|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Pildă rea |
28 februarie 2011 |
|
Un enoriaş veni la preot să i se plângă de fiul său şi-i zise: - Părinte, copilul meu nu ascultă de mine. Şi doar sunt tatăl lui. Preotul îl întrebă: - Crezi că trebuie să asculte copilul de tatăl său? Enoriaşul răspunse: - Fireşte, aşa se cuvine. Atunci preotul, ştiindu-l pe enoriaş cam nedus la Biserică îi zise: - Dar dumneata asculţi de tatăl dumitale? - Tata a murit părinte, zise el. - Nu de tatăl acela îţi vorbesc eu, ci de Tatăl nostru Cel din Ceruri, Tatăl tuturor…! Enoriaşul nu mai putu zice nimic, iar preotul îl mustră cu blândeţe zicându-i: - Atunci cum vrei să te asculte copilul, când pilda cea rea i-o dai însuţi dumneata?! Creştinul nostru îşi recunoscu greşeala şi făgădui grabnică îndreptare. |
|
|
Înfricoşata Judecată |
27 februarie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica lăsatului sec de carne Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Oglinda |
26 februarie 2011 |
|
În preajma unui târg de vite se afla un magazin mare de sticlărie. Între alte lucruri scumpe de sticlă, erau şi diferite soiuri de oglinzi mari de perete. Într-o bună zi, când venea lume multă la iarmaroc, erau întinse la arătare în vitrina magaziei cele mai frumoase obiecte de sticlă, între care se afla şi o oglindă mare, în ramă. Toţi târgoveţii care treceau pe lângă magazie îşi admirau chipul în oglindă. Unii dintre ei se opreau anume ca să-si potrivească pălăriile în faţa oglinzii. Din întâmplare a trecut pe alături şi un negustor de vite, care ducea de funie un ţap voinic şi nişte capre la iarmaroc. În faţa oglinzii ţapul n-a rămas nepăsător. El vede mişcarea în oglindă. Şi anume vede un ţap voinic ca şi el, care vine împotriva lui. Se încordează, scutură din cap, dar nici potrivnicul din oglindă nu stă degeaba. Negustorul care-l ţinea de funie nu a luat seama la oglindă căci avea şi nişte capre slobode lângă el. Ţapul vede că nu-i lucru de glumă cu inamicul din oglindă. Şi pentru că este deprins cu lupta şi ca să nu apuce celălalt înainte se repede una şi bună aspra lui… În câteva clipe s-a terminat lupta cu ţapul cel obraznic din oglindă. Geamul cel mare, adică vitrina magazinului, împreună cu oglinda şi cu alte bunuri scumpe au fost răpuse fără nici un efort. Preţul vânzării ţapului nu a fost suficient să acopere despăgubirea stricăciunii produse. Stăpânul animalului a mai trebuit să plătească şi ceva pe deasupra ca să termine buclucul. Până un alta, s-a făcut puţină discuţie între oamenii care erau de faţă la magazin. Unii ziceau că stăpânul ţapului este de vină că nu l-a ţinut bine de funie, alţii ziceau că vina este a sticlarului, că a deschis magazinul prea lângă drum, iar cei mai aprigi puneau vina pe oglindă, căci, ziceau ei, dacă nu era ea ca să stârnească ţapul, nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar mai erau şi unii care luau apărarea oglinzii zicând: ,,Pe drum câtă lume nu trece? Însă nimeni nu-şi pune mintea cu geamurile. Pentru un ţap nărăvaş înseamnă că nu trebuie să mai facă lumea oglinzi?”. În sfârşit, fiecare avea părerea lui. Dar unul mai socotit la minte, care a mai avut de furcă cu ţapul nărăvaş, a spus tuturor că nimeni nu este de vină decât numai năravul ţapului căci de mai multe ori era cât pe ce să îl străpungă şi pe el, măcar că nu era tot oglindă. Iar acum sa ne oprim puţin şi să ne gândim nu sunt cuvintele din Sfânta Evanghelie, apoi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi orice sfătuire duhovnicească un fel de oglindă pentru sufletele noastre. În cuvintele cele duhovniceşti care au mărturii din Sfânta Scriptură fiecare dintre noi poate să îşi vadă chipul cel dinăuntru ca într-o oglindă. Unul îşi poate vedea patimile cele ascunse, altul îşi poate vedea virtuţile, unul îşi poate vedea chipul blândeţii şi al smereniei, altul îşi poate vedea învârtoşarea inimii şi mândria. Unul îşi poate vedea colţişorii clevetirii şi ai zavistiei, altul corniţele mândriei şi ale mâniei. Unul îşi poate vedea florile bunătăţii, altul îşi cunoaşte spinii răutăţii. Mai pe scurt putem spune ca din cuvintele Sfintei Scripturi putem cunoaşte cine suntem şi încotro ne îndreptăm, căci Sfânta Scriptură oglindeşte toate tainele vieţii omeneşti de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. (Sfântul Ioan Iacob - Hrană duhovnicească) |
