|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Duminica a II-a din Post |
28 februarie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Sf. Grigorie Palama Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Preotul şi medicii |
27 februarie 2010 |
|
Într-un compartiment de tren, mergeau, într-o zi, un preot şi doi medici. Medicii, care erau cam neduşi la biserică, văzând pe preot, au început a vorbi batjocoritor despre cele sfinte, despre credinţă, despre preoţi, aruncând tot felul de cuvinte hulitoare la adresa slujitorilor Bisericii, din care se vedea limpede că ei nu cunosc deloc lucrurile asupra cărora vorbeau atât de slobod, ci le spuneau doar din auzite. Preotul, văzându-le rătăcirea şi aflând din vorbirea lor că sunt medici, ca să-i ajute, vru să le dea o lecţie. Prinzând prilejul, începu discuţia cu ei şi, într-o clipă prielnică, aduse vorba despre medicină. Atunci, părintele începu a spune tot felul de lucruri batjocoritoare şi neadevărate despre medicină şi despre medici. Doctorii se scandalizară, zicând: - Bine, părinte, dar cum e cu putinţă ca d-ta să vorbeşti aşa de greşit despre medicină, când nu ştii ce-i aceea, nefiind, ca noi, zi de zi în mijlocul problemelor? Noi suntem medici şi suntem cei mai în măsură, cei mai autorizaţi, să vorbim despre medicină. Preotul zâmbi uşor şi le răspunse: - N-am făcut decât exact ceea ce aţi făcut şi dumneavoastră. Doctorii nu înţelegeau. Preotul continuă: - Am ascultat ce discutaţi puţin mai înainte. Tot atât de neştiutori şi de greşiţi eraţi şi dumneavoastră cu privire la cele sfinte, şi cu toate acestea vorbeaţi aşa de lesne... Asemenea am făcut şi eu despre medicină, ca tocmai să vă vedeţi greşeala. L-a început s-au supărat ei un pic, văzându-se răniţi în orgoliu, dar după aceea şi-au dat seama că preoţii sunt oameni înţelepţi şi s-au împrietenit cu slujitorul lui Dumnezeu, promiţându-i că de acum îl vor vizita mai des la biserică.
Spre deosebire de înţelepciunea lumească, "înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică" (Iacov 3, 17). Să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu, fraţilor, în tot timpul şi în tot locul, să ne dea înţelepciunea cea de sus, mai mult decât înţelepciunea lumii acesteia! |
|
|
Cel mai bun mecanic |
26 februarie 2010 |
|
Un om conducea maşina pe un drum lung şi foarte singuratic, când, deodată, motorul a început să se "înece" până când s-a oprit. Omul a coborât, s-a uitat la motor să vadă ce avea. Gândea că în curând va găsi defecţiunea maşinii sale; o cunoştea bine căci o avea demult. Totuşi, într-un târziu, şi-a dat seama că nu reuşea să descopere ce se întâmplase cu motorul. În acel moment, a apărut o altă maşină din care a coborât un bărbat care s-a oferit să-l ajute. Cel cu maşina defectă a zis: "Cum să vă spun…, asta e maşina mea din totdeauna, o ştiu ca în palmă. Nu cred că dumneavoastră, fără a fi stăpânul ei, puteţi să izbutiţi mai mult decât mine". Celălalt bărbat a insistat schiţând un zâmbet, până ce, în final, primul zise: "Bine, încercaţi, dar nu cred că o să reuşiţi, căci asta e maşina mea". Cel de-al doilea s-a pus pe treabă şi în câteva minute a găsit defecţiunea maşinii şi a reuşit s-o pornească. Primul bărbat a rămas uimit şi l-a întrebat: "Cum aţi putut să reparaţi defecţiunea maşinii mele?" Cel de-al doilea i-a răspuns: "Ştiţi, numele meu este Felix Wankel. Eu am inventat motorul rotativ pe care-l are maşina dumneavoastră".
