După cum ştiţi, s-a făcut atâta vâlvă pe seama cipurilor biometrice. Unii s-au temut mai mult, alţii au fost mai indiferenţi, unii au declarat public părerile lor, iar alţii au fost mai reţinuţi în declaraţii.

Însă problema aceasta, pe noi, cei mici şi neînsemnaţi, într-o oarecare măsură, ne depăşeşte pentru că nu ştim prea multe amănunte despre conţinutul acelor cip-uri şi făcând nişte afirmaţii despre conţinutul lor, fără să avem toate probele şi informaţiile necesare, devenim ridicoli şi motiv să ne numească lumea, habotnici, iar altă dată să nu ne mai ia nimeni în seamă. Trebuie totuşi să fim circumspecţi, căci am fost înzestraţi de Dumnezeu cu raţiune şi în cazul acesta e vorba de o atenţionare apocaliptică. E vorba de mântuirea  sufletelor  noastre. Şi eu  sunt împotriva  acestei  acţiunii  de  „cip-uire”” şi, din câte ştiu, multă lume. Cei mai mulţi sunt împotrivă, nu atât din raţiuni religioase, cât din raţiuni lumeşti. Oamenii nu vor să fie controlaţi în viaţa lor intimă, care de multe ori e o viaţă păcătoasă, şi nu de frica cifrei apocaliptice 666 sau de frica lepădării de Dumnezeu.

Să nu cădem în capcană! Adică, să fugim de cip, dar, în schimb, să ducem o viaţă păcătoasă, prin care să ne lepădăm de Hristos. Trebuie să fim atenţi la nişte aspecte, care ţin de lepădare, de adevărata lepădare, şi pe care, din neştiinţă sau din alte motive, le ignorăm.

Lepădare înseamnă să spui tu, cu gura ta, că te lepezi de Hristos şi de tot ce ţine de Biserică, sau să comiţi anumite fapte prin care este renegat Hristos. Şi aceasta se poate înfăptui fie de bunăvoie, fie prin înşelare, fie prin constrângere, fie prin intimidare (înfricoşare).

Iată o pildă concretă de lepădare, un fapt care s-a petrecut aievea.

Odată, la o biserică ortodoxă a venit o femeie străină, îmbrăcată creştineşte, care se închina frumos şi arăta evlavie pentru lucrurile sfinte. Ea a fost remarcată de celelalte femei din biserică şi mult s-au bucurat că printre ele a apărut un suflet nou, dornic să-l slăvească pe Dumnezeu.

După slujbă, femeia străină s-a împrietenit cu o creştină de la strană. Au stat puţin de vorbă, după care, voind să mai discute despre cele creştineşti, noua venită a invitat-o acasă la ea, pe creştina noastră, ca să-i arate icoanele şi alte lucruri sfinte aduse de la Ierusalim. Şi s-au dus undeva, într-o zonă mai puţin cunoscută. Acasă, a invitat-o să ia loc, după care, femeia străină s-a dus la bucătărie. Uitându-se prin casă, spre surprinderea ei, creştina noastră nu a văzut nici o icoană, ci numai obiecte hidoase.

În câteva clipe, întorcându-se de la bucătărie, gazda apare cu un cuţit în mână şi, ameninţând-o, i-a spus: Te lepezi de Hristosul vostru şi de Maria? În primele momente, creştina noastră a crezut că e o glumă, dar când a văzut că gluma se îngroaşă, a realizat că a căzut într-o capcană. Şi de frică… s-a lepădat. Femeia străină nu era ortodoxă, ci făcea parte dintr-un cult periculos.

Iată cât de uşor ne putem lepăda de Hristos, dacă nu suntem atenţi, dacă suntem prea creduli, dacă nu stăm în ascultare de Biserică, de duhovnic, de învăţăturile Sfinţilor Părinţilor noştri.

În privinţa cifrei apocaliptice 666, Părintele Cleopa Ilie spunea: „Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea de pe urmă, şi anume: Pofta fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie; şi al treilea şase înseamnă închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin numărul 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale”.

Câţi creştini ortodocşi de astăzi, care frecventează biserica, nu sunt căzuţi în aceste patimi? Nu mai vorbim de ceilalţi. Câţi dintre ortodocşi se limitează la un pahar, două de băutură? Sunt creştini care stau ore în şir cu ochii în televizor sau pe internet, unde văd toate deşertăciunile. Sunt creştini care fumează sau sunt împătimiţi de modă. Câţi creştini nu se ceartă între ei? Câţi nu se urăsc, nu se răzbună? În puţine familii de creştini ai să găseşti armonie între copii şi părinţi. Câţi creştini se mai roagă?

Asta, da, grozavă lepădare de Hristos, de poruncile Lui!

Subliniez: mă refer la cei care frecventează biserica, de la care ar trebui să avem pretenţii.

Toate frământările care au avut loc în ultimul timp în ţara noastră, eu le consider o (pre)strigare în miez de noapte: "Iată, vine Mirele!" Oare cum stăm cu "untdelemnul" ?

 

Fraţilor, Domnul întoarce împrumutul pe care îl ia de la oameni însutit şi înmiit, atunci când oamenii îl împrumută pre Domnul prin săracii Lui.

A fost odinioară o femeie creştină măritată cu un bărbat păgân, care trăia cu bărbatul ei în iubire şi sărăcie. Muncind din greu, bărbatul a câştigat cincizeci de monede de argint, şi i-a zis soţiei lui aşa: să pună banii aceştia la schimbătorii de bani, ca să îi poată lua înapoi cu dobândă; altminteri, vor fi nevoiţi să îi cheltuiască ban cu ban, şi iar vor rămâne săraci. Dar înţeleaptă soţie i-a zis: Dacă voieşti să dai banii în împrumut cu dobândă, împrumută-i mai bine Dumnezeului creştin, şi mai mare dobândă vom lua. Şi unde este Dumnezeul creştin?, a întrebat bărbatul. Soţia şi-a luat atunci bărbatul de mână şi l-a dus la biserica creştină, i-a cerut să împartă banii la săracii ce stăteau înaintea ei, şi apoi i-a zis: „Domnul va primi banii din mâna lor, căci toţi aceşti săraci ai Lui sunt”.