|
|
Cele trei categorii |
25 februarie 2011 |
|
După părerea Sfinţilor Părinţi oamenii, se împărţim în trei categorii: 1. cei care sunt robiţi patimilor; 2. cei care se abţin de la patimi; 3. cei dezrădăcinaţi de patimi. Pentru primii păcatul devine stăpân tiranic, care-i desparte de Dumnezeu şi-i duce direct în iad. Cei din categoria a doua se împotrivesc patimilor, le pare rău că sunt pătimaşi, dar nu taie patimile. Cei din categoria a treia, în schimb, se luptă conştient şi perseverent pentru dezrădăcinarea patimilor, prin lucrarea continuă a virtuţilor. Prin curăţie Îl vedem pe Dumnezeu, iar aceasta se dobândeşte prin pocăinţă şi mărturisirea cu sinceritate a tuturor păcatelor noastre.
Noi, oare, din ce categorie facem parte? |
|
|
Pâinea care s-a făcut piatră |
24 februarie 2011 |
|
În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (sec. IV) trăia un bogat, care ţinea, împreună cu soţia lui, de erezia lui Macedonie. Odată, ascultând învăţătura sfântului, s-a pocăit şi s-a întors la adevărul Sfintei Biserici. Soţia lui însă, în timp ce din gură mărturisise credinţa ei în ortodoxie, inima ei trăia încă în erezie. La o mare sărbătoare a Bisericii, când se obişnuia să se împărtăşească mulţi creştini, s-a întâmplat următorul fapt: Soţia bogatului s-a dus pe ascuns la preoţii ereticilor să se împărtăşească. Dar nu s-a împărtăşit, ci luând în mâinile ei pâinea, a dat-o pe ascuns slugii ei să o păstreze fără ca cineva să-şi dea seama ce a făcut. (La începuturile creştinismului, creştinii luau Sfintele Taine separat. Adică luau în mâna dreaptă Sfântul Trup şi după aceea, separat, Sângele Mântuitorului. Această ordine s-a schimbat se pare în secolul al VIII-lea, iar astăzi numai preotul se împărtăşeşte cu Sfintele Taine separat.) Când mai târziu se săvârşea Sfânta Liturghie a ortodocşilor, femeia s-a dus împreună cu bărbatul ei să se împărtăşească. Când a venit rândul ei, a luat Sfântul trup din mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, însă nu s-a împărtăşit, ci a luat pe ascuns pâinea ereticilor. Însă imediat s-a cutremurat de o minune. Pâinea ereticilor s-a transformat în gura ei în piatră. Femeia s-a înfricoşat. Cu o voce tare a povestit tuturor întâmplarea şi a crezut din tot sufletul în Biserica Ortodoxă. Sfântul Ioan Gură de Aur a aşezat acea piatră în chivot ca să amintească minunea. |
|
|
Milostenia - nimic mai simplu |
23 februarie 2011 |
|
Un credincios mai nevoiaş îl întrebă pe preotul lui, zicându-i: ,,Părinte, cum poţi face milostenie când nu ai ce da?”. Preotul răspunse: ,,Să luăm ca pildă pe Ioana cea din capul satului cu bărbatul ei şi cu cei trei copii. Ei sunt mai nevoiaşi ca dumneata, dar pentru că Ioana este o bună creştină, găseşte mereu prilej să facă milostenie. Să-ţi dau nişte exemple: Ieri dimineaţă, Ioana văzând o bătrână cu o greutate cam mare de lemne în spinare, i le-a luat şi le-a cărat până a trecut dealul. Tot ieri, vecina ei trebuia să plece la doctor, dar nu avea cu cine să lase copilul. Ioana s-a oferit, a luat copilul la ea şi l-a îngrijit împreună cu copiii ei. O femeie bătrână, din vecini, a primit o scrisoare de la fiul ei din armată şi, cum nu ştia să citească, Ioana i-a citit-o cu răbdare şi dragoste, încât bătrâna nu mai putea de bucurie că băiatul ei este sănătos şi apreciat de superiorii lui. După vreo două ceasuri, în faţa porţii ei doi tineri se certau dintr-o nimica toată, iar Ioana nu s-a lăsat până nu i-a împăcat, spunându-le că sunt creştini şi dacă nu sunt împăcaţi, supără pe Dumnezeu... Iată iubire frate, câte milostenii poate face un om nevoiaş, dar numai să fii credincios şi milostiv. Aşa face un adevărat creştin.