De atâtea ori zicem: "Aceasta este viaţa mea, aceasta e casa mea, aceasta este familia mea... Lăsaţi-mă pe mine, numai eu pot rezolva problema!" Lovindu-ne de probleme şi de zile grele, credem că nimeni nu ne poate ajuta pentru că "este vorba de viaţa mea". Dar... Cine ne-a dăruit viaţa? Nu Dumnezeu? Cel ce este autorul vieţii, oare nu ne-o poate şi schimba? Cel ce ne-a clădit pe noi, oare nu ne poate şi repara, la vreme de boală, de necaz. Ba da. Dar daca noi nu Îi cerem ajutorul Lui, nu Îl rugăm, nu Îi chemăm numele, zicându-i: „Tatăl nostru…”. Nu numai că omul nu-i cere ajutorul lui Dumnezeu, dar mulţi îşi permit chiar să Îl şi înjure. „Înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? Cel ce pedepseşte neamurile, oare, nu va certa? Cel ce învaţă pe om cunoştinţa, Domnul, cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt deşarte”. Aşadar, fraţilor, ori de câte ori ni se strică „maşina”, să apelăm, cu rugăminte mare, la Cel ce a construit-o, căci nu ne va costa nimic şi e cel mai bun „mecanic”. Să ni-L facem prieten, să întreţinem relaţia cu El şi să nu-L invităm în casa noastră doar când avem nevoie. |
|
|
Vinovatul nevinovat |
25 februarie 2010 |
|
Cândva, în Evul Mediu, un bărbat foarte virtuos, cu frică de Dumnezeu, a fost acuzat pe nedrept că ar fi săvârşit o crimă. În realitate, vinovatul era o persoană foarte influentă în regat şi din cauza asta, din primul moment s-a căutat un "ţap ispăşitor" care să plătească în locul vinovatului. Omul a fost dus la judecată, ştiindu-se că speranţele erau puţine, aproape inexistente, ca el să scape de teribilul verdict: "Spânzurătoare!". Judecătorul, care făcea şi el parte din complot, a avut grijă să dea aspectul unei judecăţi drepte, astfel i-a zis acuzatului: - Cunoscându-ţi renumele de om drept şi devotat lui Dumnezeu, ne este greu să dăm verdictul, dar să lăsăm în grija Lui destinul tău. Dacă eşti nevinovat, cu siguranţă Dumnezeul tău te va salva, zise judecătorul cu viclenie. Vom scrie pe două hârtii separate cuvintele "vinovat" şi "nevinovat". Tu singur vei alege şi va fi mâna Domnului cea care îţi va decide soarta. Bineînţeles, răuvoitorul funcţionar pregătise două hârtiuţe cu acelaşi cuvânt: "Vinovat". Sărmana victimă, chiar fără să cunoască aceste amănunte, şi-a dat seama că era vorba despre o capcană. Nu avea scăpare. Judecătorul i-a poruncit omului să aleagă unul dintre cele două bileţele îndoite. Acesta a tras adânc aer în piept, a rămas tăcut câteva secunde cu ochii închişi şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, zicând în taină o scurtă rugăciune, iar când sala a început să se impacienteze, a deschis ochii şi a luat unul dintre bilete, l-a dus la gură şi l-a înghiţit într-o clipă. Surprins şi indignat, judecătorul i-a reproşat: - Dar, ce-ai făcut? Şi acum...? cum o să ştim verdictul? - Este foarte simplu - a zis omul - trebuie doar să citiţi biletul care a rămas şi vom şti cu toţii ce scria pe cel pe care l-am înghiţit. Mare curaj le-a trebuit duşmanilor să se prefacă, fiind nevoiţi să-l elibereze pe acuzat, şi de atunci nu l-au mai atacat niciodată, înţelegând că Dumnezeu îl apără.
Oricât de dificile sunt unele situaţii, nu trebuie să ne pierdem nădejdea în Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să renunţăm să căutăm o ieşire şi nici să abandonăm lupta până în ultimul moment. De multe ori credem că problemele nu au rezolvare şi, pentru puţina credinţă, abandonăm lupta, uitând cuvintele: "Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu". |
|
|
Comoara pierdută |
24 februarie 2010 |
|
Un om, umblând odată pe ţărmul mării, a găsit un săculeţ cu pietre negre şi mărunte. Mergând încet pe drum şi, neavând ce face, scotea pietre din săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A mers şi a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă. Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare: - Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ. Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic. Ce mare i-a fost durerea, înţelegând ce comoară a pierdut!
