceva. Lângă poarta stătea un călugăr bătrân de tot. Spre a face o verificare a bănuielii, pelerinul îl întreba pe bătrân: "Ce vârsta aveţi, părinte?" "Zece ani, fiule!"... E clar, îşi zise călătorul, şi-şi iuţi paşii spre prag... Din urmă se auzi, însă, un glas: "Călătorule, nu fugi, aici nu-i azil de nebuni cum te-ai speriat! Aici e mănăstire, iar eu sunt stareţul. Părinţii ţi-au mărturisit vârsta lor duhovnicească, anii lor întru Domnul... de când socot ei că s-au născut pentru Hristos". Abia acum pelerinul a înţeles!
Aşadar, adevărata vârstă a unui om o reprezintă anii de când s-a întors la Dumnezeu, de când frecventează biserica, de când săvârşeşte faptele credinţei, începând cu spovedania. Deşi sunt puţini aceşti ani, totuşi ei sunt cei mai frumoşi. Ceilalţi ani ai vieţii unui om, petrecuţi departe de Dumnezeu, sunt nuli, morţi, pierduţi şi nu se iau în calcul în contabilitatea duhovnicească. Oare noi ce vârstă avem? Sau... nici nu ne-am născut... |
|||
|
Coadă de topor |
21 ianuarie 2010 |
||
|
Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo observă că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă. Era pe vremea când copacii înţelegeau de vorba omenească... Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le. Unuia singur i s-a făcut milă şi, aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: "Vino! Mi-e milă de tine!" Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: "Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câte uscături vrei. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Se întoarse în pădure şi primul copac pe care îl doborî fu chiar acela care îi dăruise creanga din care îşi făcuse coadă de topor. Înainte de a cădea, omul şi coada de topor auziră suspinul copacului: "Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat, şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!" "Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcându-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele de ocară, coadă de topor, să-l poarte şi omul care va face ca tine". |
|||
|
Să exersăm continuu |
20 ianuarie 2010 |
||
|
Un pianist discuta cu unul din prietenii săi cei mai apropiaţi. Vorbind printre altele despre muzică, pianistul îi spuse: "Dacă nu exersez o zi, simt din plin lucrul acesta, dar numai eu observ. Dacă nu exersez două zile, observă şi prietenii mei. Dacă nu exersez trei zile, observă şi publicul". La acestea, prietenul, care era un bun creştin şi apreciat pentru viaţa lui exemplară, îi spuse pianistului: "Şi mie mi se întâmplă la fel cu rugăciunea. Dacă nu mă rog o zi, observă cu siguranţă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, simt şi cei din jurul meu".
Apropo, la dumneavoastră cum e? |
|||
|
Ce-i iubirea? |
19 ianuarie 2010 |
||
|
|||
|
Pentru cei "duhovniceşti" |
18 ianuarie 2010 |
||
|
A venit un frate la Avva Siluan în muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează, a zis bătrânului: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare (Ioan VI, 27) că Maria partea cea bună şi-a ales” (Lc. X, 42). Auzind acestea, zis-a bătrânul ucenicului său: “Zahario, dă fratelui o carte şi-l pune într-o chilie care nu are nimic în ea”. Iar când a sosit ceasul al nouălea, fratele se tot uita la uşă, aşteptând să-l cheme cineva să mănânce. Iar dacă a văzut că nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul stareţ şi i-a zis lui: “Nu au mâncat fraţii astăzi, Avvo?” I-a răspuns lui bătrânul: “Da, au mâncat”. Şi l-a întrebat fratele: “Pentru ce nu m-aţi chemat şi pe mine?” I-a zis lui bătrânul: “Fiindcă am înţeles că om duhovnicesc eşti şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta pieritoare. Iar noi trupeşti fiind, avem nevoie să mâncăm şi pentru această lucrăm, iar tu partea cea bună ţi-ai ales, cetind toată ziua şi nevrând să mănânci mâncare trupească”. Şi dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând: “Iartă-mă, Avvo”. (Cuvânt din Pateric)
"Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tesal. 3, 10). |
|||
|
Zaheu Vameşul |
17 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Pentru cei cu suflet |
16 ianuarie 2010 |
||
|
Un ţăran de pe alte meleaguri, obosit şi flămând, veni la un han în care erau deja mulţi musafiri, printre care şi câţiva oameni de la oraş, din “lumea bună”. Ţăranul se aşeză la masă şi comandă ceva de mâncare. Cum primi mâncarea, îşi făcu frumos câteva cruci şi rosti în şoaptă “Tatăl nostru”. Oamenii din han l-au luat în râs, iar unul dintre ei l-a întrebat: "La voi aşa se procedează când se mănâncă? Toţi fac la fel, toţi se roagă?" Ţăranul, care între timp începuse să mănânce liniştit, îi răspunse tânărului: "A, nu, nici la noi nu se roagă toţi". Zeflemistul îl întrebă mai departe: "Atunci cine nu se roagă?" "Păi, spuse ţăranul, de exemplu boul, măgarul şi porcul meu se aşează la mâncare fără să se roage". Şi ţăranul mâncă în continuare cu pace, căci în han se făcu o linişte ca de mormânt, nimeni nemaiîndrăznind să-l mai întrebe ceva.
Eu nu prea îi dau dreptate nici ţăranului. De unde ştie el că măgarul sau porcul sau fiarele sălbatice nu se roagă? Oare ce zice Psamul 103: "Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor". Oare ce zice Psalmul 148: “Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui; munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare”. Cred că unii oamenii au ajuns mai prejos decât animalele, care nu fac aşa-zisele păcate “dobitoceşti” de care dobitoacele habar nu au, cum ar fi: avorturile, părăsirea puilor, luxul, plăcerile trupeşti împotriva firii etc. Şi când te gândeşti că animalele nu au suflet şi nu sunt chemate la mântuire… |
|||
|
Un leac pentru prinţese |
15 ianuarie 2010 |
||
|
A fost odată un împărat care avea o fiică înţeleaptă şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală nemaiîntâlnită: Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. Mulţime de doctori încercaseră s-o vindece, dar în zadar. Din această cauză împăratul era foarte supărat. Văzând că doctorii nu pot nimic, s-a dus şi la un părinte pustnic, din partea locului, şi i-a spus necazul lui. După ce l-a ascultat, bătrânul a înţeles despre ce este vorba şi i-a spus că o să vină la curte peste câteva zile cu leacul tămăduitor. După câteva zile bătrânul îşi luă ucenicul şi sosi la curtea împărătească, după ce poposi câteva ceasuri în satul din apropiere. Cum sosi, toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Apropiindu-se de patul bolnavei, bătrânul îi dădu fiicei împăratului un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse: "Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca." Auzind de vindecare, nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe: În coşuleţ, zăcea un copil, doborât de boală, mai suferind decât ea. Era un copil orfan, pe care bătrânul l-a luat din satul din apropiere, neavând cine să-l crească, cine să-l îngrijească. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda neputinţelor sale, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi zâmbea, îi cânta, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare oboseală. Acestea o făcură să uite de boala ei. După câţiva ani, se petrecu ceva de necrezut: Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl lua în braţe si începu să dănţuiască veselă cu el, râzând şi cântând, simţindu-se uşoară şi arătând nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seama, se vindecase şi ea. Leacul bătrânului i-a vindecat pe amândoi. Jertfelnicia, mila şi dragostea au învins boala.
