Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată prin centrul oraşului New York. Era în timpul prânzului şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colţuri, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:

 - Aud un greiere!

Prietenul său, surprins, îi răspunde:

- Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!

- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.

- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.

Fermierul se opri puţin, ascultând cu atenţie dincotro vine sunetul, după care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creşteau nişte plante. S-a uitat printre ele şi, pe sub crengile lor, a descoperit un greiere.

Amicul său a fost pur şi simplu uimit.

- E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!

- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculţi.

- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aş putea auzi un greier, într-o aşa gălăgie.

- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important pentru tine, aceea auzi. Hai să-ţi demonstrez!

A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.

Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le asurzea urechile, au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă daca nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

- Ai înţeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde de ce este mai important pentru tine.

 

Apropo, vi s-a întâmplat să auziţi vreun greieraş, trecând pe stradă? Dar zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la rugăciune?

 

În zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, s-a iscat mare neînţelegere între creştinii cei mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, iar alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, zicând că i-a întrecut pe toţi prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită.

                                                                                                  (După Sinaxar)

 

Şi în zilele noastre am avut (şi avem) părinţi duhovniceşti cu viaţă sfântă, în jurul cărora s-au grupat creştinii. Aceşti părinţi s-au făcut iubiţi de creştini pentru viaţa lor curată, pentru jertfelnicia lor în „ogorul” Domnului. Ca exemple putem da pe Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Boca, Părintele Calciu Dumitreasa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Visarion Iugulescu, Părintele Ioan Iovan, Părintele Nicodim Măndiţă, Părintele Iosif Trifa şi pe mulţi alţii.

Fiecare creştin, care-şi doreşte mântuirea, a înţeles credinţa mai bine, de la unul sau de la altul dintre aceşti părinţi. Acela a reuşit să-l „cucerească” pentru Domnul.

Din păcate, ca şi pe timpul Sfinţilor Trei Ierarhi, când creştinii se porecleau între ei zicându-şi „ioanieni”, „vasilieni”, „grigorieni”, şi astăzi îi auzi pe unii creştini zicând despre alţii că sunt „nicodimişti”, sau „calcişti”, sau „visarionişti”, sau „trifişti”. Aceste etichete sunt date în chip defăimător şi iresponsabil de cei care se consideră „pur ortodocşi”, vrând să arate lumii că unii părinţi duhovniceşti cu ucenicii lor sunt mai slabi în credinţă sau chiar rătăciţi, judecând ei înainte de a judeca Hristos. De ce aşa? Oare judecăţile lui Dumnezeu se potrivesc cu ale oamenilor ? Câtă neînţelepciune! Ce mai râde vrăjmaşul de noi!

Aţi auzit cumva ca autoritatea noastră bisericească, Sfântul Sinod, să fi ridicat în slăvi sau să fi caterisit, sau afurisit, sau anatematizat pe vreunul dintre aceşti părinţi, ori pe ucenicii lor? Eu n-am auzit. Aşadar, atâta timp cât Sfântul Sinod nu s-a pronunţat în vreun fel sau altul cu privire la aceşti părinţi ai noştri, haideţi să procedăm la fel ca şi în cazul Sfinţilor Trei Ierarhi, şi să-i cinstim deopotrivă pe toţi părinţii duhovniceşti ai Bisericii noastre, care au făcut roade şi să defăimăm pe defăimătorul sufletelor noaste, cel care vrea să ne învrăjbească. Amin!

 

O familie a primit moştenire o casă într-un cartier foarte liniştit. Înainte de a se muta, mama, tatăl şi fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curăţenie şi a pregăti cât mai bine noua locuinţă.

În prima dimineaţă, când au ajuns în casă, fiica a observat, privind pe fereastră, o femeie în vârsta care îşi întindea hainele abia spălate, la soare.

- Mamă, zise fiica, priveşte ce haine murdare întinde vecina noastră la soare! Eu ştiu să spăl mult mai bine decât ea! Nu o fi ştiind să spele sau poate n-a auzit de săpun şi detergenţi… Îmi vine să mă duc să-i spun, s-o învăţ să spele...

Mama a privit la femeia în vârstă care îşi întindea rufele, a privit apoi la fiica ei şi n-a spus nici un cuvânt.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observaţiile şi se amuza pentru aceasta, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După vreo lună, fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, aşa ca i-a spus mamei sale:

- Priveşte, mamă, vecina a învăţat să spele rufele, cu toate că n-am avut timp să trec pe la ea ca s-o învăţ să spele!

Mama s-a uitat zâmbind la ea şi i-a răspuns:

- Nu, draga mea, astăzi am reuşit să vin ceva mai devreme decât tine şi am spălat geamurile casei noastre! De aceea se văd rufele vecinei noastre mult mai curate…

 

Şi în viaţă se întâmplă de multe ori la fel… Totul depinde de cât de curată este fereastra sufletului nostru, cea prin care observăm faptele celorlalţi.

Înainte de a critica, bine ar fi să ne uităm la noi înşine şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci vom reuşi să vedem şi curăţenia sufletească a celorlalţi, chiar daca ei nu sunt niciodată perfecţi…

 

Duhovnicul meu, Părintele Arsenie Papacioc,  îmi spunea adesea că sărăcia nu e o virtute şi nici bogăţia nu este un păcat. Şi tot dânsul îmi zicea că, la Sfârşit, criteriul de judecată a lui Hristos va fi mila, argumentând cu citate din Evanghelia după Matei (25, 42-43) unde se spune:”…flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat".