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ne spune şi ne asigură că sunt fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, cu alte cuvinte, se vor mântui. |
|
|
Frica de păcat |
22 februarie 2011 |
|
Împăratul Constantinopolului, Arcadie, se înfuriase cumplit de tare pe Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,Aş vrea să mă răzbun foarte tare pe acest episcop, le-a spus într-o zi curtenilor săi. Atunci patru sau cinci dintre aceia au fost de acord cu el. Primul a zis: ,,Trimiteţi-l în exil îndepărtat, ca să nu-l mai vedem niciodată”. Al doilea a adăugat: ,,Luaţi-i toate bunurile”. Al treilea a spus: ,,Legaţi-l în lanţuri şi aruncaţi-l în temniţă”. Al patrulea a fost de altă părere: ,,Mai bine ucideţi-l, pentru a scăpa pentru totdeauna de grija lui”. Însă al cincilea, care era cel mai isteţ dintre toţi, iată ce părere a avut: - Vă înşelaţi toţi. Prin niciunul din aceste mijloace nu e posibil să vă răzbunaţi pe Episcopul Ioan. Dacă-l veţi trimite în exil, întreg pământul este patria lui. Dacă-i luaţi averea, nu de la el o veţi lua, ci de la săracii pe care-i miluieşte în fiecare zi. Dacă-l aruncăm în temniţă, va săruta lanţurile cu care-l vom lega si se va socoti pe sine fericit. Iar dacă-l osândiţi la moarte, o va primi cu bucurie, căci prin aceasta îi vom deschide porţile cerului. Şi a adăugat adresându-se împăratului: - Maiestate, vreţi să vă răzbunaţi pe el? Găsiţi un mijloc prin care să-l amăgiţi să păcătuiască. Îl cunosc foarte bine. Acestui om nu îi e frică de nimic în lumea aceasta, decât de păcat.