Adevăraţii creştini sunt aceia care dobândesc dăruind şi se mântuiesc mântuind. |
|||
|
Dând curs bănuielii |
14 ianuarie 2010 |
||
|
O bătrânică, adusă de spate, mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei trecea pe lângă un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi dintre ei alergau desculţi după o minge nărăvaşe, care mai mereu părăsea terenul de joacă. În apropiere, un educator stătea şi-i supraveghea. Bătrâna se uită la copii şi deodată se aplecă, luă un obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Supraveghetorul vede scena şi, ajungând grăbit la dânsa, o întrebă: "Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?" Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: "Dacă nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie". Alţii, care se strânseseră pe margine, au şi jignit-o, zicându-i: "Arată, babă hoaţă, ce ai în şorţ, nu te mai codi..." Atunci bătrâna deschise cu mâinile ei tremurânde încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: "Ce vreţi să faceţi cu acesta?" Femeia răspunse: "Iertaţi-mă! L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi să se taie". Şi a plecat în ale ei, târându-şi încet picioarele, fără să supere pe cineva cu vreun cuvânt nepotrivit.
"Hoţul crede că toţi fură". (Proverb)
„Cel ce iscodeşte păcatele altora sau judecă din banuieli pe fratele său, încă nu a pus început pocăinţei”. (Sfântul Maxim Mărturisitorul) |
|||
|
Ravagiile invidiei (4) |
13 ianuarie 2010 |
||
|
Mustafa, fiul tiranului sultan Soliman, s-a întors odată victorios dintr-o campanie împotriva perşilor, iar poporul i-a ieşit înainte cu ovaţii şi l-a dus cu mare triumf în oraş. Faptul acesta aşa de mult l-a înfuriat pe Soliman, tatăl său, încât invidia a omorât în el orice sentiment părintesc. Şi, doborât de invidie, porunci ca fiul său, Mustafa, să fie sugrumat şi aruncat sub picioarele ienicerilor.
“Invidia este cel mai nedrept şi cel mai drept păcat. Este nedrept pentru că atacă pe cei nevinovaţi şi drept pentru că ataca şi pe cei care o posedă”. (Sfantul Grigorie Teologul) |
|||
|
Senatorul şi hotelierul |
12 ianuarie 2010 |
||
|
Despre un anume senator francez Renauld, se povesteşte următorul fapt: Ajungând pentru prima dată la Paris, ca senator, trase la un hotel, unde îşi luă o cameră, plătind costul înainte:150 de franci. Hotelierul l-a întreabat dacă doreşte chitanţă. - Nu, îi răspunse Renauld, nu e nevoie, Dumnezeu vede totul. - Credeţi în Dumnezeu? întrebă hotelierul. - Sigur. Dar dumneata? - Nu, domnule, eu nu cred. - Ei, atunci, zise senatorul, dă-mi chitanţă...
Aşa este. Cei ce nu cred în Dumnezeu sunt capabili de orice, dar mai periculoşi sunt cei care declară că au credinţă, însă faptele îi contrazic. |
|||
|
Cum vorbim cu şoriceii |
11 ianuarie 2010 |
||
|
Se spune că era odată un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu în faţa icoanelor. Nu uita să aprindă candela, să tămâie prin casă. Dar, într-o zi, pe când stătea el în genunchi şi se ruga, înconjurat de multe cărţi pentru pravilă, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa încălţămintei. Omul a făcut ochii mari şi a strigat furios la şoricel: - De ce mă deranjezi de la rugăciune? - Mi-e foame, a răspuns şoricelul. - Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog! - Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel neputincios?
Aşadar, dacă vrem să ne asculte Dumnezeu rugăciunea, să fim atenţi cum vorbim cu şoriceii, iar dacă nu avem şoricei prin preajmă, să fim atenţi cum vorbim cu semenii, căci aceştia, dacă le vom vorbi urât, ne vor veni în gând la rugăciune şi nu ne vor da pace.
"Cum poţi iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi, dacă nu iubeşti pe aproapele pe care îl vezi?" (1 Ioan 4, 20) |
|||
|
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape |
10 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica după Botezul Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|||
|
Chipul mamei |
9 ianuarie 2010 |
||
|
Într-o şcoală din Germania, la ora de desen, un copil începu să plângă. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţa şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: "Ce te doare?" Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!" Copilul merse acasă şi nu după mult timp se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.