Aşadar, să facem milă. Aici voiam să ajung. Să facem milă, dar nu oricum şi oricând, căci sunt situaţii în care putem să greşim, făcând milă. Dacă ştim pe cineva că foloseşte banul pe care i-l dăm ca să cumpere băutură, ţigări sau alte lucruri nefolositoare, greşim; încurajăm beţia şi fumatul. Dacă ştim pe cineva că cerşeşte pentru că e certat cu munca, iar greşim; încurajăm lenea. De aceea, pe adevăraţii săraci trebuie să-i căutăm cu atenţie, ostenindu-ne puţin. Să nu credem că, dacă am dat doi bănuţi la primul cerşetor întâlnit în cale, am făcut mare milă. Să-i cutăm prin sate izolate, prin locuri greu accesibile. Să ne unim mai mulţi creştini ca să putem face aceasta, căci de unul singur e mai greu.

Sunt unii cerşetori, care profită de mila şi bunătatea creştinilor şi vin duminica chiar în biserică, în timpul slujbei, ca să cerşească. Aici iar putem greşi, dacă nu suntem vigilenţi, pentru că se tulbură slujba. Îi vezi pe unii creştini căutându-se prin buzunare, foindu-se, în loc să fie atenţi la cântare şi rugăciune, căci aceşti cerşetori sunt foarte insistenţi, dacă nu le dai. Aici trebuie să luăm poziţie noi, cei din biserică, căci preotul nu poate să iasă din Sfântul Altar să se ia cu ei la harţă. Dându-le acestor cerşetori (sau falşi cerşetori), îi determinăm să mai vină şi duminica viitoare ca să fac dezordine. Iată cum putem să greşim!

Mila cea mai mare pe care trebuie să o facem noi, astăzi, ne spunea vrednicul de pomenire Părintele nostru Visarion Iugulescu, este mila sufletească. Şi pe aceasta o putem face, cu mai mult spor, la fel, unindu-ne mai mulţi creştini.

 

Cum putem săvârşi milostenia sufletească

 

Trebuie să avem în vedere ce hrană dăm, cui dăm, cum dăm, unde dăm şi când dăm.

 

Ce dăm. Dăm o cărticică de rugăciune, un îndreptar de spovedanie, o revistă cu predici şi învăţături creştine, o iconiţă, o căndeluţă, o casetă audio sau un CD cu program duhovnicesc, un sfat, un îndemn, dar mai ales căldură sufletească. Să-i mângâiem pe cei necăjiţi, oropsiţi, lipsiţi, părăsiţi. Să-i ajutăm să capete încredere în Bunul Dumnezeu. Să le spunem că Dumnezeu nu îngăduie ispita, răul, necazul, dacă nu iese ceva bun. Să ne ridicăm sau să ne coborâm la nivelul fiecăruia. Să ne punem în situaţia lor şi atunci vom şti ce să le dăm, altfel ne pierdem timpul.

 

Când dăm. Dăm când sufletul omului este dispus să primească un dar duhovnicesc, un îndemn. Momentul cel mai bun este când omul este în suferinţă, în boală, în necaz, în primejdie, în sărăcie. Atunci se mai gândeşte la Dumnezeu şi la ajutorul Lui, atunci primeşte. Atunci să-i venim în întâmpinare.

 

Unde dăm. Dăm la spitale, azile, familii nevoiaşe, instituţiile prin care lucrăm şi oriunde sunt fraţi de-ai noştri.

Pentru necazurile prin care trec, de obicei, oamenii dau vina pe dregători. Noi să nu facem politică, să nu dăm vina pe alţii. Trebuie să-i facem să înţeleagă că din cauza depărtării noaste de Dumnezeu şi a păcatelor se abat peste noi necazuri şi lipsuri, şi nu din cauza altora.  

 

Cui dăm. Dăm, desigur, la săraci. Cei mai săraci (sufleteşte) în ziua de astăzi sunt bogaţii vremii, care au de toate (din cele materiale) şi nu mai au nevoie de Dumnezeu.

Dăm celor de care nu s-a îngrijit nimeni până în momentul de faţă. Dacă nu le vom da noi fraţilor noştri, le vor da alţii, care se vor prezenta drept păstori şi apostoli, dar care sunt de fapt „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, ce au în traistă otravă.

 

Cum dăm. Dăm cu dragoste, cu smerenie şi nu pentru răsplată sau pentru că ne-a poruncit cineva. Dăm cu binecuvântarea duhovnicului nostru. În cazul că dăm la un spital, cu binecuvântarea preotului spitalului şi cu aprobarea conducerii spitalului.

 

Să mergem, de exemplu, cu un casetofon sau un DVD-player la un azil de bătrâni şi, cu aprobările de care vorbeam, să le punem o casetă cu învăţături sfinte, un film cu o viaţă de sfânt, cu minunea de la Ierusalim sau Iordan, scenete duhovniceşti şi orice material ziditor de suflet, dar - atenţie!!! – să fie ortodox, nu cu scene erotice sau alte manifestări străine de duhul ortodoxiei.

Ce s-ar bucura acei bătrâni (sau tineri) din azil, părăsiţi de ai lor! Printre ei o să-l găsiţi şi pe Hristos, părăsit de ai Lui.

Aceasta am învăţat de la Părintele nostru Visarion.

 

„Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său” (Matei 9,37-38).