Cât de fericiţi am fi dacă s-ar spune şi despre noi că: ,,acestor oameni nu le e frică de nimic, decât de păcat”! |
|
|
Cum sunt prinşi elefanţii |
21 februarie 2011 |
|
Ştiţi cum sunt prinşi elefanţii din jungla Virginiei? Vânătorii iau un elefant bătrân şi îmblânzit şi leagă de el o funie care are la celălalt capăt un laţ. Când vânătorii se apropie de turma de elefanţi, aleg unul dintre ei şi-i aruncă laţul… Elefantul sălbatic, legat de acum de cel îmblânzit, se străduieşte din răsputeri să scape… După ce oboseşte îndeajuns, vânătorii se apropie de el şi-l leagă de picioarele din faţă. Apoi începe strădania chinuitoare de a-l ,,îmblânzi”, adică de a-l înrobi şi de a-l pune să care toată viaţa lemne, pietre, etc. Aceeaşi metodă este folosită deseori şi de satana: se străduieşte să-l lege pe un om al lui Dumnezeu de un altul, care este înrobit de voia lui vicleană. Aceasta o reuşeşte printr-o prietenie, prin locuirea împreună, etc. După ce va izbuti în felul acesta să-l lege pe un om al lui Dumnezeu, atunci îi va fi uşor să-l supună. Să ne ferim aşadar, de orice legătură cu oamenii înrobiţi de satana şi să ne străduim, cu ajutorul Domnului, să înfruntăm ,,toate uneltirile diavolului”. |
|
|
Fiul risipitor |
20 februarie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Rugăciunea de seară |
19 februarie 2011 |
|
,,Seara, când sunt istovit de truda zilei, nu am poftă de rugăciune. De altfel, pentru ce să mă rog?...” Dar cum oare este cu putinţă să nu ai nicio dispoziţie să comunici cu Domnul, chiar şi când eşti istovit trupeşte? Nu cumva crezi că doar petrecerile îl revigorează pe om? Nu, acestea îl istovesc mai mult, în vreme ce rugăciunea atrage harul dumnezeiesc, care odihneşte sufletul şi trupul! Deci nu vă rugaţi pentru că, … Sau sunteţi mânioşi pe Dumnezeu, sau credeţi că nu aveţi nevoie de El. Pentru ce să mă rog? Vă întrebaţi din nou. Simţiţi suficienţă şi satisfacţie de sine. Sunteţi sătui şi nu vreţi să cereţi… În fiecare seară, oricât de obosiţi aţi fi, nu pregetaţi să alergaţi la Acela. Să vă rugaţi în genunchi sau şezând. Şi când puteţi să vă ridicaţi în picioare. Nu are atâta importanţă poziţia, este suficient să faceţi rugăciune. Să vă rugaţi Domnului pentru ziua care a trecut, oricât de grea a fost, să-L rugaţi pentru o noapte bună şi să cereţi iertare cu pocăinţă adâncă, pentru greşelile voastre. (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească) |
|
|
Înfrânare |
18 februarie 2011 |
|
Un tată credincios mergea cu fiul său, într-o zi de sărbătoare, printr-o livadă şi vorbeau despre învăţătura creştină. Copilul punea întrebări, iar tatăl îi răspundea cu lămuririle necesare. Ajungând ei în dreptul unui pom cu roade frumoase, tatăl întinse mâna să ia câteva şi să mănânce, dar repede se opri. Copilul văzând aceasta îl întrebă: - De ce nu iei fructe, tată? - Pentru că vreau să mă înfrânez, copilul meu. - Dar nu este îngăduit să luăm fructe, zise copilul? - Ba da, răspunse tatăl. - Atunci de ce nu iei? - Pentru că adesea trebuie să ne înfrânăm de la ce este îngăduit. - Dar de ce, tată? - Pentru ca să ne vină mai uşor să ne înfrânăm cu mai multă putere de la cele neîngăduite. Copilul a înţeles frumoasa pildă.
Oare au înţeles şi adulţii? |
|
|
Într-o margine |
17 februarie 2011 |
|
Într-o margine de sat, Domnul Hristos era răstignit pe o cruce. Sătenii erau foarte fericiţi că era aproape de ei şi, astfel, veneau să-i ceară diferite favoruri, pe care Domnul le împlinea întotdeauna. Din dragoste şi milă pentru ei, Mântuitorul îi întreabă: - Nu vreţi, copilaşi, să mă coborâţi de pe cruce şi să merg cu voi în sat? Să locuiesc cu voi, să fiu mai aproape de voi şi să vă împlinesc toate dorinţele, să nu va mai osteniţi până aici, la marginea satului? Ezitând puţin, sătenii L-au dat jos de pe Cruce şi au mers cu Dânsul în sat. Domnul Hristos a spus că vrea să