CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI

Pentru Anul Nou

31 decembrie 2008

Lucruri irecuperabile

30 decembrie 2008

Şampanie pentru copii

29 decembrie 2008

Sfatul lui Moş Crăciun

26 decembrie 2008

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

25 decembrie 2008

M-am născut pe paie,
Într-o iesle rece;
Mi-a-ngheţat năsucul;
Tremurul nu-Mi trece.
 

Am venit cu pace,
Ca un fulguşor;
N-am vrut să vă tulbur
Somnul cel uşor.

Dacă e fierbinte
Inimioara ta,
Mi-aş dori să intru
Şi să stau în ea.

Colind

24 decembrie 2008

Ler Domnului Doamne

Căderea omului

23 decembrie 2008

Leonardo da Vinci, pictorul acesta mare a găsit de cuviinţă să picteze Cina cea de Taină, luând modele… Şi a fost foarte greu să găsească modele pentru apostoli. Pe Iisus l-a găsit foarte repede, adică tânărul (modelul) care să arate cu faţa blândă, stând la masă. Desigur, câteva luni, aproape un an a durat până ce a pictat chipul lui Iisus. Dar icoana nu se sfârşea. De ce? Pentru că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda. A umblat prin taverne, prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate la faţă în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată prostia, tot, tot.

În sfârşit, a găsit unul. Cu câţiva gologani sau o ţuică, ce i-o fi dat, a acceptat şi venea zilnic şi stătea pe scaun şi el îl tot picta în icoană. La un moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp plângea. Şi s-a mirat: cum un nemernic, un beţiv (cine ştie câte rele făcuse), cum de plângea acesta? Şi l-a întrebat: ”De ce plângi?”. Şi n-a vrut să spună. Dar până la urmă i-a spus: ”Pictore, acum doisprezece ani, tot eu am stat pe scaunul acela când l-ai pictat pe Hristos”. Auziţi, cum decăzuse el; tot el fusese model şi pentru Hristos şi acum era model şi pentru Iuda. Aşa ajunsese, în halul acesta ajunsese; şi dându-şi seama, stând aşa pe scaun cum îl punea pictorul să stea, cu punga în mână şi gata să plece, cum e în icoană, i-a venit să plângă.

Va să zică, distanţa dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric e foarte mare. Dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcuşul nostru către bine sau coborâşul nostru către rău, este o distanţă foarte mică… Ne stă în putere să alegem binele sau răul, să alegem Sfânta Liturghie sau somnul, să alegem postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem înjurătura sau Psaltirea…

                                                           (Extras din cartea: Tinerii la răscruce, Pr. Nicolae Tănase)

Înţelepciune

22 decembrie 2008

"Când nu vă înţeleg soţii voştri vorbiţi mai puţin cu ei despre Dumnezeu, dar vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre soţii voştri".

                                                                                                                     (Arsenie Boca)

Ghinda şi dovleacul

21 decembrie 2008

Într-o călduroasă zi de vară, un ţăran se întorcea de la câmp. Era mare arşiţă şi omul se simţea tare obosit.

Văzând la marginea drumului un stejar mare şi umbros, se opri să se odihnească puţin. Se aşeză jos, la poalele copacului, cu spatele rezemat de trunchi. Îşi ridică privirea în sus şi văzu mulţimea de ghindă tânără care atârna de crengile lui.

- Vai, vai, ce de ghindă, îşi zise săteanul. Dar oare de ce un copac aşa mare şi puternic, cum e stejarul, are un fruct aşa mic şi uşor ca ghinda? Crengile lui ar putea susţine chiar şi dovleci. Ei, da, un stejar plin de dovleci, ce bogăţie!

Şi tot gândind şi socotind, iată că îl luă somnul şi aţipi. Dormi un pic şi...iată că, deodată se trezi! Ce se-ntâmplase? O ghindă se desprinsese din copac şi căzuse drept pe nasul omului nostru. Acum, ţăranul se tot freca, căci, deşi mică, ghinda venind de sus, îl lovise cu putere şi îl durea un pic.

- Măi, îşi zise ţăranul. Vezi, toate lucrurile cu rostul şi tâlcul lor... Ei, na! Ce s-ar fi ales de nasul şi de capul meu dacă din stejar ar fi căzut un dovleac şi nu o ghindă?!

Omul îşi luă haina şi îşi văzu mai departe de drum.

(după La Fontaine)

Sfântul Ignatie

20 decembrie 2008

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, urmaş al apostolilor, al doilea patriarh al Bisericii Antiohiei după Evod, a fost împreună cu Policarp, episcopul Bisericii Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Hristos. De aceea a fost chinuit îndelung şi în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetăţile prin care trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, "ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu". În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost sfâşiat de leii sloboziţi asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creştinii şi le-au dus în Antiohia.

Se spune că Sfântul Ignatie a fost Copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: "De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor"; şi: "Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă şi cel între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur.