 

O femeie, ieşind din casă, vede trei bătrâni cu barbă albă stând pe o băncuţă la poartă.

Nu-i cunoştea, dar văzându-i străini şi abătuţi, îi invită în casă să mănânce ceva.

- Soţul tău este acasă? - întrebară ei.

- Nu, este la câmp.

- Atunci nu putem intra, replică ei.

Seara, când soţul se întoarse acasă, ea îi povesteşte despre cei trei bătrâni...

- Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru!

Femeia se duce şi îi invită în casă.

- Nu putem intra toţi în casă, replică ei.

- Cum aşa? întreabă ea.

Unul dintre bătrăni îi explică:

- Eu sunt BUNĂSTARE , el este PACE iar celălalt este DRAGOSTE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău: pe care dintre noi ne-a invitat în casă ?

Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care nu stătu mult pe gânduri şi cu bucurie, zise:

- Ce bine! Cum suntem noi nevoiaşi, ar fi bine să-l inviţi în casă pe BUNĂSTARE, să ne umple casa cu bunăstare, să nu mai alerg atâta, toată ziua!

Soţia nu a fost de acord:

- De ce să nu-l invităm pe PACE? Câte griji pe capul meu, câte datorii..., nu mai am PACE şi linişte.

Nora, care îi asculta dintr-un colţ al casei, zise:

- N-ar fi mai bine să-l invităm pe DRAGOSTE? Casa noastră ar fi atunci plină de dragoste! - a sugerat nora, care, probabil, se gândea şi la relaţia ei cu soacră-sa.

- Hai, măi femeie, să ne luăm după sfatul norei, îi zice soţul femeii sale. Du-te afară şi invită-l pe DRAGOSTE să ne fie oaspete.

Femeia iese afară şi întreabă:

- Care dintre voi este DRAGOSTE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.

DRAGOSTE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă:

- L-am invitat doar pe DRAGOSTE. Cum de veniţi şi voi cu el?

Cei trei bătrâni îi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe PACE, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe DRAGOSTE, unde merge el mergem şi noi.

 

Unde este DRAGOSTE, este şi BUNĂSTARE, şi PACE!

 

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece,  să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult...

 

Canalele pentru copii difuzeaza mai multa violenta decat posturile generaliste

 

Potrivit unui studiu al Consiliului National al Audiovizualului (CNA), posturile de desene animate difuzeaza, in medie, 20 de acte de violenta pe ora de emisie, iar cele informative si generaliste doar 14, arata realizatorii studiului. Cea mai difuzata violenta este cea de tip fizic.

Dupa frecventa actelor de violenta, cel mai agresiv canal de desene animate este Cartoon Network, care difuzeaza, in medie, 27 de acte de violenta pe ora, adica aproximativ unul la doua minute, urmat de Jetix si Minimax. Chiar si clipurile promo contin violente, acelasi post Cartoon Network ocupand primul loc.

 

Violenta la ea Acasa

 

In clasamentul similar pentru posturile de televiziune generaliste si informative, lider este Acasa, cu 23,5 acte de violenta pe ora, urmat de Prima TV (20), OTV (18,2) si Pro TV (14,6). In ceea ce priveste ponderea duratei violentei din o ora de emisiune, Cartoon Network este de cel putin doua ori mai violent decat restul canalelor de desene animate incluse in studiu, difuzand in medie, fara a lua in considerare publicitatea, 22,6 minute de violenta pe ora, in timp ce Jetix - 11, iar Minimax - aproape sapte minute.

Pentru celelalte posturi de televiziune, studiul a masurat durata actelor de violenta, exprimata ca pondere pe ora, fara publicitate. Lider din acest punct de vedere este Pro TV, cu 21,2%, urmat de Prima TV (20,6%) si Acasa (20,3).

 

I-am ajuns pe americani

 

In privinta posturilor de desene animate, cea mai difuzata forma de violenta este cea de tip fizic. La posturile de televiziune generaliste si de stiri, predomina actele de violenta verbala (46,7%), urmate de violenta fizica (30,5%). "Numai pentru naivi, televiziunea e o aratare a realitatii, de fapt ea este un spectacol al realitatii si multi teleasti mint, spunand: noi nu avem nicio vina, noi doar aratam ce se intampla in lume.", a remarcat prof. Ioan Dragan, coordonatorul studiului. La noi, pe micul ecran, violenta verbala a trecut inaintea celei fizice, iar tipurile de emisiuni care prezinta cel mai mare numar de asemenea acte sunt cele de reality-show (20,7 pe ora), de divertisment (15,5) si dezbaterile (8,3). La postul Acasa, telenovelele roma­nesti abunda in special in violente verbale". De altfel, la acest capitol ii concuram pe americani, cei despre care se spune ca "omoara", la Hollywoood, cam 1000 de persoane pe zi. Daca la ei 53% din filme contin violenta, in filmele noastre se ajunge la 41%. "Pe fondul unei concurente din ce in ce mai acerbe, ne asteptam ca violenta pe micul ecran sa creasca pana la extrem", a declarat presedintele CNA, Rasvan Popescu. In 2008, CNA a dat posturilor TV care au promovat acte de violenta 38 de somatii, 19 amenzi si trei sanctiuni cu intreruperea emisiunii.

 

Amenzi degeaba

 

Studiul a fost realizat de Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de Comunicare (CSMNTC), in perioada 13-19 octombrie 2008. Au fost monitorizate peste 370 de ore de programe la 13 canale TV de tip generalist sau specializat (informative si canale pentru copii). In 2008, CNA a dat posturilor TV care au promovat acte de violenta 38 de somatii, 19 amenzi si trei sanctiuni cu intreruperea emisiunii.