meargă întâi în biserică, iar un sătean auzind, a fugit înainte ca să dea de veste, dar biserica era închisă. Trist şi cu lacrimi în ochi, Domnul Hristos, de-acolo, a mers din casă în casa, dorind să rămână la vreun creştin, dar toţi s-au scuzat că nu-L pot primi, din diferite pricini. Pentru că nu-I găseau loc Domnului Hristos în mijlocul lor, sătenii i-au zis: - Doamne, după cum vezi, nu ai loc la noi, dar, ca să-ţi arătăm afecţiunea noastră, uite, ţi-am pregătit o cruce nouă, cuie noi şi o cunună nouă de spini. Nu vrei să te ducem să te răstignim din nou în marginea satului? Are să-ţi fie mai bine acolo. Şi Domnul Hristos, în marea Sa iubire faţă de oameni, s-a lăsat răstignit din nou, aşteptând şi azi ca tu, suflet drag care citeşti această istorioară, să dai fuga în marginea satului, să-L dai jos de pe cruce pe Domnul Hristos, să-L primeşti în inimă, în casă, şi El îţi va da viaţă veşnică, dacă vei împlini poruncile Lui şi mai ales porunca dragostei. |
|
|
Un vrăjmaş viclean |
16 februarie 2011 |
|
În America de Nord, băştinaşii sălbatici Timukua, pentru a prinde căprioare, uneltesc în felul următor: cu multă trudă ucid câteva, după aceea se îmbracă în blănurile lor, umblă în patru labe, ca şi căprioarele, şi în felul acesta viclean se apropie de aceste animale blânde, acolo unde ele pasc. Acelea nu bagă de seamă că sub blănuri se ascund ucigaşii lor. Atunci vânătorii scot armele şi le omoară. La fel se apropie şi de noi, creştinii, vicleanul păcat, pentru a ne ucide sufletele. Să fim cu luare-aminte şi să ne păzim sufletul eliberat de patimi şi neprihănit, aproape de Dumnezeu. Din neatenţie, din rea cunoaştere şi la îndemnul diavolului, ucigaşul de oameni, deseori cădem în păcate mici sau mari, în cugete ruşinoase, rostim cuvinte nepotrivite şi săvârşim fapte care nu se cuvin creştinilor, care s-au îmbrăcat în Hristos şi ar trebui să aibă evlavie. Dându-ne seama de păcatele noastre, suntem datori să ne pocăim cum trebuie de ele, prin părăsirea relelor noastre purtări, spre împăcarea cu Preamilostivul Dumnezeu. Prin pocăinţa şi spovedania noastră sinceră, Dumnezeu ne iartă păcatele prin intermediul preotului duhovnic. Dumnezeu ne-a dăruit nouă, oamenilor, două harisme. Una este că, după moartea şi stricăciunea trupului nostru, reînviem şi din muritori devenim nemuritori. Cealaltă este că, dacă păcătuim şi apoi ne pocăim, Dumnezeu ne iartă. Adică Domnul ne-a dăruit multă iubire şi cinstire. |
|
|
Manastirea Banceni |
15 februarie 2011 |
|
|
|
|
Convertirea lui Clovis |
14 februarie 2011 |
|
Clovis, regele francilor, s-a creştinat în urma unei făgăduinţe. El se căsătorise cu o creştină numită Clotilda, care se silea din toate puterile să-şi aducă soţul la adevărata credinţă. Plecând el la război împotriva germanilor, la despărţire ea îi spuse: - Nu-ţi pune nădejdea în idoli, ci în Dumnezeul cel Adevărat, Care este Atotputernic şi-ţi poate da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi. În bătălia hotărâtoare de la Tolbias – Alsacia –armata lui Clovis începu să se retragă şi ar fi fost cu siguranţă biruită, dacă regele, aducându-şi aminte de cuvintele soţiei sale, n-ar fi strigat încrezător: - Zeii mei m-au părăsit. De aceea, Te rog pe Tine, Doamne Dumnezeule al creştinilor, să-mi dai ajutorul Tău. Dacă Tu mă scapi din mâna vrăjmaşilor mei, am să mă botez şi am să introduc credinţa creştină în regatul meu. După terminarea acestei rugăciuni, primi veste că supremul comandant al germanilor fusese lovit de moarte şi că oştile duşmane, cuprinse de spaimă, fug înapoi în neorânduială. Clovis a câştigat astfel o bătălie măreaţă. Atunci a strigat: - Cu adevărat, Mare şi Puternic este Dumnezeul creştinilor! Şi pentru a-şi ţine jurământul s-a botezet în acelaşi an de către Episcopul Remigius în Catedrala Reims împreună cu 3.000 de fruntaşi ai Regatului său (anul 406 d. Hr.).