După ce au împărţit săracilor toţi cei cincizeci de taleri de argint dobândiţi din sudoarea frunţii, bărbatul şi femeia au plecat la casa lor. După o altă vreme ei iar au rămas fără pâine. Atunci femeia i-a cerut bărbatului ei să meargă la biserică, spunându-i că are să primească acolo împrumutul dat lui Dumnezeu. Bărbatul s-a supus, dar acolo nu a văzut iar decât săraci, şi a stat uimit întru sine, întrebându-se cum îi vor putea da aceia vreun ban. Întru nedumerire, el a înconjurat încet biserica privind abătut în pământ, când deodată a văzut un ban de argint. El l-a luat şi a mers cu banul de argint la piaţă, de unde a cumpărat de mâncare un peşte. Ducându-l acasă şi dându-l femeii lui să-l gătească, i-a povestit cu amărăciune  că la biserică  nimeni nu i-a dat nimic, ci că din întâmplare numai a găsit un ban pierdut de argint cu care a putut cumpăra de abia acest peşte. Credincioasa lui soţie i-a zis: „Domnul Dumnezeu nevăzut este, şi nevăzut de ochii oamenilor lucrează El”. Spintecând femeia peştele, află în el o piatră strălucitoare, pe care o dă bărbatului ei să o ducă la bijutieri, să vadă ce preţ ar putea lua pe ea. Negustorul de nestemate cercetează piatra şi îi oferă omului cinci taleri de argint, dar omul începe să râdă, crezând că negustorul glumeşte. El nu crede că o piatră găsită astfel poate să preţuiască atât de mult. Dar negustorul, dimpotrivă, crede că omul râde din pricina preţului ridicol de mic pe care îl oferă pentru nestemată; de aceea, urcă preţul, şi la râsul din ce în ce mai neîncrezător al omului, îl sporeşte mereu, oferindu-i pe nepreţuitul juvaier zece, cincisprezece, apoi treizeci, cincizeci de taleri de argint. Atunci omul îşi dă seama că fără de preţ este piatra lui, şi tace. De aceea negustorul creşte preţul lui până la trei sute de taleri de argint. Luând cei trei sute de taleri, omul merge acasă la a lui soţie mut de bucurie. “Acum vezi ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor?” - i-a zis credincioasa femeie. Bărbatul, rămas întru uimire, a primit Sfântul Botez îndată şi împreună cu soţia lui iubită L-a preaslăvit pururea pe Dumnezeu.
                          (Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 7 decembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

 

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:

- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?

- Ei, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?

- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.

- Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.

Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.
                                                                    (Leon Magdan - Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

 

În poiana de sub munte, în concert de păsărele,

Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.

Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri;

Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri.

Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,

Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag.

Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte

Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte.

Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră,

De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră

Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,

Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă.

Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate,

Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…

 

După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,

La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate,

Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,

Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume.

Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă,

Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă:

„Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,

Cum puteţi voi, oi neroade, în asemenea ţinută,

Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite,

Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute?

Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe,

Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe?

Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate

Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate?

Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf -

Că sunteţi, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”?

De ce nu priviţi în lături la familia căprească,

Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească?

Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm,

Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm?

Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem,

Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem?

Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori

Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori

Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?

Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific,

Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate!

Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.

Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.

De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră.

Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,

Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă.

Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori

Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări.

Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde,

Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade!

Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă,

Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă”?

Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit

Cu  parşivele ei sfaturi, până când a obosit.

 

Încântată de îndemnuri şi de cele auzite,

Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:

„Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte!

Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!

Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,

Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!

De aceea, se impune ca şi noi să aderăm

La perceptele globale şi să le asimilăm.

Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,

Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.

De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime,

Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.

 

Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată

Şi a fost felicitată de căprimea adunată.

De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră,

A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă.

Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte,

Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte.

Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe

Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.

 

Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.

Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă.

Ale  iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare,

De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare,

Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.

Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre.

A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta,

Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata.

Numai oaia, travestită în familia căprească,

Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească.

Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor,

Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.

 

Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată:

Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată.

                                                                                     24.02.2009

 

Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul, însă, a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit şi, ce să vezi?! A sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.

Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.

- Vezi, omule, i-a spus părintele celui din spatele gardului, bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l!

Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!
                                                                    (Leon Magdan - Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

 

Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte şi a întocmit legi pentru creaţia Sa. Fără legi ar fi un haos general şi viaţa nu ar fi posibilă. Despre aceste legi ale materiei am auzit la şcoală: Legea lui Ohm, Legea lui Arhimede, Legea lui Joule, Legile lui Newton ş.a.m.d. Desigur, ele sunt legile lui Dumnezeu, dar se numesc aşa, după numele celui care le-a descoperit sau le-a studiat mai amănunţit.

Să ne oprim puţin asupra legii gravitaţiei. Dacă legea gravitaţiei nu ar funcţiona, obiectele n-ar mai fi atrase de pământ. Dacă am deschide robinetul, apa nu ar mai curge în pahar, ci jetul de apă ar lua o direcţie necunoscută sau n-ar curge deloc. Dacă am lovi o minge, aceasta ar călători prin Univers până la primul obstacol. Ar fi ceva de neînchipuit ca legea să nu funcţioneze. În cazul în care legea funcţionează, situaţia se schimbă: jetul de apă curge spre pământ şi se opreşte la primul obstacol, care poate fi un pahar. Mingea după ce am lovit-o, chiar dacă se ridică puţin, totuşi revine pe pământ.

Un alt exemplu:  dacă  dăm drumul la o piatră deasupra piciorului, sau deasupra capului cuiva, în virtutea legii gravitaţiei, piatra, fiind atrasă de pământ, întâlnind piciorul, care e pe direcţia ei, ne va lovi, sau va lovi pe altcineva, care e pe traiectorie. Aceasta nu înseamnă că legea pe care a făcut-o Dumnezeu nu e bună. Neatenţia noastră e de vină. Dar creştinul ce spune? Zice că a fost o ispită (!!!). Dă vina pe diavol. La fel şi în alte situaţii, unde funcţionează alte legi ale materiei; când se împiedică de ceva, când îşi dă cu ciocanul peste degete, când se înţeapă cu acul, când alunecă pe gheaţă, când se curentează etc., zice că ispita e de vină şi nu neatenţia lui. Aceasta se trage, desigur, de la mândrie. Şi în alte situaţii îi auzi pe creştini zicând că ispita sau altcineva e de vină, cum ar fi: când spune o vorbă necugetată, zice că i-a luat-o gura pe dinainte; când bea un pahar în plus sau mănâncă prea mult, dă vina tot pe ispită, nu zice că lăcomia lui; când merge să facă o faptă bună şi i se strică maşina pe drum, zice că ispita, nu zice că a uitat să-i pună ulei, sau benzină, sau altceva; când şeful lui de la serviciu îl ceartă sau îl sancţionează, nu recunoaşte că a fost neglijent, ci dă vina pe ispită şi mai spune şi altora că din cauză că e creştin şi că merge la biserică, de-aia i s-a întâmplat aşa. Şi multe alte cazuri.