                                                                           (Adrian-Nicolae POPESCU- Ziarul ZIUA)

 

Şi când mă gândesc câţi creştini nu îşi lasă copilaşii în faţa televizoarelor, la desene animate, ca ei (părinţii) să poată să îşi rezolve mai uşor treburile casnice...

Ce semeni, aceea răsare...

 

O ageră maimuţă din jungla africană,
Urcându-se pe-o creangă de arbore, în goană,

Vădit nemulţumită şi tare revoltată,
A explodat: sunt tristă şi foarte ofensată,

De ceea ce se spune în jungla omenească,

Având ca scop şi ţintă, pe noi să ne jignească.
A apărut în lume o teză mincinoasă;

Că omul ar descinde din buna noastră rasă.

Aflat-am că tăticul acestei teorii,

E un britanic - Darwin, ce-a scris doar inepţii.

E un savant ridicol, un simplu maimuţoi ,

Ce crede că se trage, neîndoios, din noi.

Eu protestez sălbatic, căci asta-i o prostie

Şi vă îndemn: nu credeţi aşa gogomănie!

Pe mine, Dumnezeu maimuţă m-a făcut,
Şi sper să nu ajung, ca Omul, decăzut...
Sunt tare mulţumită de viaţa mea umilă,

De viaţa mea curată, de viaţa de gorilă.

Vă-ntreb pe fiecare, iubiţi şi sinceri fraţi,

Ce locuiţi cu mine de ani nenumăraţi,

Aţi auzit vreodată la noi să fie ură?
Că pe la noi se minte, se junghie şi fură?

Nu veţi vedea vreodată cât o să fie luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
Copii lăsaţi pe drumuri sau planuri de război?
Nu veţi vedea vreodată, cât timp purta-vom coadă,
Gorile divorţate sau prunci lăsaţi pe stradă!
Văzut-aţi voi în hoardă, la noi, bolnavi mintali,
Drogaţi, ori lesbiene, ori homosexuali?
La noi văzut-aţi droguri sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!...
Aţi întâlnit pe creangă vreun cimpanzeu beţiv?
Gibon care să-njure sau pavian parşiv?
N-avem orfelinate, nici penitenciare
Şi nu privim la porno, căci nu avem ziare...
Noi nu ascundem droguri, nu traficăm muniţii.
N-avem televizoare, ce spurcă ochii minţii,
Nici internet, ce-arată atâtea stricăciuni,

Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,

Nici cerşetori în hoardă, nici chefuri dezmăţate,
Şi nici bordeluri scumpe cu dame desfrânate.
În neam la noi văzut-aţi, vânduţi necumpătării,
Prizonieri pe viaţă ai sticlei şi ţigării?

La noi nu sunt nici garduri, nici pui murind de foame,
Sau omorâţi în taină de cele ce-şi zic "mame"!
La noi nu-s sindicate, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri!
N-avem nici prim-miniştri pe care să-i înjuri,
Nici bani depuşi la bancă, nici alte mari strânsuri.

Nici senatori să doarmă cuminţi în parlament,

Când alţii îşi prezintă un scurt amendament.

La noi nu ai să afli, nicicând, pe cineva,

Precum îi vezi pe oameni, mergând la DNA.

N-o să-ntâlniţi în hoardă vreun cimpanzeu corupt,
Şi nici mişcări rapide, mişcări pe "dedesubt".
Şi dacă facem salturi, nu trecem peste legi,
Cum fac creştinii astăzi în posturi şi câşlegi.

Şi iată încă una din lumea lor de jos,
La noi nu se întâmplă război religios!
Nici ordini mondiale, nici naţionalism,
Şi nici vreo îndoială ce duce-n ateism...

N-avem atâtea secte, ce-s gata să lovească
În dogma noastră veche, în  dogma strămoşească.

Şi nici mişcări viclene, rebeli şi antihrişti,

Şi nici apostazie, şi nici ecumenişti.

Noi n-am pus cod de bare cu şase, şase, şase,

Nicicând, pe nuci, pe fructe sau pe rădăcinoase.

Noi nu avem nici carduri, cum are lumea „bună”,

Nici cipuri implantate pe frunte sau pe mână.

Tot ce-am văzut la oameni mai crud şi mai pervers,
E conştiinţa-n lanţuri şi dogma pusă-n vers.
Religia iubirii ce-o afli în Scriptură,

În timp ei au redus-o la datini şi cultură,

Încât ajuns-a lumea să-l pună, cu tupeu,
Acum, pe om în centru şi nu pe Dumnezeu.
 

De veţi vedea vreodată c-am coborât din pom,
Stricându-mă la minte, având purtări de "om",
Umblând cu baliverne, sau cu găinării,
Ori cu purtări nedemne, sau alte viclenii,

Să mă opriţi la vreme, să nu evoluez,
Şi ajungând ca omul, să nu ştiu ce să crez...

E-adevărat că omul a coborât, ca soi.
Dar nu, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi!