Iată ce dar binecuvântat este să ai în casă o femeie creştină cu adevărat. Prin credinţa, prin răbdarea şi prin îndemnul său, o soţie creştină poate să creştineze un regat. De aceea vă îndemn pe voi, cei care doriţi să vă căsătoriţi, să vă luaţi soţii creştine cu adevărat, care să împlinească poruncile lui Dumnezeu, fiind nelipsite de la biserică. Nu vă luaţi femei din discotecă sau alte locuri de păcătuire, căci veţi regreta amarnic. O femeie credincioasă lui Dumnezeu, va fi credincioasă şi bărbatului său. Să nu uitaţi lucrul acesta! Pe cei care sunteţi deja căsătoriţi şi aveţi femei evlavioase, vă îndemn să le respectaţi şi să nu le opriţi de la mergerea la biserică sau de la alte activităţi şi fapte bune, căci Acela căruia îi slujeşte cu dragoste soţia ta, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, nu va lăsa nepedepsit gestul tău. |
|
|
Vameşul şi Fariseul |
13 februarie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Atacurile vrăjmaşului |
12 februarie 2011 |
|
,,În urma oricărei fapte bune, vin gândurile mândriei; în urma oricărui păcat, vin gânduri de deznădejde pentru mântuire…”. Sunt atacurile obişnuite ale vrăjmaşului nostru, diavolul. Cum le vom respinge? În prima fază, prin amintirea păcatelor şi a slăbiciunilor noastre. În faza a doua, prin gândul că nu există păcat care să biruiască milostivireaa lui Dumnezeu. Moartea pe Cruce a Domnului a fost solia pentru izbăvirea tuturor păcătoşilor, fără excepţie…! (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească) |
|
|
Eu nu mai sunt eu |
11 februarie 2011 |
|
Un tânăr necredincios şi doritor de plăceri lumeşti, se întoarse la Dumnezeu, în urma multor necazuri şi suferinţe, datorită vieţii păcătoase. Întorcându-se în orăşelul său natal se întâlni cu unul din prietenii lui de petreceri păcătoase, care-i zise: - Ce, Vasile, nu mă mai cunoşti? Sunt George… - Te cunosc, răspunse tânărul cu blândeţe. Tu eşti tot tu. Te cunosc, dar eu nu mai sunt eu. Şi merse mai departe pe calea lui, bucuros că a scăpat de viaţa păcătoasă şi rugându-L pe Dumnezeu să-i ajute şi pe prietenii lui să cunoască fericirea vieţii adevărate, viaţa cu Iisus. |
|
|
Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie |
10 februarie 2011 |
|
Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli. În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: "Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!" Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate. Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă. Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să se milostivească de el, iar martirul în bunătatea să s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze. Luchie i-a spus despre cele întâmplate împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împăratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut să-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rămas nevătămat. La cererea păgânului împărat, ca să-i dovedească puterea Dumnezeului său, Sf. Haralambie a făcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împăratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de două ori la rând, într-un templu păgân. Împăratul a mai dat ordin să-i zdrobească sfântului gura cu pietre şi să-i ardă barba dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi. Plin de răutate drăcească Septimiu Sever împreună cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu şi să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer şi nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi după ce şi-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordine să-l tortureze pe sfânt. În cele din urmă, Sf. Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundenţă de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multă onoare. În hagiografia şi iconografia greacă Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintă ca episcop. (Sinaxar) |
|
|
Lauda şi defăimarea |
9 februarie 2011 |
|
În lume suntem ca o marfă scoasă la vânzare. Din interes, unii negustori ridică preţul nostru până la cer, iar alţii îl coboară până la pământ. Totdeauna, lauda sau defăimarea care vin de la oameni împart sufletul nostru în două: pe de o parte ne bucurăm de laude, pe cealaltă parte ne întristăm de defăimări. Dar, cu toate acestea, simţim în adâncurile tainice ale conştiinţei noastre că nici lauda şi nici defăimarea n-au spus totul despre noi. De aceea, trebuie să fim atenţi la laudele peste măsură, dar şi la defăimările peste măsură şi să ne socotim mult mai prejos decât meritele care ni se atribuie, dar şi deasupra defăimărilor şi jignirilor de tot felul. De ce? Ca să nu fim ridicaţi prea sus fără aripi, căci dacă vom cădea de acolo…, dar nici să ne distrugem fără de nici un sprijin, căzând în deznădejde. Să fim, aşadar, oameni echilibraţi, căci extremele sunt ale vrăjmaşului. |