Aşa facem si noi adesea cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieţii noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră si ajutorarea semenilor, iar noi ades le risipim pe lucruri deşarte. Iar vremea trece si întoarcere n-are, aşa că pătimim si noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării. |
|
|
Cine este împăratul sau ostaşul? |
23 februarie 2010 |
|
A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoşii săi şi care era cunoscut pentru cruzimea sa faţă de cei mai slabi decât el. Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte. - Ce faci aici? întrebă regele. - Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată şi să vi le dau. Dar, oricât aş căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale ţăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerşetorilor şi ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nicio deosebire. Auzind acestea, regele a ramas pe gânduri, luptat fiind de conştiinţă, care a început să lucreze ca un vieme neadormit.
Să medităm şi noi mai mult la tot ce am făcut în viaţă, la atitudinea şi comportarea noastră faţă de semeni, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine. Iar dacă ne mustră conştiinţa pentru ceva, să ne schimbăm viaţa (în bine), să spălăm trecutul cu lacrimile pocăinţei şi să nu uităm de mila lui Dumnezeu care ne oferă, pentru curăţire, şi al doilea botez, adică Sfânta Spovedanie, până nu va scotoci cineva în vreo grămadă de oseminte şi cu durere să zică: “Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” … |
|
|
Am văzut cu ochii mei |
22 februarie 2010 |
|
Eram odată la spital, în vizită la cineva. Acolo, în salon, era o femeie bolnavă, care se văita de-ţi era mai mare mila. Lângă dânsa era o fiică a sa, care nu ştia ce să-i mai facă spre a-i alina durerea. Medicamentele nu-şi mai făceau efectul. Medicul îi spusese celei care o îngrijea, că are cancer şi să se grăbească să aducă un preot să o spovedească, pentru că în orice clipă poate să-i iasă sufletul. S-a dus biata fată repede să aducă preotul spitalului, dar acesta era plecat cu anumite treburi la Episcopie. Întâmplător (aşa zicem noi), pe acolo au trecut nişte creştini misionari ortodocşi, care împărţeau gratuit cărţi de rugăciune şi alte materiale ortodoxe. Când au ajuns şi în acest salon şi au aflat situaţia celei ce se zbătea între viaţă şi moarte, au lăsat împărţitul cărţilor şi s-au dus de urgenţă, cu o maşină, în oraş ca să aducă un preot. Au găsit, după câteva încercări, unul liber şi l-au adus la spital. Cu blândeţe şi cu tact specific preoţesc, părintele a reuşit să o spovedească şi să o împărtăşească. Şi - o, minune ! – după primirea Sfintelor Taine, femeia s-a luminat la faţă şi părea că nu o mai doare nimic. Era liniştită. A primit "medicamentul" de care avea nevoie. A venit Hristos şi i-a ridicat chinul. Fapt adevărat, fraţilor; am văzut cu ochii mei. Dacă ar şti oamenii de ce mari daruri se lipsesc, ocolind biserica şi pe slujitorii ei! Iar noi, ca unii care cunoaştem credinţa, să nu mai amânăm de pe o zi pe alta spovedania şi celelalte daruri şi Taine ale Bisericii dreptmăritoare. Să nu aşteptăm să ne aducă altcineva, în grabă, preotul să ne spovedească şi împărtăşească, ci să apucăm noi mai înainte, cât suntem pe picioare, să mergem la duhovnic, căci pentru o spovedanie şi o împărtăşanie făcute în grabă, pe patul de moarte, nu garantează nimeni mântuirea sufletului.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei... ...nu mi-l da mie..." |
|
|
Duminica întâia din Post |
21 februarie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Ortodoxiei Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Spovedania soacrei |
20 februarie 2010 |
|
O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească. Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe: - Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit? - Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei. Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit. - Înţeleg, zise părintele. Altceva? - Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii. - Altceva, soră? - Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei. Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon. - N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.