Nu negăm influenţa ispitei, dar nu în toate cazurile diavolul e de vină. Uneori, să ne fie cu iertare, el se inspiră chiar de la noi.

Vorba (expresia) aceasta „am avut o ispită”, o întâlneşti destul de des la unii creştini, care vor să arunce vina pe altcineva, atunci când greşesc, aşa cum s-a întâmplat şi cu primii oameni, Adam şi Eva: Adam a dat vina pe Eva, Eva pe şarpe, şi s-au osândit cu toţii.

Părintele Paisie Aghioritul spune că noi îi dăm putere şi drepturi ispititorului.

Când într-adevăr ispita lucrează, Sfântului Apostol Pavel spune în Epistola întâia către Corinteni că “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

 

Fără iarnă nu ar exista primăvară, fără primăvară nu ar exista vară. Aşa este şi în viaţa duhovnicească: puţină mângâiere, iar apoi puţină durere şi, astfel, puţin câte puţin, se formează calea mântuirii.

 

Domnul ne poate mângâia tot timpul. Însă mângâierea neîncetată ne face rău, aşa cum, dacă soarele va dogori neîncetat, totul se va usca sau se va culca la pământ. Dar, când fenomenele alternează este bine.

 

Cine a izbutit să-şi aprindă candela sa, acela va triumfa împreună cu Preadulcele şi Preadoritul său Mire în răsunetul cel mare al celor ce prăznuiesc. Iar candela aceasta este rugăciunea. Inima este fitilul, rugăciunea este focul, iar bucuria cea negrăită în inima rugătoare este lucrarea Duhului Sfânt sau desfătarea în logodna cu Mirele Ceresc. De aceea vă şi îndemn şi vă rog: nu moţăiţi, nu pierdeţi timpul cu râsete şi glume, căci timpul nu se mai întoarce; toate aceste mângâieri vremelnice se vor preface în cărbuni aprinşi, în duhoare şi miros urât, în întuneric de nepătruns şi nu ai unde să fugi. De aceea le-a spus Domnul celor iubiţi ai Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26: 41).

 

Rugăciune

 

Izbăveşte-mă, Doamne, de ademenirea mârşavului şi vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, şi mă adăposteşte de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie şi bărbăţie neclintită să mărturisesc numele Tău cel Sfânt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică!

Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi fii milostiv în ceasul Straşnicei Tale Judecăţi! Amin.

                                                          (Alcătuire a ieroschimonahului Anatolie de la Optina)

 

Pe cine ajută şi pe cine nu ajută parastasele?

 

Parastasele ajută:

- Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.

- Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască. 

- Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.

 

Parastasele nu ajută:

- Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

- Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.

- Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

- De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.

 

Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. "Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)", întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.

 

Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.

- Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.

- Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.

- Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.

- Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.

- Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.

- Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

- Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

- Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte. 

- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.

- Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.

- Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.

- Se înmulţeşte dragostea frăţească.

- Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

- Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.

- Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu.

- Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.

 

Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: "Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte", de vreme ce Îl aducem pe Hristos "junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu", precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.

Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi "să fim în viaţă, iar mâine în mormânt".  

               Extras din lucrarea PARASTASELE ŞI  FOLOSUL LOR de Ieromonah Benedict Aghioritul

 

Strana este acea zonă din biserică unde este plasat corul şi se referă atât la zona unde stau împreună cei care cântă la slujbă, cât şi la suportul de lemn (pupitru) pe care sunt aşezate cărţile din care se citeşte, sau se cântă în timpul slujbei.

De-a lungul istoriei, în catedrale, mănăstiri şi aşezăminte mai mari, au fost amenajate strane pe ambele laturi ale bisericii. Ca urmare, au apărut două coruri care cântă antifonic (alternativ). Această practică era folosită în Catedrala bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol, a cărei practică liturgică a devenit model pentru toate bisericile de rit bizantin.

Aranjamentul amintit, presupune existenţa a două coruri (câte unul de fiecare parte), cât şi a doi cântăreţi bine instruiţi în conducerea slujbelor. Din păcate, cântăreţi bine instruiţi sunt foarte rari în zilele noastre, iar majoritatea bisericilor au o singură strană, adesea în dreapta bisericii. Totuşi, la unele catedrale patriarhale, comunităţi monahale mari, seminarii şi biserici cu un număr mai mare de tineri, de creştini practicanţi, se cântă şi în zilele noastre la două strane.

 

Termenul de strană mai semnifică şi ansamblul scaunelor plasate de-a lungul pereţilor într-o biserică, care sunt destinate clerului neslujitor, cântăreţilor şi, îndeosebi, bătrânilor neputincioşi şi creştinilor bolnavi, cu deficienţe fizice. Însă, din păcate, lucrurile nu sunt peste tot în regulă, căci, în unele biserici, unde s-a schimbat mobilierul, a apărut o practică nouă, străină de duhul ortodox: cumpărarea (donarea) stranelor sau „concesionarea” lor. Unele consilii parohiale au hotărât, din dorinţa de a procura bani pentru anumite lucrări, ca enoriaşii să doneze bisericii câte o strană, achitând contravaloarea acesteia şi pe care fiecare să-şi scrie numele, chiar dacă parohul nu a fost de acord. Şi n-au stat mult pe gânduri. Imediat au trecut la treabă. Cunosc un asemenea caz. (Bine că n-au organizat licitaţie!!!). În scurt timp puteai să vezi pe fiecare strană câte o plăcuţă frumos gravată cu numele proprietarului. Cine au fost proprietarii? De regulă, familiile cele mai înstărite din parohie, cu firme, cu afaceri, cu nume sonore. Săracii, neavând suma, au mai aşteptat să se mai mărească pensiile…

Au fost şi situaţii când creştini neputincioşi şi săraci au îndrăznit să se aşeze pe locurile cumpărate, însă, când au sosit proprietarii la biserică, s-au văzut nevoiţi să cedeze locurile ocupate „abuziv”.

O femeie infirmă, care până atunci venea în fiecare duminică la biserică, târându-şi anevoie piciorul bolnav, mult s-a întristat, căci n-a avut bani suficienţi ca să-şi cumpere un loc în biserică potrivit neputinţei sale, iar de când noii proprietari şi-au luat în primire domeniul, n-am mai văzut-o. Probabil că a mers la o biserică de săraci, unde enoriaşii nu s-au gândit să-şi cumpere stranele.