 

Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:

- Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Tatăl îl întreabă:

- Cum este aleasa inimii tale? Fiul răspunde:

- Este frumoasă. Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:

- Ia un creion şi scrie un zero! Şi cum mai este? Fiul răspunde:

- Este bogată. Tatăl îi spune din nou:

- Mai scrie un zero lângă celălalt! Şi cum mai este? Fiul:

- Este harnică. Tatăl:

- Mai scrie un zero! Şi cum mai este? Fiul:

- Este sănătoasă. Tatăl:

- Mai scrie un zero! Şi cum mai este? Fiul:

- Cu nume bun. Tatăl:

- Mai scrie un zero! Şi cum mai este? Fiul:

- Cu multă ştiinţă de carte. Tatăl:

- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero. Şi cum mai este? Fiul, nemulţumit de nemulţumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:

- Tată, aleasa inimii mele este foarte evlavioasă şi credincioasă! Tatăl îi spune răspicat, accentuând şi el fiecare literă:

- Fiul meu, în faţa tuturor zerourilor scrie un unu şi vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!

 

A fost odată o fată oarbă care se ura pe sine pentru că era oarbă. Ura pe toată lumea, în afară de prietenul ei. Într-o zi, fata a spus că dacă ar putea vedea lumea, atunci ea s-ar mărita cu prietenul ei.

Dar, într-o zi fericită, cineva i-a donat o pereche de ochi. După operaţie, când bandajele au fost date jos, ea a văzut totul şi pe prietenul ei. Acesta a întrebat-o: "Acum, că poţi vedea, te măriţi cu mine?"

Fata a rămas şocată când a văzut că prietenul ei este orb şi i-a spus: "Îmi pare rău, dar nu mă pot mărita cu tine pentru că... eşti orb". Gândul că trebuia să se uite la ochii lui închişi toată viaţa ei, a făcut-o să-l refuze.

Profund îndurerat, înainte de a pleca, prietenul ei i-a spus: "Te rog să ai grijă de ochii tăi, draga mea, pentru că înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei…"

 

Tot aşa procedăm şi noi, când starea noastră se schimbă din rău în bine. Ne mai aducem aminte, oare, cum a fost viaţa noastră mai înainte şi cine a fost alături de noi în cele mai grele clipe?

                                                 

Cu câţiva ani în urmă, în America, la Seattle, în cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat nouă persoane cu handicap fizic şi mental, în cărucioare, pentru cursa de 100 de metri.

Când focul de armă a dat startul, cu toţii au început să învârtă din răsputeri roţile cărucioarelor spre linia de sosire. Cu toţii, în afară de un băiat, al cărui cărucior s-a opintit în bordura de margine şi s-a răsturnat. Băiatul a căzut şi a început să plângă. Ceilalţi opt i-au auzit plânsul. Au încetinit cursa şi s-au oprit. Apoi s-au întors şi au luat-o înapoi, cu toţii.

O fată cu un grav handicap mental s-a aplecat spre el şi l-a sărutat spunându-i: "Aşa că e mai bine acum?". L-au ridicat. Apoi ţinându-se de mâini, fiind în cărucioare, au pornit cu toţii spre linia de sosire. Stadionul întreg era în picioare şi aplauzele şi uralele au continuat peste 10 minute.

Este oare neapărat nevoie să fim privaţi de sănătate pentru a ne da seama că oamenii sunt mai importanţi ca realizările noastre? Probabil că cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea fiinţei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare sa fim învingători, să fim înaintea altora în cursa vieţii.

                                                  (Al Donici) 

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat,
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar ieu de samă
Că sacu' stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat,
Însă , pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obştii nu-i unire.

 

Odată, a venit un om în grabă la Socrate, zicându-i:

- Ascultă, Socrate, trebuie să-ţi spun că prietenul tău...

- Stai, l-a întrerupt  înţeleptul. Ai trecut  prin cele  trei  site  ceea ce vrei să-mi spui?

- Trei site? a întrebat celălalt plin de uimire.

- Da, dragul meu, trei site! Să vedem dacă ceea ce vrei să-mi istoriseşti poate să treacă prin cele trei site. Prima este sita adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi istoriseşti este adevărat?

- Nu, am auzit şi eu povestindu-se şi...

- Aha! Precis însă  că ai folosit-o  pe cea  de-a  doua sită. Ceea ce vrei să-mi relatezi, dacă nu este adevărat, măcar este un lucru bun?

Celălalt răspunde ezitând:

- Nu, dimpotrivă...

- Atunci, l-a întrerupt din nou înţeleptul, hai să încercăm a treia sită. Ceea ce vrei să-mi comunici este un lucru necesar?

- Nu tocmai.

- Atunci, zâmbi Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici necesar, las-o baltă şi nu mă mai împovăra şi pe mine.

 

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era perfectă. Nu era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată.

Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis:

- Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa de frumoasă ca a mea.

Mulţimea de oameni şi tânărul priviră inima bătrânului care bătea cu putere, dar care era plină de cicatrici. Inima avea locuri în care bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Şi mai erau unele linii colţuroase, mai bine spus în unele locuri existau răni adânci, din care lipseau bucăţi întregi. Tânărul privi la inima bătrânelului, observă starea în care se afla şi râse.

- Cred că glumeşti, spuse el, asemănând inima ta cu a mea. A mea este perfectă, în timp ce a dumitale este un amestec de cicatrici şi răni.