|
|
Microbul sufletului |
8 februarie 2011 |
|
Microbul sufletului este, evident, păcatul. Dintre toţi microbii din lume, păcatul este cel mai primejdios şi cel care se înmulţeşte cel mai repede. Un singur păcat, şi este suficient ca să dărâme pe cel mai puternic om, întocmai ca un vierme care intră sub coaja celui mai puternic stejar! Care pe care va nimici mai uşor: viermele pe stejar, sau stejarul pe vierme? Fără îndoială, viermele va nimici mai repede stejarul, decât stejarul pe vierme. Cugetă şi singur dacă există ceva în cugetul tău atât de dăunător şi atât de mereu prezent, cum este păcatul. Păcatul se înmulţeşte mai repede decât orice pe pământ. Primul rod al păcatului, este un păcat şi mai mare: neascultarea şi invidia nasc ucidere, mândria naşte desfrânare, iar desfrânarea naşte ucidere (de prunci), şi aşa mai departe. Sau cum spune la Psaltire: „adânc pe adânc cheamă”. Primul rod al Evei neascultătoare a fost Cain ucigaşul de frate. „Păcatul – spunea Părintele Sofian Boghiu - , ca definiţie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu voinţă si cu ştiinţă. Suntem conştienţi că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertăţii cu care am fost înzestraţi de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt deşert spus în viaţă". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, şi cândva vom fi confruntaţi cu noi înşine şi cu ceea ce am spus odată în viaţă. Nu este de glumă. Această vorbă deşartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des”. |
|
|
Cea mai puternică armă |
7 februarie 2011 |
|
Zis-a avva Antonie cel Mare: ,,Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: smerenia”. Asemenea curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire. Şi la întrebarea Sfântului Antonie: ,,Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?”, oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinţa sau alte fapte bune şi a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe şi de folos nouă, creştinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. După cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Şi câtă mândrie nu este astăzi pe faţa întregului pământ! Foarte rare sunt fiinţele care să fie smerite cu adevărat. Smerenia autentică, spun Sfinţii Părinţi, este singura virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. Pentru ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc. Vrăjmaşul diavol, tatăl minciunii şi al mândriei, se amestecă în toate faptele bune şi le deformează. Vrea cineva să postească? I se şopteşte de către vrăjmaşul diavol că dacă posteşte va slăbi, nu va putea munci şi nu va putea învăţa. Şi îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeşte mintea şi îi aduce imagini spurcate sau somn şi oboseală şi astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică d sărăcie îi aduce zgârcenie şi ură faţă de săraci şi aşa este înşelat de diavol, acest tată al minciunii răpindu-i toate faptele bune. |
|
|
Femeia canaaneancă |
6 februarie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Păcătoşenie şi rugăciune |
5 februarie 2011 |
|
Spuneţi că nu v-a rămas altă nădejde decât Dumnezeu. Iată că întotdeauna simţiţi aşa pentru că, fără ajutorul lui Dumnezeu, ajutorul a mii de oameni nu poate să facă nimic. De altfel, gândirea voastră: ,,Sunt păcătos şi de aceea nu îndrăznesc să mă rog!”, este greşită. Domnul îşi întoarce faţa Lui departe de cei păcătoşi, când aceştia stăruie în pizmă, în răutate şi nu vor să se pocăiască. Când însă se întorc lângă El cu căinţă, se nevoiesc şi se ostenesc ca să se îndrepte, atunci îi lasă pe toţi drepţii şi Se grăbeşte să-I sprijine pe cei pocăiţi pe drumul întoarcerii lor. Aşadar nu neglijaţi rugăciunea prin pretextul păcătoşeniei voastre, acoperind aşa, simplu, ruşinea voastră. Cât despre rugăciunea altora, aflaţi doar că aceasta poate s-o întărească pe-a voastră, nu însă şi s-o înlocuiască. (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească) |
|
|
Creştinul pe marea vieţii |
4 februarie 2011 |
|
Vaporul când pleacă peste mări şi oceane, pluteşte cu siguranţă pe drumul său, ca şi cum ar merge pe şine de cale ferată, deşi nu vede ţărmul timp îndelungat. Cine-l conduce cu atâta precizie, încât ajunge la ţintă fără greşeală? Siguranţa drumului i-o dă fie harta, fie busola, fie radarul, fie radioul sau toate la un loc.