Toate acestea s-au derulat în pace. N-a vociferat nimeni, căci adevăratul creştin le primeşte pe toate ca din mâna lui Dumnezeu.

Ce bine era dacă persoanele cu posibilităţi materiale plăteau în taină stranele, fără să-i ştie nimeni şi fără să-şi scrie numele pe ele. De altfel, am văzut şi pe alte obiecte de cult (icoane, perdele etc.) dăruite bisericii, numele donatorului.

Ne luăm plata de la oameni. Probabil, din neştiinţă, unii chiar aceasta doresc: vor să fie lăudaţi şi în biserică, nu le ajung laudele de care sunt înconjuraţii în societatea din care fac parte.

Scriu acestea, nu spre a judeca pe cineva, ci spre a nu se mai osteni oamenii degeaba, crezând că „jertfa” lor le este primită, învăluită în atâtea laude.

Desigur, nu trebuie să generalizăm. Aceste situaţii sunt izolate. Totuşi, toţi suntem datori să semnalăm, să luăm poziţie, cu smerenie şi cu tact, faţă de anumite nereguli care se întâmplă în cadrul Bisericii, căci indiferenţa este  păcat mare şi ajungem să cădem în ispita în care au căzut alţii, care au transformat sfântul lăcaş într-o instituţie de reculegere, într-o sală de conferinţe, sau un loc unde oamenii au prilejul să se mai întâlnească (pentru afaceri).

 

Au venit la avva Antonie mai mulţi filosofi, gândindu-se că-l iau în râs, că nu învăţase carte.

Avva Antonie a zis către ei:

- Ce credeţi, ce a fost mai întâi, mintea sau cartea? Şi care dintre ele este pricina celeilalte, mintea pentru carte sau cartea pentru minte?

Atunci filosofii au răspuns:

- Întâi este mintea, deoarece mintea a născocit cartea.

Atunci avva Antonie a zis:

- Deci cel cu mintea sănătoasă n-are nevoie de carte.

 

Am citit zilele acestea, cu stupoare, un articol apărut pe internet în paginile site-ului www.noulierusalim.ro intitulat „Cuvântul lui Dumnezeu către părintele Visarion Iugulescu” şi datat: 06-05-1991 ( !!! ).

Pe Părintele Visarion l-am cunoscut acum un sfert de veac, dar eu n-am auzit de aşa ceva. I-am întrebat şi pe alţi ucenici ai Sfinţiei Sale, mai apropiaţi Părintelui, dar şi aceştia mi-au spus că nu au cunoştinţă de vreo legătură a Părintelui cu  mişcarea religioasă „Noul Ierusalim”. Desigur, v-aţi dat seama că este un atac la puritatea lucrării săvârşite de acest harismatic părinte. Este un fals grosolan pe care vă rugăm să-l trataţi ca atare. Aşadar, este o diversiune. De aceea, cerem cu insistenţă administratorului site-ului www.noulierusalim.ro să şteargă de pe server acest articol, ce nu aparţine Părintelui nostru .

Dacă acest cuvânt ar fi aparţinut Părintelui nostru, cu siguranţă îl găseam postat pe site-ul www.ierodiaconvisarion.ro şi nu pe site-ul altora.

Vă invităm să citiţi predicile Părintelui de pe site-ul amintit, ca să vă convingeţi.

 

Tot pe această cale vrem să vă mai punem în gardă cu un alt aspect.

Numele Părintelui nostru Visarion, nu trebuie confundat cu numele altor părinţi sau pseudopărinţi, care se numesc tot Visarion şi care au manifestări neortodoxe.

Aici aş aminti de un oarecare Visarion, supranumit şi „fiul locotenentului Şmidt”, pe numele său adevărat Nikolai Anatolievici Torop, fost miliţian şi tată a trei copii, care îşi face „lucrarea” îndeosebi prin Republica Moldova, şi care se dă drept "mesia".

 

Trebuie să facem nişte precizări.

Lucrarea duhovnicească pe care a făcut-o în lume Părintele Visarion, a fost aceea de a „pescui” sufletele rătăcite şi, apoi, de a le canaliza către Sfânta Biserică Ortodoxă, către duhovnici. Şi aşa s-a şi întâmplat. Însă toţi cei „înviaţi” de  părinte  la o  viaţă întru  Hristos, i-au rămas recunoscători şi l-au iubit toată viaţa pentru marea bucurie de a-şi regăsi „mama” – Sfânta Biserică Ortodoxă. Părintele nu a întemeiat o altă biserică, căci Biserică avem de 2000 de ani, ci a „născut” fii pentru Biserică.

Chiar dacă Părintele a plecat cu trupul dintre noi, nu ne simţim singuri, căci Sfinţia Sa în permanenţă ne-a sfătuit să rămânem în Biserică (Biserica Ortodoxă), iar aici suntem la adăpost, căci capul Bisericii este Hristos.

Şi îndemnul Prea Sfinţitului Părinte Galaction, prezent la slujba înmormântării Părintelui Visarion, într-un sobor de cca 100 de preoţi, precum şi la slujba parastasului de 40 de zile, a fost la fel: să rămânem în ascultare de Sfânta Biserică, pentru că în afară de Biserică nu este mântuire.

Oriunde veţi găsi creştini aduşi în Biserică de Părintele nostru (ucenici) veţi observa că ei sunt serioşi şi în ascultare de preoţii bisericii şi ajută biserica. Aşadar, adevăraţii ucenici ai Părintelui Visarion aceştia sunt: creştini ortodocşi ascultători, activi, lucrători, misionari, gata de jertfă.

Cel care declară că este ucenic, dar nu se comportă după învăţătura Părintelui Visarion Iugulescu, pe care o puteţi găsi în predicile Sfinţiei Sale, care este desprinsă din învăţătura Sfinţilor Părinţi, nu este un ucenic al părintelui nostru, ci un diversionist. Fiii întotdeauna seamănă cu mama, iar cel ce nu seamănă… să ne fie cu iertare, are altă mamă.

Din câte ştiu, i s-a sugerat Părintelui de a-şi strânge ucenicii sub cupola unei asociaţii creştine, cum au făcut alţii, dar Părintele n-a fost de acord, ci a considerat că este suficient că suntem sub marea cupolă a Bisericii Ortodoxe.

Se cade ca în aceste vremuri tulburi să nu plecăm urechea la cei care vor să semene zâzanie în rândurile Ortodoxiei, ci să fim cât mai uniţi şi să facem un cerc viu în jurul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, lucrând faptele bune, postul, rugăciunea, virtuţile creştineşti, căci în joc este mântuirea sufletelor noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

A întrebat o femeie credincioasă pe avva Moise Înţeleptul:

- Avva, ce să fac pentru mântuirea sufletului?