- Da, spuse bătrânul, a ta arată perfect, dar nu aş schimba-o niciodată cu a mea. Fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea. Rup o bucată din inima mea şi o dau celor de lângă mine. Şi adesea ei îmi dau în schimb o parte din inima lor, care ia locul rămas gol din inima mea. Dar pentru că bucăţile nu se potrivesc chiar perfect, am rămas cu câteva margini colţuroase şi porţiuni pe care le preţuiesc foarte mult, căci ele îmi amintesc de iubirea, pe care am dăruit-o altora. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea, fără ca să primesc nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor.  Acestea sunt rănile deschise. A dărui iubire înseamnă uneori a-ţi asuma un mare risc. Chiar dacă aceste răni sunt dureroase, rămân deschise şi îmi amintesc de iubirea pe care o am faţă de oameni şi sper că se vor întoarce într-o zi şi vor umple locurile goale. Îţi dai seama acum în ce constă adevărata frumuseţe a inimii?

Tânărul era pe punctul de a începe să plângă, se apropie de bătrân, îşi strânse inima tânără şi perfectă şi smulse o bucată din ea. Apoi i-o întinse bătrânului cu mâinile tremurânde.

Bătrânul i-a primit bucata şi a pus-o în inima lui. Apoi a rupt o bucată şi din inima lui bătrână şi brăzdată de cicatrici şi umplu cu ea rana din inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, căci marginile erau cam colţuroase. Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, căci simţea pulsând în ea dragostea din inima bătrânului. Se îmbrăţişară şi plecară împreună.

Oare câte astfel de răni şi cicatrici are inima noastră?

 

                                                                                                                      (Ursula Schnidrig) 

 

Un bătrân a rămas într-o capişte (templu idolesc), unde se ruga lucrând. Şi au venit dracii, zicându-i lui: du-te de aici, din locul nostru! Iar bătrânul a zis: nu-i locul vostru, voi nu aveţi loc. Şi au început dracii să-l tulbure, să-i risipească lucrul lui, smicelele lui de finic. Iar bătrânul se nevoia să le adune pe ele. Mai pe urma dracul apucându-l de mână, îl trăgea, voind să-l scoată afară. Dar ajungând bătrânul la uşa, văzând că nu-i glumă, cu cealaltă mână s-a apucat de uşă, strigând din adâncul sufletului: Iisuse, ajută-mi ! Şi îndată a fugit dracul. Şi bătrânul a început a plânge. Iar Domnul i s-a arătat lui şi i-a zis: de ce plângi? Şi a răspuns bătrânul: fiindcă dracii îndrăznesc şi reuşesc să-l tulbure pe om şi să-l necăjească. Si i-a zis lui: asta pentru că te-ai lenevit; te rugai cu mintea împrăştiată, căci când M-ai căutat cu adevărat, strigând din suflet, ai văzut cum M-am arătat ţie!

Acestea le zic, căci este trebuinţă de multă osteneală şi de nu se va osteni cineva, nu poate să aibă pe Dumnezeu cu sine, căci El pentru noi S-a răstignit.

                                                                                   (după Patericul Egiptean - Avva Ilie)

 

Un om asuprit de cei invidioşi şi necredincioşi, s-a dus şi s-a jelit la duhovnicul său zicând: "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"

Părintele l-a luat cu sine în livadă şi i-a zis: "Iată, fiul meu, ai aici pilda vieţii: crezi, tu, oare, că cineva aruncă cu pietre în pomii cei neroditori, care nu au decât frunze? Nu, fiule, oamenii aruncă cu pietre doar în cei roditori. Fii fericit că te asupresc oamenii, căci te asemeni pomului cu roade..."

De atunci, omul nostru nu s-a mai văitat de răutatea semenilor.

 

Doi prieteni mergeau împreună prin deşert.

La un moment dat s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt şi l-a lovit.

Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:

"Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit."

Au continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească. Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal. După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:

"Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el."

Celălalt l-a întrebat:

- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:

 

- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să şteargă amintirea suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru ca ea sa dăinuie, neştearsă…

 

Astăzi fiind Odovania Praznicului Botezului Domnului, vreau să mai zăbovim puţin asupra acestui eveniment, citându-l pe Părintele Cleopa Ilie:

 

„După mărturia Sfântului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile.

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24).

Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2).

Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţă în Hristos.

Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite până acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mântuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfântului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvârşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mântui.

Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele.

Al şaptelea şi cel mai desăvârşit este botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru.

Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252)”.

Am expus cele de mai sus pentru că am auzit pe cineva întrebând pe un preot ortodox:

-  Părinte, sunt unii care susţin că Domnul Hristos s-a botezat la 30 de ani  de aceea şi ei îşi botează copiii tot la 30 de ani. E adevărat? Răspunsul părintelui a fost:

-  DOMNUL IISUS HRISTOS S-A BOTEZAT LA 8 ZILE, când a fost tăiat împrejur. Acesta era botezul în vigoare în acel moment.

 

Orgoliul, semn al mândriei, te face să pierzi de multe ori!

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.

La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă. De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie "Te rog să mă trezeşti la ora 5“ şi a lăsat biletul unde  ştia că soţia o să-l găsească.

În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul. Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara "Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria "Este ora 5. Trezeşte-te !". Fără… cuvinte.

 

                                                                     (din lirica norvegiană)

 

Se spune că într-o vreme, undeva, într-un sat, oamenii trăiau în deplină armonie şi pace. Se ajutau între ei, erau cinstiţi şi foarte fericiţi. Între ei nu existau certuri, neînţelegeri, furturi, tâlhării, din care cauză în sat nu aveau nici autorităţi: nici primar, nici jandarm, nici judecător.