E posibil să se întâmple la fel şi cu noi: când suntem supăraţi, când nu putem zâmbi, când nu putem să lucrăm, să colorăm, să cântăm, când ne lipseşte voioşia, dragostea, e semn că am uitat cum arată mămica noastră şi avem motive să plângem. |
|||
|
Ravagiile invidiei (3) |
8 ianuarie 2010 |
||
|
"Nimic nu dezbină mai mult ca invidia şi gelozia: zgârcitul se bucură când primeşte ceva; invidiosul nu când primeşte el, ci când nu primeşte altul. El socoteşte ca un bun al lui toată nenorocirea ce se întâmplă altuia şi nu ceea ce i se întâmplă bun. Duşman al întregii firi omeneşti, el merge peste tot şi loveşte mădularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta? Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni şi nu faţă de diavoli, voi, oamenii, vă invidiaţi semenii, ridicându-vă, astfel, împotriva sângelui şi a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face. La ce îndurare veţi alerga? Care vă va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru vă face să tremuraţi, să vă îngălbeniţi, în loc de a vă umple de bucurie, încingându-vă fruntea cu o cunună, aşa cum se cuvine? Vreţi să fiţi geloşi? Fie!... Fiţi geloşi, dar ca să luaţi pildă de la cel care merită laudele, că se te înalţi la el, nu să-l cobori pe el la tine, ca să săvârşeşti aceleaşi virtuţi ca el!... Iată o gelozie de laudă!... A te asemăna, nu a nepreţui. Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotrivă face. El se macină în sine când vede izbânzile altuia. Fără să-şi dea nici o osteneală ca să se înalţe, plânge când vede pe altul ridicându-se şi face orice ca să-l coboare. Cu cine să asemuim pe omul sfâşiat de aceasta patimă? E asemenea unui măgar leneş şi plin de osânza, înhămat alături de un cal plin de vioiciune, care nu vrea să se pună pe picioare, încercând prin greutatea lui să tragă în jos pe vrednicul său tovarăş. Invidiosul nu cugetă la nimic, nu încearcă să facă ceva ca să se despovăreze de această grea toropeala – dar face tot ce poate ca să izbească şi să doboare la pământ pe cel ce se înalţă spre cer. Întru aceasta, este un desăvârşit tovarăş al diavolului..." (Sf. Ioan Gură de Aur) |
|||
|
Soborul Sf. Ioan Botezătorul |
7 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Botezul Domnului
|
|||
|
La Iordan de Bobotează |
6 ianuarie 2010 |
||
|
În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie! |
|||
|
Ravagiile invidiei (2) |
5 ianuarie 2010 |
||
|
Se spune că în cetatea elinilor un împărat a voit să încerce firea invidiosului şi a iubitorului de argint. Deci, a poruncit împăratul să-i aducă la sine pe aceştia doi şi le-a zis lor: ,,Să ceară unul dintre voi orice dar voieşte de la mine şi eu îl voi da bucuros, iar celui de al doilea îi voi dubla darul.” Au început aşadar amândoi vreme îndelungată a se gândi, nevrând să ceară nici unul, ca să nu i-a celălalt dublu. Atunci, văzând împăratul că niciunul nu cere, a poruncit invidiosului să ceară el primul, iar acesta, după ce a chibzuit bine, a cerut a să-i scoată lui un ochi pentru ca să-i scoată celuilalt amândoi ochii. Iată, fraţilor, invidiosul a preferat să rămână fără de un ochi, decât să ceară un lucru de o valoare oarecare şi să ia celălalt dublu. Săvârşirea oricărui păcat, aduce omului o înşelătoare dulceaţă sau vreun folos amăgitor vremelnic, dar invidia ce aduce? |
|||
|
Ravagiile invidiei (1) |
4 ianuarie 2010 |
||
|