La fel se întâmplă şi cu creştinul cel adevărat. El nu vede cu ochii ţinta călătoriei lui, dar este încredinţat că va ajunge la ţinta dorită cu corabia vieţii sale. Cine-l conduce cu atâta precizie, ca să ajungă la împărăţia lui Dumnezeu? Are şi el busola şi radarul său; acestea sunt: Sfânta Scriptură, credinţa, faptele bune şi Harul lui Dumnezeu. |
|
|
Cine este mai puternic |
3 februarie 2011 |
|
Un oarecare vrăjitor a făcut minuni false cu ajutorul diavolului, că să îi ducă în eroare pe creştini şi să-i atragă de partea lui. Printre alte minuni ale lui a făcut-o şi pe aceasta: intra în foc pentru mult timp. După aceea, cerea ajutor diavolului, care stingea focul şi astfel vrăjitorul rămânea neatins. Când episcopul locului a aflat despre acest fapt, a luat sfântul chivot şi Împărătescul Trup şi s-a apropiat de foc. Imediat i-a propus vrăjitorului să se lege cu un lanţ şi să se arunce în foc, ca să vadă şi el salvarea lui minunată. Vrăjitorul a primit să-l lege şi să-l arunce în foc, crezând că şi de data aceea, minunea se va întâmpla. Imediat însă ce s-a găsit înconjurat de flăcări a început să ardă şi să urle: - Ajută-mă, diavole, focul mă va ucide! Au auzit toţi atunci o voce dezgustătoare: - De multe ori te-am ajutat. Acum însă nu pot, pentru că lângă tine stă Cel mai puternic ca mine. Făcându-i-se milă de el, episcopul a poruncit să fie scos din flăcări, căci altfel, vrăjitorul ar fi devenit cenuşă. După ce s-a vindecat de rănile lui, acesta s-a pocăit şi n-a mai amăgit lumea cu minuni mincinoase, slujind tot restul vieţii Celui Atotputernic. |
|
|
Întâmpinarea Domnului |
2 februarie 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Întâmpinării Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cine aduce mângâierea |
1 februarie 2011 |
|
Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: Cine oare mă va mângâia pe mine în ceasurile cele mai grele ale vieţii mele?! Şi cu acest gând adormi. În vis, îi apăru un bărbat strălucitor şi mândru, care-i zise: - Eu te voi mângâia… - Dar cine eşti tu? - Eu sunt ştiinţa lumii acesteia. Omul îi răspunse: - Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul. Veni atunci o femeie orgolioasă şi atrăgătoare şi-i zise: - Eu îţi voi putea aduce mângâierea. - Dar, cine eşti tu?, întrebă omul. - Eu sunt slava oamenilor… Omul îşi acoperi faţa să n-o mai vadă şi zise: - O, te-am ascultat de multe ori şi numai rău mi-ai făcut; pleacă din faţa mea! Atunci veni un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe şi-i zise: - Eu te voi putea mângâia… - Dar cine eşti? - Eu sunt Banu-Averea-Puterea. - Piei din faţa mea, că tu mi-ai adus cele mai multe şi mai grele suferinţe. După ce plecă şi acesta, apăru o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o pace binefăcătoare, şi-i zise cu glas cald şi blajin: - Eu sunt CREDINŢA, şi glas bun îţi aduc de la cel ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…” Omul se deşteptă şi după câteva clipe de gândire îşi zise: ,,Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma”. Şi într-adevăr CREDINŢA (şi faptele CREDINŢEI) i-au adus omului mângâierea în întreaga lui viaţă şi l-au însoţit şi dincolo de mormânt. |
|
|
vezi şi |
|