Dacă i se potriveşte şi altei „Tincuţe” istorioara aceasta, o rog să nu se supere şi să nu se mânie… din cauza mea, care mai rău ca o soacră vă tot pisez cu poveşti din astea... |
|
|
Pentru cei ce cred că postesc |
19 februarie 2010 |
|
"Mi-a aduc aminte că, pe când eram călugăr la mănăstirea Slatina, în Moldova, aveam un stareţ vestit în înţelepciune şi virtute şi foarte postitor. Era regulă pentru mânăstire ca în prima săptămână a postului mare să nu se mânânce nimic de luni până sâmbătă. Sâmbăta la vecernie se mânca în biserică. Se aducea de la bucătărie compot cald pentru toată obştea, ca să înceapă să se obişnuiască monahii cu mâncarea. Stareţul tot postul nu mânca aproape nimic, decât ceva uşor după apusul soarelui. Dar dacă în post venea un oaspete mai de seamă în mănăstire, de la Iaşi sau de la Bucureşti, sau din altă parte, şi voia să-l vadă pe stareţ, eventual să ia masa cu el, stareţul, fără nici o reţinere, lua masa cu el, încât oaspetele găsea că totul se petrecuse normal şi pleca bucuros. El nu ştia însă că după aceea părintele stareţ nu mai mânca o săptămână! Dar, întru cinstirea oaspetelui se dezlega pentru o masă, socotind că este mai mare dragostea de oameni şi primirea de oaspeţi şi de străini, decât regula lui de mâncare şi viaţă. După aceea îşi răscumpăra abuzul personal printr-o canonisire de bună voie". († Antonie Plămădeală)
Da, noi suntem în lume şi este mai greu să-i imităm pe părinţii din mănăstire în privinţa postului trupesc, dar în privinţa postului sufletesc, nu avem nicio scuză; putem să-i întrecem chiar şi pe călugări. Ce bine ar fi dacă ne-am lua şi noi un canon de genul acesta: de luni până duminică (inclusiv), nu mai judec pe nimeni, nu mă mai cert cu nimeni, nu mă mai supăr pe nimeni, nu mai deschid radioul, televizorul sau internetul, nu mai răsfoiesc presa şi alte reviste colorate. În felul acesta ne va rămâne suficient timp pentru rugăciune, pentru cititul cărţilor duhovniceşti, pentru o faptă bună, pentru spovedit. Şi pentru că veni vorba despre spovedit, trebuie să ne amintim că lista cu păcatele, cercetarea conştiinţei, nu se face în grabă, la uşa bisericii, că ne păgubim rău. E ca şi cum ne-am spăla în grabă trupul murdar de noroi; mai rău ne zoim. Un creştin care se respectă, se spovedeşte în acest post de două ori: la începutul postului şi la sfârşitul postului. Să luăm aminte la ceea ce cerem în
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.“ |
|
|
Pentru cei ce l-au cunoscut pe Dumnezeu |
18 februarie 2010 |
|
Povestit-a Avva Macarie: - Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată pe pământ. Şi clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţână. Şi am zis ei: - Tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: - Eu am fost popă al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: - Care este mângâierea şi care munca? I-a răspuns lui: - Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap, stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi pentru noi, doar o parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul a zis: - Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: - Este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpăţâna: - Mai mare munca este dedesubtul nostru. I-a zis ei bătrânul: - Dar cine sunt acolo? I-a răspuns lui căpăţâna: - Noi cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o. (Pateric - Avva Macarie Egipteanul) |
|
|
Puterea canonului |
17 februarie 2010 |
|
O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o: - Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit? Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie. Atunci femeia credincioasă a zis: - Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic. - Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit. |
|
|
Dar nu în locul tău |
16 februarie 2010 |
|