În Grecia antică, pe timpul împăratului Teodosie, într-o cetate locuia Evdochia, o fecioară tânără, frumoasă la chip, smerită şi foarte înţeleaptă. Aceste calităţi au plăcut împăratului, care hotărăşte să ia de soţie pe Evdochia, trăind astfel în pace şi în bună înţelegere. Dar diavolul, căruia nu-i place pacea în familiile binecredincioase, iată că a început a lucra şi în sânul acestei familii. Şi astfel, o slugă a satanei, văzând fericirea lor, din invidie a pârât pe Evdochia, cum că păcătuieşte în ascuns cu Paulin, bărbat cinstit şi foarte învăţat, care adesea vorbea cu ea, uimind-o pe aceasta cu înţelepciunea sa. Într-o zi, împăratul dăruieşte credincioasei sale soţii un măr foarte mare şi frumos. Aceasta, ştiind că Paulin este bolnav, s-a gândit să-i trimită acestuia mărul, pentru a-l mângâia în boala sa, care îl ţintuia la pat. În acest timp, împăratul s-a dus să-l vadă şi el pe Paulin, dar, vai!, a văzut acolo mărul. În acel moment diavolul puse stăpânire pe el prin păcatul geloziei şi al invidiei. A poruncit ca Paulin să fie ucis, iar Evdochia a fost izgonită de la curte şi surghiunită la Ierusalim. Iată un împărat, mire tânăr, vesel în dragostea soţiei sale, acum cu totul ieşit din fire, plin de mânie şi de amărăciune! Cine a făcut atâta rău? Invidia, fraţilor! Iată-l pe Paulin învăţatul, omorât pe nedrept! Cine a făcut atâta rău? Invidia! Iată o împărăteasă despărţită de bărbatul ei, izgonită din scaunul ei, curată cu adevărat, care plânge toată viaţa ei! Cine a făcut atâta rău? Invidia! O, câte rele poate să pricinuiască oamenilor invidia fraţilor! Cel ce are o patimă ca aceasta mai este vrednic oare să se numească om sau creştin? |
|||
|
Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu |
3 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului |
|||
|
Despre datoria subalternilor faţă de superiorii lor |
2 ianuarie 2010 |
||
|
„Fii smerit, fă ascultare, supune-te şi te vei mântui”, spune Preacuviosul Varsanufie. Şi nu cârti niciodată [zicând]: „Ce este aceasta şi la ce foloseşte?” etc. Dar fii smerit şi supus, mai ales faţă de părintele tău, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine şi căruia îi este încredinţată mântuirea sufletului tău. „Cine doreşte să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa şi nu poate să facă nimic de la sine”, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face ceva după cugetul său, nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi bine. Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său mai bine decât părintele, atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia? Taie-ţi propria voie şi fii smerit în toată viaţa ta, şi atunci te vei mântui. Smerenia şi ascultarea dezrădăcinează toate patimile şi înrădăcinează toate virtuţile. Cel supus trebuie să moară vieţii trecătoare, lumeşti, ca să dobândească viaţa veşnică. Precum înălbitorul curăţă şi înălbeşte postavul, făcându-l alb ca zăpada, aşa şi ascultătorul, răbdând umilinţele, jignirile, defăimările, se curăţă, făcându-se strălucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebuie să fie interesaţi de treburile superiorilor şi nici să-i judece, căci altfel Îl supăra pe Dumnezeu. Care le-a dat puterea de conducere, căci puterea adevărată, de la Dumnezeu izvorăşte. Superiorii nu trebuie să se împotrivească puterii săvârşirii binelui, ca să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu şi să nu încalce poruncile Lui. Supusul multe agoniseşte pentru mântuirea sufletului său prin ascultare; el înţelege rostul faptelor mântuitoare şi astfel se smereşte. (Din Învăţăturile Duhovniceşti ale Sfântului Serafim de Sarov) |
|||
|
Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos |
1 ianuarie 2010 |
||
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Tăierea Împrejur a Domnului Descarcă predica în format ".doc"
|
|||
|
vezi şi |
|||