Starea asta de lucruri însa nu i-a convenit vrăjmaşului şi de aceea s-a gândit cum să facă el ca să-i învrăjbească. Şi ce credeţi c-a făcut? Într-o zi, luând chip de negustor, se duce în sat şi strigă ca să-l audă cât mai mulţi:

- Mă, care-i mai mare între voi? că vreau să stau de vorbă cu el! Am ceva să-i spun!

Atunci ei se uitau miraţi unul la altul, căci nu ştiau pe vreunul dintre ei a fi mai mare, însă în mintea fiecăruia a început să încolţească gândul că el ar putea să fie mai mare, pentru anumite merite. Şi a început între ei cearta; fiecare dorea să fie mai mare.

De atunci s-a terminat cu pacea şi armonia în satul lor. Ce uşor i-a învrăjbit diavolul: „care-i mai mare?”

 

Aşa se întâmplă peste tot unde fiecare vrea să fie mai mare.

Dar ce zice Hristos?  „…care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”. (Mc. 10,43-44)

Oare pentru a ne fi slugi, vor unii ca să fie mai-marii noştri? Bine-ar fi! Oare se gândesc aceştia la răspunderea pe care vor să şi-o ia? căci vor răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare supus în parte, fie în plan familial, fie în plan social, politic sau religios.

Tare mă tem că e aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov : „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4,1)

Şi care sunt poftele noastre? Acestea sunt: mândria, trufia, semeţia, slava deşartă, orgoliul, iubirea de sine, lauda de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, plăcerea de sine, părerea de sine, închipuirea de sine, simţirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea in sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine…

 

 

 

 

 

În luna ianuarie creştinii sărbătoresc Boboteaza, în amintirea evenimentului petrecut la râul Iordan, prin care Iisus Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan. Acesta este numit Botezătorul deoarece şi până la apariţia Mântuitorului pe malul râului, el îi boteza pe iudei şi îi îndemna să-şi schimbe viaţa printr-o curăţire sufletească. Mai mult, la Iordan, după botezul Domnului, taina de nepătruns pentru noi, oamenii, a Sfintei Treimi s-a dezvăluit într-o mică măsură prin apariţia porumbelului alb (ca prezenţă lămurită a Duhului Sfânt) şi ca glas al Tatălui Ceresc, glas care a fost auzit de toţi cei prezenţi - rămaşi înmărmuriţi.

De atunci - de aproape 2000 de ani - pe malul Iordanului are loc o procesiune la care participă mulţime mare de oameni. Vis à vis de malul israelian, pe pământul Iordaniei, despărţiţi doar de râul (lat de vreo 10 m) care este şi graniţă, alte sute de creştini prăznuiesc Boboteaza cu mare entuziasm.

Am fost martorul ocular al minunii "întoarcerii Iordanului", chiar de Bobotează, moment în care se sfinţesc apele printr-o slujbă specială. De altfel, aghiazmă înseamnă chiar sfinţirea apei (din lb. greacă), iar apa sfinţită atunci, numită şi "aghiazmă mare", ţine vreme îndelungată. Toţi cei prezenţi la Iordan ştiau aceste lucruri, şi manifestarea lor a fost una pe măsură. Imediat după slujbă, sub privirile Patriarhului şi delegaţiei sale, oamenii au sărit în apa deloc caldă (chiar dacă afară erau vreo 15 grade), să prindă crucea care a fost aruncată în mijlocul râului. În acelaşi timp, s-au eliberat porumbei albi, care au înconjurat fix de trei ori mulţimea, şi duşi au fost. Zarva crescuse pe malurile pline de trestie ale Iordanului, iar mulţimea pestriţă (rase, neamuri, porturi, obiceiuri etc.) se manifesta zgomotos. Cele câteva mii de suflete aşteptau înfrigurate minunea: "întoarcerea" râului înspre izvoare!

Unduirea umană se mai potolise niţel, unii începuseră chiar să plece, eu însumi strângeam aparatele foto, când un glas jugulat de emoţie ne-a făcut să tresărim: "Iordanul, priviţi Iordanul!". Într-adevăr, am rămas mut de uimire! Fiind la 2 metri de apă, am putut vedea perfect cum râul mâlos, care cursese până atunci imperturbabil de lin, a prins a fierbe. Dar cum? Exact între locul din amonte, în care Patriarhul Ierusalimului aruncase crucea, şi locul din aval, unde eram noi - şi unde se şi termina mulţimea pelerinilor adunată pe mal.

Aşadar, râul îşi tulburase curgerea exact pe o distanţă de 100 de metri. Mai sus, era perfect lin; după noi, la vale - neted ca-n palmă... Privind acest fenomen inexplicabil, aveai senzaţia unui uriaş fierbător pus pe fundul apei, care-i agita suprafaţa, într-o "fierbere" nemaipomenită.

Vă imaginaţi ce vuiet, ce entuziasm a cuprins mulţimea! Oamenii s-au aruncat cu zecile în apă, alţii luau bidoane întregi, mulţi se rugau fierbinte, unii priveau în gol, amuţiţi. Pentru toţi cei prezenţi, a fost o zi de neuitat. Şi acest lucru se întâmplă la fel, punctual, de aproape două milenii! Aşa uiţi de oboseala zilei, de marşul prin deşert câţiva kilometri dus-întors (de unde se opresc autocarele), uiţi de sete sau foame. Pur şi simplu rememorezi fiecare imagine tulburătoare şi nu conteneşti să te gândeşti că ai fost martorul unei minuni care s-a petrecut sub ochii tăi.
                                                                                          (Răzvan Bucuroiu – Lumea Credinţei)

 

Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.