Un frate, luptat fiind de multe ispite, s-a dus la duhovnicul său şi s-a plâns: "Părinte, rugaţi-vă pentru mine, fiindcă ispitele mă doboară!". Părintele, care a înţeles despre ce este vorba, l-a privit cu bunătate şi i-a zis: "Fiule, Pot să mă rog pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să postesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă sacrific pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să îndur pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă ostenesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să plâng pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să priveghez pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să dăruiesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să suspin pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să caut pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să fiu treaz pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mor pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să rabd pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă străduiesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să plătesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă jertfesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să-mi schimb viaţa pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să construiesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să lupt pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă informez pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să cer iertare pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mulţumesc pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să sufăr pentru tine, dar nu în locul tău; Pot să mă umilesc pentru tine, dar nu în locul tău. Şi multe pot să fac pentru tine, dar nu în locul tău. Fă tot ce poţi pentru tine, fiule, şi te voi ajuta şi eu! |
|
|
Cum să petrecem zilele Postului |
15 februarie 2010 |
|
"Fraţilor şi părinţilor, bun este postul, numai de va avea şi pe însoţitoarele lui, pe cele care i se cuvin lui, care sunt: pacea, buna voire, buna ascultare, blândeţea, milostivirea şi toate celelalte, câte sunt în îndreptările bunătăţii. Dar diavolul, ca un vrăjmaş şi tulburător al mântuirii noastre ce este, ce meşteşugeşte şi ce iscodeşte? Toate cele potrivnice pune în postitori şi îi face pe ei să fie obraznici şi să întoarcă vorba, aspri, mânioşi, iuţi, măreţi în zadar, pizmuitori, grăitori de cele urâte. Şi în ce chip! Pricinuindu-le celor ce postesc, mai multă vătămare şi pagubă din patimile acestea, decât folosinţă prin postirea lor. Dar noi să cunoaştem înţelegerile şi meşteşugirile lui şi să pricepem aceste cuvinte şi, totdeauna, cu pace, cu blândeţe şi cu linişte, suferind fiecare pe cei mulţi; cu dragoste, cunoscând că, o postire ca aceasta, este plăcută şi bine primită la Dumnezeu. Iar dacă ne vor lipsi acestea, orişicâtă osteneală vom face, ea va fi zadarnică şi ne alegem numai cu greaua pătimire a postului. De trebuinţă este, dar, să postim, pentru că postul veştejeşte trupul, iar sufletul îl împuterniceşte, îl înnoieşte. Că pe cât omul nostru, cel din afară, slăbeşte, pe atât cel dinlăuntru, se înnoieşte, din zi în zi, precum grăieşte Apostolul. Şi uşurinţa cea de un ceas a necazului, ne pregăteşte nouă multă mulţime a slavei celei veşnice, în ceruri. Deci, socotind şi aducându-ne aminte de răsplătirea cea viitoare, să răbdăm ostenelile bunătăţii, cu îndelungă-răbdare, mulţumind lui Dumnezeu, Tatăl, că ne-a învrednicit pe noi să avem parte cu Sfinţii, întru lumină, şi ne-a izbăvit pe noi din stăpânirea întunericului şi ne-a mutat întru împărăţie. Deci, fraţilor, să avem bucurie şi veselie, defăimând şi călcând tot felul de pofte rele ale trupului. Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea el a căzut, iar lucrul bunătăţii rămâne în veac. De pătimeşte rău cineva dintre noi, să se roage, precum grăieşte Scriptura. Dacă, altul este voios, să cânte. Altul este ispitit de patima cea rea a păcatului, de vreme ce şi diavolul nu conteneşte niciodată lupta cu noi, să rabde, auzind pe cela ce grăieşte: "Fericit este acela care rabdă ispita, că, iscusit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El." Dacă pe acestea le cunoaşteţi, a zis Domnul, fericiţi sunteţi de le veţi face. Acestuia slavă în veci. Amin". (Proloage - Sf. Teodor Studitul) |
|
|
Duminica lăsatului sec de brânză |
14 februarie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica izgonirii lui Adam din Rai Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Omul din inimă |
13 februarie 2010 |
|