Atunci avva Moise i-a răspuns:

- Să fii ca o flacără vie în credinţa ta. Omul credincios trebuie să fie un model de urmat pentru ceilalţi oameni. E bine în viaţă să zideşti o biserică, să faci o casă, să scrii o carte, să înalţi rugăciuni pentru cei bolnavi şi necăjiţi, sau dacă nu poţi face măcar o parte din acestea, atunci să fii blând şi bun cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii.

 

Peştică Bibănescu, un peşte dolofan,

Născut în Marea Neagră abia acum un an,

Distins şi venerabil, cu nobile purtări,

Având înalte studii făcute-n alte mări,

Pe unde studiase cu zel filozofia

Şi alte noi ştiinţe, precum psihologia,

Simţindu-se celebru şi ager orator,

Vorbea ades cu patos prostuţului popor.

Erau acolo crapul, şalăul şi rechinul,

Plătica şi scrumbia, nisetrul şi morunul,

Carasul şi balena, chefalul şi păstruga,

Avatul, somnul, linul, obletul, caracuda;

Şi de-alde pierde vară, şi de-alde cască gură,

Veniră toţi să afle o nouă-nvăţătură.

În astă conferinţă, solemn, domnia sa,

Mişcând vioi din coadă, grăi, zicând aşa:

Pioasă adunare de peşti neînvăţaţi,

Ce n-aţi ieşit în lume ca să vă luminaţi,

Ce stăruiţi în teze şi-n dogme învechite

Pe care lumea nouă le vede ruginite.

Voi neavând cultură, vă pierdeţi în tradiţii

Şi credeţi în religii, şi-n rele superstiţii.

Voi credeţi că mai este deasupra altă lume,

Dar spun cercetătorii că astea sunt doar glume.

Nici mintea mea isteaţă nu poate să conceapă

O lume diferită, o lume fără apă.

Eu nu pot să-mi închipui alura altei firi

În care, fără apă, se poate să respiri?

Cum poţi s-alergi prin mare, cum ai putea să-noţi,

De n-ar fi numai apă, iubiţi compatrioţi?

Şi multe ca acestea, să ştiţi că am a aflat

La şcolile prin care cu zel am studiat.

Aşa că eu, pe-acolo, aflat-am adevărul

Şi nu e cum s-aude, cum crede prost poporul

Că e şi-o altă viaţă, şi-o lume neştiută,

Necunoscută nouă, de oameni locuită.

Vedeţi-vă de treabă, căci nu există om,

Nu e nici judecată, nu este nici pogrom.

Nici undiţă nu este, şi nici măcar năvod,

Cum auzeam aseară vorbind pe un nerod.

Nu este nici jăratic, nu e nici iad fierbinte,

De care voi vă temeţi ca nişte fără minte.

Aicea este Raiul şi Iadul, dragă frate!

Tu eşti stăpânitorul şi dumnezeu a toate!

Şi nu vă mai încredeţi în basme, şi poveşti,

Şi-n alte bazaconii, şi scornituri popeşti.

 

De vreţi să fie viaţa uşoară-n astă lume,

Să facem cu grăbire o mare uniune,

În care toată marea să fie-n armonie

Şi să trăiască-n pace o-ntreagă veşnicie.

De vrem să fie bine şi să scăpăm de rău,

De noi depinde totul, tu eşti stăpânul tău.

 

Şi tot spunând la lume pe unde-a mai umblat,

Cuprins de oboseală, spre casă a plecat.

Gândindu-se cu fală la marea-i isteţime,

Înainta prin apă la mare înălţime,

Şi cugetând că-n mare, ca el un altul nu-i

Şi că la înălţime e, sigur, locul lui.

Bazându-se pe sine, bibanul îngâmfat,

De-odată, fără veste, în plasă a picat.

La aşteptat la pândă pescarul cel flămând,

Ce, mulţumit de pradă, voios şi surâzând,

Aprinse-n grabă focul, să-l pună pe jăratic

Pe înţeleptul mării, pe marele zănatic.

 

Abia acum Peştică văzu că-i altă lume,

Şi tot ce-au spus părinţii e drept, şi n-au fost glume.

Acum îşi dete seama că a căzut în sus

Şi falsa lui ştiinţă pe jaruri l-a adus.

 

Aşa e şi cu omul, cel ce la cap se-mpute:

Ca peştele sfârşeşte, în focul cel mai iute.

                                                                 16 februarie 2009

 

Avva Aminna era mereu în cugetare la cele duhovniceşti. Avea o taină ascunsă în sufletul său, taină care îi aduce atâta linişte şi pace.

Unul din ucenicii săi a îndrăznit odată să-l întrebe:

- Avva Aminna, care este această taină a sufletului tău ?

- Taina cea mare a sufletului meu este tăcerea, a spus avva Aminna.

Nimic nu aduce mai multă pace sufletului ca tăcerea.

În tăcere şi singurătate, omul se întâlneşte cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, îşi limpezeşte sufletul şi îşi hrăneşte mintea cu cele duhovniceşti.

 

 

Descarcă

 

Sub cochilia ovală şi roşcat-a unui ou,

Sta un pui de găinuşă încuiat ca-ntr-un cavou,

Care, zilnic, într-o vreme, cât a stat el la clocit,

Se uita sfios în lături, curios şi uluit.

Cugetând la existenţă şi la viaţa lui de pui,

El, adesea, cu mirare, îşi zicea în mintea lui:

O, ce mică este lumea, ce-ntuneric e în jur;

Toate sunt nedesluşite şi lipsite de contur.

Cum de-am apărut aicea, eu nu pot să înţeleg;

Cred că-i vorba de-o-ntâmplare, cred că-i vorba de Big Bang.

Totuşi, simt că o căldură mă învăluie firesc

Şi m-ajută, cu iubire, ca încet-încet să cresc.

Nu se poate, zise puiul, ca să fiu întâmplător.

Cred că lumea asta are, negreşit, un Creator.

Am nădejde, zise iară, că-ntr-o zi, necunoscută,

O să aflu mult mai multe despre lumea neştiută.

 

Şi, odată, într-o vineri, să vedeţi ce s-a-ntâmplat:

În a douăzeci şi una zi de prizonierat,

După ce-a-nghiţit găluşca, puiul nostru gălbior,

A ieşit din carapacea, ce-l ţinea ca-ntr-un cuptor.