(N. Iorga)

Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.

(Tudor Muşatescu)

Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.

(J.F.Kennedy)

Dacă vrei să ştii cine este un om, dă-i o funcţie de conducere.

(Robert Brasillach)

Nimeni nu e de neînlocuit dar, uneori, este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură.

(Claire Martin)

Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei.

(Isaac Asimov)

Cel mai greu lucru de păstrat e echilibrul.

(Jean Grenier)

Oboseala şi lenea au aceleaşi simptome.

(Bissane de Soleil)

Am citit în copilărie o poveste care mi s-a părut plină de tâlc.

Undeva, într-o pădure, trăiau în deplină armonie o gogoaşă, o vrăbiuţă şi un şoricel. Fiecare dintre ei îşi îndeplinea cu bucurie rolul pe care îl avea în această familie. Gogoaşa era gospodina casei: făcea ordine şi curăţenie în casă, făcea mâncare, aşeza masa şi toate treburile ce ţin de menaj.

Şoricelul avea alte îndeletniciri: mărunţea lemnele pentru foc, din porumb făcea mălai, din grâu făină pentru pâine şi alte treburi în ogradă.

Vrăbiuţa, fiind mai sprintenă, aducea acasă crenguţe pentru foc, boabe de pe câmp, viermişori din copaci şi altele asemenea îndeltniciri legate de aprovizionare.

Şi au trăit ei mulţi ani aşa, mulţumiţi şi fericiţi, fără să cârtească, fără să dorească altceva. Însă, la un moment dat, fiecare a început să gândească despre sine că face prea mult pentru ceilalţi, că rolul lui în familie este prea obositor, că fără el, vine falimentul. De aceea, n-au mai rezistat şi într-o seară au convocat un consiliu de familie în care fiecare şi-a spus ceea ce avea pe inimă. Mai întâi a luat cuvântul gogoaşa, care a spus:

-      M-am săturat ca în fiecare zi să stau numai în casă, să fac mâncare! M-am îngălbenit de tot! Aş vrea să mai ies şi eu puţin la aer, să mai cunosc lumea! După gogoaşă ia cuvântul şi şoricelul:

-      Şi eu m-am săturat să stau mereu pe afară, mai ales iarna. Mi-au îngheţat mustăţile şi lăbuţele. Aş vrea să mai stau şi eu în casă, la căldură, să mă mai relaxez! După cei doi, ridică glasul şi vrăbiuţa:

-      Să ştiţi că şi eu m-am săturat să tot alerg toată ziua. Nu vedeţi ce slabă sunt! Aş vrea şi eu să fiu mai pe lângă casă. Nici în colivie, dar nici umblând haihui!

După ce şi-a spus fiecare oful, nemulţumirea şi doleanţele, au stabilit ca fiecare să aibă o altă atribuţie, după cum şi-a dorit fiecare (rotirea cadrelor).

Acasă, pentru menaj, a rămas şoricelul, în ogradă, vrabia, iar la aprovizionare, gogoaşa. A doua zi fiecare şi-a preluat cu bucurie noua funcţie.

Aşadar, şoricelul trebuia să facă mâncare, să deretice şi toate celelalte. A pus oala cu apă pe foc, ca să facă o ciorbiţă. Neavând el experienţă în arta culinară, a pus în apa fierbinte câteva zarzavaturi, dar gustul nu îi era de loc pe plac şi nu ştia ce să mai facă. Într-un târziu şi-a adus aminte că gogoaşa, fosta bucătăreasă, pentru a da gust mâncării, intra în oală şi, fiind ea grasă şi uleioasă, ciorba căpăta un gust minunat. Bucuros de idee, a ţâşnit în oala cu ciorbă, dar… s-a opărit tot şi cu greu a ieşit de acolo, ascunzându-se într-un loc răcoros, unde zăcea.

Vrabia, şi ea bucuroasă pentru noua funcţie, ieşind în curte, s-a căznit toată ziua să spargă boabele de porumb şi grâu, dar puţin a reuşit. Ba mai mult, vrând să taie lemne, şi-a rupt ciocul într-un nod.

Şi bucuria gogoaşei s-a transformat în necaz, căci umblând prin pădure după aprovizionare, fiind ea grasă şi frumoasă, a văzut-o o vulpe şi toată ziua a alergat-o ca s-o mănânce. Cu greu a scăpat şi, zgâriată şi istovită, fără nimic în traistă, s-a întors acasă unde i-a întâlnit pe ceilalţi doi membri de familie, la fel de supăraţi şi bolnavi. Atunci şi-au dat seama că gândul de a-şi schimba atribuţiile şi nemulţumirea lor i-a făcut acum să sufere.

La fel se întâmplă şi cu oamenii: câţi nu vor, nemulţumiţi de starea lor, să-şi schimbe atribuţiile, serviciul, ascultarea, crucea, dar îşi dau seama mai târziu că gândul acesta a fost de la vrăjmaşul sau de la trufia lor.

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23).

                                                                                               (Sfântul Serafim de Saraov)

La mulţi ani cu sănătate

Şi iertare de păcate!

 

Anul ce începe-acum,

Să ne fie unul bun,

Încărcat cu fapte bune

Şi mai multă rugăciune!

Să-L slăvim pe Dumnezeu

Şi la bine, şi la greu!

S-avem pace, fericire

Şi la capăt, mântuire!