Un pustnic scotea apă dintr-o fântână, ce se găsea la marginea unei oaze. Nu departe de această fântână era o cetate. Un frate se apropie de fântână şi îl întreabă pe bătrân: - Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii cetăţii din apropiere? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: - Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? - Egoişti şi răi. De aceea mă bucur ca am putut pleca de acolo. - Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. Puţin timp după aceea, un alt frate se apropie de pustnic şi îi pune aceeaşi întrebare: - Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul răspunse cu aceeaşi întrebare: - Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? - Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit. - Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. Un neguţător, care îşi aducea cămilele la adăpat, a auzit convorbirea bătrânului cu fiecare dintre cei doi fraţi şi, pe când cel de-al doilea se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu mirare: - Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane? - Fiule, fiecare vede lumea, după cum îi este inima. Acela care nu a găsit nimic bun în oameni, în călătoria sa de până acum, nu va găsi nimic bun nici de-aici înainte, nici în altă parte, dacă nu are loc o transformare în mentalitatea sa. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi dumneata, aproapele nu este altceva decât ceea ce ne silim şi dorim noi să găsim în el. |
|
|
Nevoiaşul |
12 februarie 2010 |
|
|
|
|
Oameni fără vină... |
11 februarie 2010 |
|
Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi. Toţi i-au răspuns că stau acolo fără nici o vină. Numai unul dintre ei îi spuse: - Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit, pedeapsa a fost prea mică. Atunci domnitorul, arătând spre el, zise: - Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de cumsecade, el trebuie să plece de aici. Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi. |
|
|
De ziua Sfântului Haralambie |
10 februarie 2010 |
|
O minune povestită de Cuviosul Iacov (născut în Asia Mică, în anul 1920, de neam grec)
"Odată, când eram copil mic, am răcit atâta de tare, încât am căzut la pat, având respiraţia foarte grea şi o durere foarte mare în partea stângă a pieptului. Doctori în sat nu erau, iar singura noastră scăpare era Dumnezeu şi Sfinţi săi. Aveam în casa noastră o mică icoană de argint a Sfântului Haralambie, icoană făcătoare de minuni din secolul al VI-lea. Această icoană era păstrată de familia noastră, din moşi strămoşi. Maica mea a făcut multă rugăciune şi multe metanii, rugându-l pe Sfântul Haralambie pentru mine. Atunci, văd o mână sfinţită de Arhiereu, de la încheietură în jos, că trece peste capul meu şi coboară la piept, în locul unde mă durea. Acolo a făcut semnul Sfintei Cruci şi m-a mângâiat cu multă dragoste. Imediat a trecut durerea şi mi s-a uşurat şi respiraţia, iar eu m-am făcut bine. Atunci i-am zis mamei mele: - Maica mea, am văzut o mână sfinţită care m-a însemnat cu semnul sfintei cruci şi m-a mângâiat şi acum sunt bine. Toate au trecut. Mâna era păroasă, atât de bine am văzut-o. Maica mea mi-a zis: - Copilul meu, a fost Sfântul Haralambie, care a venit şi te-a vindecat. Ziua de astăzi să ţi-o aminteşti, pentru că mort ai fost şi ai înviat. Când s-a săvârşit această minune era ziua de prăznuire a Sfântului Apostol Toma. În fiecare an, în această zi îmi aduc aminte de minunea pe care a săvârşit-o Sfântul Haralambie şi îi mulţumesc pentru sănătatea pe care mi-a dăruit-o". |
|
|
Arma păcii |
9 februarie 2010 |
|
Ce miros de praf de puşcă! Ce mai
freamăt de războaie! |
|
|
Calea mântuirii |
8 februarie 2010 |
|
Bătrânul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor creştini care au încheiat o căsătorie reuşită: cât de bine v-ar fi într-o mănăstire, preocupându-vă cu cele duhovniceşti, departe de grijile familiei care vă împrăştie şi vă apasă! Iar celor ce au intrat în mănăstire, pentru că doreau fecioria întru Hristos, le şopteşte: cât de bine v-ar fi dacă aţi fi căsătoriţi, dacă locuinţa voastră ar fi o mică biserică, dacă aţi trăi fericirea vieţii de familie, departe de nevoinţele ascetice şi de singurătatea care vă copleşeşte. Dar dacă bărbatul căsătorit s-ar călugări şi cel călugărit s-ar însura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare şi a-i scoate de pe calea mântuirii. Căci calea mântuirii este căsătoria binecuvântată sau fecioria în Hristos”. |
|
|
Duminica lăsatului sec de carne |
7 februarie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica Înfricoşatei Judecăţi Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Pomenirea morţilor |
6 februarie 2010 |
|
O povestire de la Părintele Cleopa
Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi... continuare |
|
|
Lucrurile oamenilor |
5 februarie 2010 |
|