După câteva minute, după ce-a ieşit din ou

Şi-a-nceput ca să păşească pe tărâmul ăsta nou,

Puişorul nostru galben, viitorul cocoşel,

A văzut că lumea nu e cum şi-a-nchipuit-o el.

Şi mirat de lumea nouă, tot privind sfios natura,

A văzut-o-ntâi pe mama, care-i dăruia căldura,

Care i-a purtat de grijă cât a fost în ouşor,

Ca s-ajungă el acuma „dragul mamei puişor”.

A văzut că are aripi, şi că e-mbrăcat în puf,

Şi că-n lumea asta nu e, cum era în ou, zăduf.

A văzut că în grădină este iarbă, şi e soare,

Şi că poate să alerge, fiindcă are şi picioare.

 

Însă când privi cuibarul unde-a stat trei săptămâni,

Timp în care mama-cloşcă a clocit jos, sub salcâmi,

A văzut pe fraţii leneşi, morţi în oul de găină,

Care n-au avut dorinţa ca să iasă la lumină.

 

Tot aşa e şi cu omul, ce nu crede-n Dumnezeu,

Care crede în Big Bang-uri, declarându-se ateu;

După „ce-a-nghiţit găluşca”, vede cât s-a înşelat,

Fiindcă glasul conştiinţei, el mereu l-a ignorat.

 

                                                             10 februarie 2009

 

Astăzi vom vorbi despre un cuvânt care, în vorbirea multora dintre Dvs., a devenit un adevărat tic verbal, adică îl folosiţi foarte des, mai mult sau mai puţin motivat; doar din obişnuinţă. Mă refer la cuvântul “Zău”. Cuvântul este întâlnit des şi în cele mai diferite împrejurări. Puţini, însă, dintre cei care-l folosesc îi mai cunosc semnificaţia. A sosit vremea ca să-i scoatem vălul şi, cunoscându-i adevărata semnificaţie, să-l folosim după cuviinţă.

Termenul este o prescurtare de la “Dumnezeu”, este o prescurtare de la un jurământ ferm: “Jur pe Dumnezeu!” sau “Martor mi-e Dumnezeu!”. Omul, având conştiinţa existenţei şi atotştiinţei lui Dumnezeu, Îl cheamă să-I dea mărturie pentru cele afirmate. Cuvântul lui depăşeşte limita unui simplu mijloc de comunicare: face legătura dintre material şi spiritual, dintre om şi divinitate. Jurând pe numele lui Dumnezeu sau luându-L pe Dumnezeu martor pentru cele spuse, nu-ţi permiţi să minţi, să înşeli, să te dedublezi între ceea ce gândeşti şi ceea ce spui. Dacă interlocutorul tău poate fi înşelat, Dumnezeu nu poate, iar dacă semenul nu poate întotdeauna să-ţi verifice exactitatea spuselor, Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, nu poate fi păcălit. Chemându-L pe Dumnezeu drept chezăşie pentru cele spuse, implicit îl chemi şi judecător. O faci voluntar, convins fiind că nimic nu trece neobservat din faptele, vorbele, gândurile noastre. O faci, fiind convins că binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea morală vor fi răsplătite, în timp ce minciuna, păcatul, viciul, pervertirea spirituală vor fi pedepsite. A folosi această expresie în mod uşuratic, indiferent de împrejurări, este o impietate, o lipsă de respect faţă de Dumnezeu, înseamnă a-I lua numele în deşert, ceea ce este aspru pedepsit încă din vechime (Ieş., XX, 7). “Pe unde iese vorba, iese şi sufletul!” spuneau bătrânii noştri şi nu greşeau. Greşim, în schimb, noi, cei care vulgarizăm cuvintele, pierdem sensurile originare, violăm limbajul, ne înstrăinăm de fiinţa şi gândirea românească autentică, adevărată.

                                        Sursa: Pr.Alexandru Stanciulescu-Barda - http://malovat.wordpress.com

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie a fost preot şi a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, când dregător al cetăţii Magnezia era Lucian. Pentru credinţa sa, Sfântul Haralambie a fost supus la chinuri pe care le-a răbdat cu multă credinţă. Văzând aceasta, însuşi dregătorul l-a bătut, dar îndată i-au căzut mâinile. Sfântul Haralambie s-a rugat lui Dumnezeu şi l-a vindecat pe dregător printr-o minune. Călăii Porfiriu şi Vaptos şi trei femei care au văzut minunea s-au lepădat de credinţa păgână şi s-au convertit la creştinism, însă dregătorul a poruncit ca toţi să fie ucişi.

 

~~~~~~~~~~~~~~~~

 

Astăzi, părintele Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici în viaţă, fost stareţ al mănăstirii Petru Vodă, împlineşte 90 de ani. În ciuda greutăţilor, părintele Iustin Pârvu a rămas mereu credincios credinţei ortodoxe şi neamului român. Cuvintele pline de înţelepciune ale bătrânului părinte au alinat, de-a lungul anilor, suferinţele miilor de credincioşi care i-au trecut pragul. "Neamul este legătura celor din trecut, prezent şi viitor. Fiecare naţiune este aşezată de către Dumnezeu şi, cum spune legenda, fiecare neam şi-a luat pământul care i-a fost dat. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la urmă să se plângă la Sfântul Petru că a rămas fără loc de aşezare, şi atunci Dumnezeu i-a dat grădina Sa cea mare, şi de aceea suntem o ţară râvnită de toţi. Puţine ţări au asemenea oameni şi o asemenea structură de relief. Munţii aceştia frumoşi, cu păstoritul nostru mioritic, dealurile, câmpiile...", spunea părintele Iustin Pârvu într-unul din interviurile acordate de-a lungul timpului.

 

Iustin Pârvu s-a născut pe 10 februarie 1918, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. A îmbrăcat rasa monahală în 1936, la Schitul Durău. A fost hirotonisit preot la 22 de ani şi a participat împreună cu Divizia 4 Vânători de Munte la luptele din cel de-al doilea război mondial, ajungând până la Don. După lăsarea la vatră, urmează seminarul din Roman, absolvindu-l în 1945, an în care a fost arestat şi condamnat politic la 12 ani închisoare, pedeapsa prelungindu-se până în 1964. După ieşirea din închisoare, părintele Iustin a slujit ca monah la Mănăstirile Secu (1966-1975) şi Bistriţa (1975-1990). În 1992 a început construcţia la Mănăstirea Petru Vodă, mănăstire unicat în ţară, dedicată martirilor din temniţele comuniste. În anul 2000 a ridicat un schit pentru maici lângă Mănăstirea "Petru Vodă", o casă de educaţie pentru copii şi un azil de bătrâni.

La mulţi ani, Părinte Iustin!

 

Sfantul Ioan Sinaitul

 

"Când avem înaintea noastră două rele, şi oricum trebuie să alegem una, s-o alegem pe cea mai uşoară. De pildă: în timp ce ne rugăm ne vin vizitatori. Ce vom face? Vom opri rugăciunea, sau îi vom întrista pe fraţi, lăsându-i să aştepte? În situaţia aceasta, o vom prefera pe prima, pentru că iubirea este mai înalta decât rugăciunea. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile".

 

"Când eram tânăr, m-am aşezat la o masă. M-au atacat atunci două feluri de gânduri: al îmbuibării (sa mănânc mult şi să mă desfăt) şi al slavei deşarte (să par înaintea celorlalţi nevoitor si postitor). Am preferat să fiu biruitor de slavă deşartă, şi aceasta pentru că tânăr cum eram, m-am înfricoşat de urmările îmbuibării (adică de curvie)".

 

Cunoaştem din istorie situaţii când, în timpul războiului, fraţii s-au luptat între ei. Unul din tabăra inamică, îmbrăcat în uniforma celorlalţi şi pătrunzând în tabăra lor, a strigat că sunt atacaţi. Fiind noapte, fiecare îl considera pe cel de lângă el un posibil duşman şi lovea fără să ştie în cine loveşte. Când s-a luminat de ziuă, istoviţi, cei puţini care au mai rămas în viaţă, şi-au dat seama că a fost o diversiune, că adevăratul duşman a provocat lupta dintre ei.

Această tactică este folosită şi de vrăjmaşul sufletelor noastre, care se strecoară în tabăra creştină, ia chip creştinesc şi provoacă lupta. Şi „noapte” fiind, cei mai mulţi dintre „ostaşi” se înşeală crezând că fraţii sunt adevăraţii duşmani. Dar când se va face „ziuă”, când va veni Ziua cea Mare, când lumina lui Hristos va scoate totul la iveală, când se vor deschide cărţile conştiinţei, mulţi vor regreta, văzând că s-au înşelat, că au luptat contra fraţilor şi nu a vrăjmaşilor.

Se pune întrebarea, de ce îngăduie Dumnezeu luptele fratricide?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „păcatul înarmează fraţii împotriva fraţilor. Dacă ai fraţi care caută să se certe cu tine, decât să-i acuzi prin plângerile tale, cercetează-ţi propria conştiinţă şi caută să vezi care este păcatul care ţi-a câştigat duşmănia lor”.

Aşadar…, tot păcatul, care este rădăcina tuturor relelor.

 

Spune-mi ce melodie ai ca sonerie pentru telefonul mobil, ca să-ţi spun cine eşti!
 

Trăim într-o lume în care telefonul mobil aproape face parte din fiinţa oricărui individ.

Pe stradă, în birouri, în casă, la oraş, la ţară şi chiar pe câmp, la praşilă, telefoanele mobile îşi fac auzită prezenţa prin coloritul specific al soneriilor. Febra personalizării telefoanelor cu diverse coloane sonore i-a cuprins pe mulţi oameni.

Unii au ales pentru mobilele lor melodii care mai de care mai sofisticate, iar alţii, dimpotrivă, tonuri de apel mai puţin stridente. Melodia telefonului trădează firea fiecăruia.

Iată părerea psihologilor: Cel care ţine telefonul pe silenţios, trădează o personalitate discretă, stresată şi nesigură pe sine; cel al cărui telefon sună foarte tare sau pe acordurile fanfarei militare, denotă, potrivit psihologilor, o fire dominatoare, activă, dar şi rigidă; cel care nu a schimbat melodiile standard ale mobilului, e o fire conservatoare; cel care ţine foarte mult la linişte şi preferă să îl atenţioneze doar un "beep", se încadrează în categoria persoanelor retrase; cel ce şi-a personalizat mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea, pare să iubească banii; cel care răspunde la telefon pe o simfonie de-a lui Johann Sebastian Bach, este un meloman şi ascunde un caracter flegmatic, care simte, din când în când, nevoia de evadare. Asta spun psihologii. Dar ce spun duhovnicii? Cred că din perspectiva unui duhovnic fenomenul se vede altfel. Cel care ţine foarte mult la linişte, preferă să îl atenţioneze doar un "beep"; cel care ţine telefonul pe silenţios, sau cel care nu a schimbat melodiile standard ale mobilului, trădează o fire smerită, care nu vrea să deranjeze, dar poate fi şi indiferentă sau chiar leneşă; cel al cărui telefon sună foarte tare sau pe acorduri stridente, denotă o fire trufaşă, mândră; cel ce şi-a personalizat mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea, pare să fie iubitor de arginţi şi de plăceri trupeşti.

Foarte, foarte rar auzi telefoane mobile care să sune pe o cântare bisericească. Această stare de lucruri, desigur, spune ceva.

Tu, frate, ce melodie ai ca sonerie pentru telefonul mobil?

 

Două echipe de cercetători de la University of California, Los Angeles (UCLA), din California, şi Universitatea daneză Aarhus au stabilit că mamele care au utilizat telefonul mobil în perioada de graviditate au fost cu 54% mai expuse riscului de a naşte copii cu probleme de comportament şi cu risc de expunere la radiaţii. Studiul, efectuat pe 13.000 de copii, a fost foarte amplu şi a stabilit că folosirea celularului de către femeia însărcinată, chiar şi de doar 2-3 ori pe zi, a fost suficientă pentru a creşte riscul de a naşte copii cu hiperactivitate şi dificultăţi de a-şi controla emoţiile, la vârsta şcolară. În plus, notează The Independent, copiii expuşi radiaţiilor în utero au dificultăţi de a stabili relaţii cu părinţii şi colegii de şcoală.