Zis-a avva Daniil: ne-a povestit nouă avva Arsenie ca pentru altul, deşi poate chiar el era. Că şezând un bătrân în chilia sa, i-a venit glas zicând: vino şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un arap tăind lemne şi făcând o sarcină mare şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină. Şi aceasta o făcea vreme îndelungată şi mergând puţin mai înainte, iară şi i-au arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui iarăşi: vino să-ţi arăt alta. Şi a văzut o biserică şi doi oameni călări pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul şi nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul şi pentru aceasta au rămas afară de uşă. Şi bătrânul a zis: aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel ce tăia lemnele, este omul cel întru multe păcate, care în loc de a se pocăi, adaogă alte fărădelegi peste păcatele sale. Şi cel ce scotea apa, este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert. (Din „Patericul egiptean”) |
|
|
Podul |
4 februarie 2010 |
|
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte... Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. "Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". "Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: "Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. "Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata". "Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…"
Ce "meserie" frumoasă, să construieşti "poduri"! Iar dacă nu ne pricepem să construim "poduri", măcar să nu le stricăm pe celelalte construite cu migală de ALŢII... |
|
|
Firea scorpionului |
3 februarie 2010 |
|
Un pustnic stătea pe malul unui râu şi se ruga. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă grozav de tare pe salvator. După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, pustnicul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi era gata-gata să se înece. Din nou îl salvă pustnicul, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât pustnicul suspină. Când se repetă scena aceasta pentru a treia oară, un ţăran care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe pustnic: "Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest răcuşor, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?" "Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse pustnicul. Ţine de natura şi de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".
Vi s-a întâmplat să ajutaţi vreun „scorpion” din acesta, iar drept răsplată el să vă înţepe? Dacă da, trebuie să-l înţelegeţi; aceasta este firea „scorpionilor”. Nu daţi în patima lor. Dumneavoastră urmaţi-vă firea şi calea, răspunzând de fiecare dată cu multă compasiune şi dragoste, ca să demonstraţi că nu sunteţi asemenea lor. |
|
|
Întâmpinarea Domnului |
2 februarie 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Întâmpinării Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cea mai grea faptă bună |
1 februarie 2010 |
|
L-au întrebat pre Avva Aghaton fraţii, zicând: "Care faptă bună, părinte, are mai multă osteneală?" Zis-a lor: "Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală mai mare decât rugăciunea către Dumnezeu. Căci întotdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte şi vrăjmaşul să-l oprească pe el, fiindcă el ştie că nu se împiedica de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihnă. Iar rugăciunea, până la răsuflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă" (Pateric, Avva Aghaton).
Precum este mai mare vederea decât toate simţurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune (Pateric).
Un farmacist fu trezit într-o noapte de un băiat, care-i ceru o doctorie pentru mama sa grav bolnavă. Farmacistul în graba dădu băiatului, din greşeală, o sticlă de otravă. După plecarea băiatului observă cu groază greşeala comisă. Alergă în stradă, strigă în gura mare după băiat, dar acesta dispăruse. O nelinişte nespusă cuprinse pe bietul om. Atunci, împins de o forţă irezistibilă, el, care se ruga mai rar, se aruncă în genunchi şi rugă pe Dumnezeu să-l scape de nenorocirea asta. Abia îşi termină rugăciunea şi la uşă se auziră lovituri puternice. Deschizând uşa, intră băiatul de mai înainte, care îi spuse plângând că, fugind spre casă, a căzut şi a spart sticla cu doctoria. Farmacistul plânse de bucurie, spre nedumerirea copilului, îi dădu acum doctoria cerută şi deveni un creştin rugător şi foarte ataşat de biserică. |
|
|
vezi şi |
|