Situaţia devine mai serioasă în cazul în care copilul foloseşte chiar el telefonul mobil, înainte de vârsta de 7 ani. În aceste cazuri, riscul unor probleme comportamentale creşte până la 80%.

O serie de experţi ruşi de la Comitetul de Supraveghere împotriva radiaţiilor a stabilit deja că riscul pe care îl presupune folosirea telefonului mobil în timpul gravidităţii este "nu cu mult mai redus decât riscul pe care îl prezintă pentru copil tutunul sau alcoolul consumat de mamă".

Concluzia, în cazul copiilor care utilizează telefonul mobil, a fost că pot suferi de "pierderi de memorie, lipsă de atenţie, diminuarea capacităţii de învăţare şi a abilităţilor cognitive, şi creşterea iritabilităţii" pe termen scurt, iar pe termen lung pot dezvolta chiar "sindrom depresiv" şi "degenerarea structurii nervoase a creierului".

Descoperirea făcută de cercetătorii americani şi danezi i-a luat prin surprindere pe specialişti, care încearcă să stabilească şi o altă cauză pentru hiperactivitatea copiilor. Ei cred că o posibilă explicaţie ar fi şi aceea că mamele când folosesc telefonul mobil acordă o mai mică atenţie propriilor copii. Este însa o ipoteză, care necesită noi studii şi interpretări mai atente, scrie The Independent.

                                                                                        Sursa: www.sarcina-nasterea.ro

 

Se spune că tăcerea este de aur. Dar nu totdeauna. În anumite împrejurări, tăcerea este păcat; iată câteva exemple, când tăcerea devine păcat:

Când taci la spovedanie şi nu spui păcatele, e păcat.

Când îţi auzi copiii minţind, blestemând, înjurând, grăind de rău, etc. şi taci şi nu-I mustri, este păcat.

Când copiii tăi fac fapte rele şi tu taci, e păcat.

Când semenul tău păcătuieşte şi tu îl vezi sau îi ştii păcatele şi nu-l sfătuieşti de bine şi taci, e păcat.

Când nu-ţi înveţi copiii să meargă la Biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă fapte bune, să fie respectuoşi, să se roage lui Dumnezeu, tăcerea este un păcat.

Când nu te rogi lui Dumnezeu pentru părinţii sau copiii tăi, tăcerea este un păcat.

Când asculţi pe cel ce vorbeşte de rău şi nu-l opreşti, ci taci, este un păcat.

Nu uita că ai datoria de a vorbi despre oameni cu Dumnezeu - adică a te ruga pentru ei - cât şi datoria de a vorbi despre Dumnezeu cu oamenii - adică a-i învăţa Credinţa Ortodoxă.

Să nu rămâi în nici o zi dator lui Dumnezeu cu Rugăciunea şi nici omului cu cuvântul folositor.

 

A fost odată un împărat, care, vrând să dea o lecţie supuşilor lui, a pus un bolovan mare în mijlocul drumului, iar după aceea s-a ascuns pentru a vedea cine va da bolovanul la o parte.

Au trecut pe acolo mulţi oameni: în trăsuri, în căruţe, pe jos sau călare. Toţi, ajungând la bolovan, îl ocoleau. Preferau să treacă prin şanţ, decât să dea bolovanul la o parte, mai ales cei bogaţi şi negustorii. Li se părea o înjosire să mişte bolovanul. Ziceau că nu-i treaba lor. Ba mai mult, ocărau şi pe dregătorii locului şi chiar pe împărat, că nu-şi fac datoria, că nu curăţă drumurile...

După aceea a trecut pe acolo şi un ţăran cu un coş de verdeţuri. Apropiindu-se de bolovan, şi-a aşezat povara, şi a încercat să dea bolovanul la o parte din drum, gândindu-se să nu se răstoarne cumva vreun car din cauza lui. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit. Întorcându-se la coşul său, ţăranul a observat o pungă aşezată exact în locul în care fusese bolovanul, iar punga conţinea mult aur şi o scrisoare de la împărat, în care scria că aurul va aparţine celui ce va da bolovanul la o parte. Vestea s-a dus în toată împărăţia. De atunci toate drumurile au fost curate. Nu mai găseai niciun bolovan pe cale.

La fel se întâmplă şi în zilele noastre. Câţi nu trec indiferenţi pe lângă un robinet uitat deschis, sau bec care arde ziua în amiaza-mare, sau un obiect căzut pe trotuar, de care toată lumea se împiedică, dar nimeni nu-l dă la o parte.

 

Într-o bună zi, un pelerin a trecut pe la un pustnic cu nume mare.
Invitat fiind în chilie, a rămas uimit văzând că părintele nu avea altceva decât o candelă, câteva icoane şi câteva cărţi, iar ca mobilă doar o masă şi un scaun.

- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.

- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i părintele.

- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.

- Şi eu la fel, zise părintele. Toţi suntem în trecere pe-aici.

 

Într-o zi, Howard Kelly, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri umblând prin sate, bătând din poartă în poartă, ca să-şi plătească studiile la universitate, găsi în buzunar doar câţiva bănuţi, şi-i era foame. Banii nu-i ajungeau nici măcar pentru o pâine. Se hotărî să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Bătând într-o poartă, o tânără deschise uşa şi îl întrebă ce doreşte. Vizibil jenat, studentul nostru, în loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.

Ea, privindu-l cum arată, văzându-l cu rucsacul în spate,  şi-a dat seama că tânărul este înfometat, aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte.

El îl bau încet şi după aceea întrebă:

- Cât vă datorez?

- Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. Mama mea ne-a învăţat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi… 

- Vă mulţumesc din suflet...! spuse el.

Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simţea mai uşurat, dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei. Totuşi le-a terminat şi a ajuns un bun medic într-o clinică din oraş.

După câţiva ani femeia, care îi dăduse un pahar cu lapte, se îmbolnăvi grav.

Familia şi medicul din satul ei erau foarte îngrijoraţi. După puţin timp au trimis-o în oraş. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultaţie. Când el auzi numele satului din care provenea pacienta, tresări. Şi-a amintit cu plăcere de ziua când o tânără din acel sat, îi dăduse un pahar cu lapte.

Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera pacientei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vadă. Era chiar ea, o recunoscu imediat. O consultă şi se întoarse la cabinetul său hotărât să facă tot posibilul ca să-i salveze viaţa. Din ziua aceea urmărea cazul femeii cu cea mai mare atenţie.  Ea fu operată pe cord deschis şi se recupera încet, încet…

După o lungă luptă, boala a fost învinsă..! Era în sfârşit sănătoasă..!

După mai multe zile de spitalizare, pacienta fiind în afara oricărui pericol, Dr. Kelly intenţiona să o externeze. Ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A verificat-o şi a semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe marginea facturii şi a trimis-o în camera pacientei.

Factura a ajuns în camera pacientei, dar femeii îi era teamă să o deschidă. Ştia că ar fi trebuit să lucreze tot restul zilelor sale ca să achite costul unei intervenţii atât de complicate...

În sfârşit o deschise şi ceva îi atrase imediat atenţia: pe marginile facturii citi aceste cuvinte...

"Plătită integral acum mulţi ani, cu un pahar de lapte"

               (Semnat) Dr. Howard Kelly