(Sursa : http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie20.htm)

Ştiind că astăzi prăznuim pe Sfântul Ignatie Teoforul, m-am uitat pe net, din curiozitate, după câteva informaţii referitoare la viaţa Sfântului.

Mai în toate publicaţiile am găsit că «astăzi Biserica Ortodoxă îl serbează pe Sfântul Ignatie, ziua în care se taie porcii…», după care se trece la «tranşarea» Ignatului.

Iată ce porcărie am găsit într-o publicaţie electronică :

"Numele de Ignat vine de la sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul, cunoscut de toata lumea drept Sfantul Ignat, zi ce coincide in traditia romaneasca cu ziua in care sunt taiati porcii. Dupa munca de la taiatul si transatul animalului, urmeaza cel mai important moment al zilei, Pomana Porcului, la care participa toti cei care au asistat la muncile de pana atunci. Cu toate ca este inca Postul Craciunului, cei mai multi dintre crestini renunta la exigentele impuse de Biserica si se infrupta cu cateva bucati de carne aburinda, stropita cu vin din belsug, cinstind ca au avut un animal sanatos, dar si pentru sanatatea familiei, care se bucura de suncile si muschiuletii animalului".

Iată cum se face, foarte subtil, îndemn la încălcarea postului şi publicitate păcatului! Iată cum se pregătesc creştinii pentru Naşterea Domnului. Pomana Porcului este şi o blasfemie, căci se defăimează, se ia în derâdere un ritual ortodox: parastasul sau pomana care se face pentru un suflet răposat. Ori, animalul nu are suflet; pentru ce se face pomană porcilor?

Asta e cu… Pomana Porcilor!

Aşa e tradiţia

19 decembrie 2008

În decursul anilor am participat la slujbe la mai multe biserici (ortodoxe). M-am dus pentru sufletul meu, nu m-am dus ca să observ ce se petrece în jurul meu. Totuşi, vrei, nu vrei, în biserică observi unele lucruri, care nasc semne de întrebare. Ritualul liturgic, disciplina, ordinea şi toată rânduiala din biserică, nu sunt peste tot la fel. Şi te întrebi: cum o fi bine? De ce unii fac într-un fel, iar alţii altfel?

Să exemplificăm cu nişte aspecte concrete:

- În anumite momente ale Sfintei Liturghii, se îngenunchează. Majoritatea creştinilor se aşază în genunchi, dar mai rămâne o parte care nu îngenuchează. Aceştia stau drepţi şi neclintiţi, privind miraţi, cu aroganţă, la cei din jur, pentru gestul pe care îl fac.

- Pe cînd unii stau toată slujba în picioare, alţii stau cam toată slujba în genunchi;

- Unele femei vin îmbrăcate în negru şi îmbrobodite de nu li se văd ochii, pe când altele vin… cum vin;

- Unii stau cu capul plecat, alţii privind deasupra catapetesmei, alţii privind în spate; unii cu mâinile împreunate la piept, alţii cu mâinile la spate, iar alţii cu metanii în mână (am văzut şi aşa ceva), zicând (probabil) rugăciunea inimii;

- La unele biserici cântă toată suflarea, la altele doar cântăreţul, iar la altele numai corul din balcon;

- La unele biserici slujba începe mai de dimineaţă, iar la altele mai târziu;

- În unele biserici, la vohod, preotul atinge credincioşii cu Sfântul Potir, iar în altele nu;

- Unii preoţi predică, alţii „pun” Cazania, iar alţii…

- În unele biserici, după terminarea slujbei, la miruit, corul cântă, iar în altele e o atmosferă de târg; multă vorbă;

- În unele biserici ai să remarci la loc vizibil, cutia milei, iar în altele umblă cineva cu o tavă ca să strângă „mila creştină”;

- În unele biserici, în timpul slujbei, e linişte şi pace, iar în altele… eşti ca pe internet: mai afli ce mai e în lume...

- Unele biserici au în dotare şi un ceas (cu cuc), care îşi fac din plin datoria, altele n-au;

- În unele biserici ai să vezi cruci pe pardoseală sau pe covoare, iar în altele nu;

- În unele biserici tot poporul zice Crezul, sau Psalmul 50, iar în altele doar o singură persoană.

Cât priveşte ceremonialul nunţii, al botezului, al înmormântării…, câte bordeie, atâtea obiceie.

Şi mai sunt şi alte diferenţe, alte contraste şi practici pe care nu-mi permit a le spune.

De ce aşa? De regulă se spune, că... Biserica nu obligă, că e tolerantă, că aşa e tradiţia sau obiceiul în cutare loc sau cutare biserică...  Să fie tradiţia, sau… lipsa catehizării, influenţa occidentală modernistă, indiferenţa şi neorânduiala, care au pătruns în Biserica noastră?

Postul bucuriei

18 decembrie 2008

Postul Naşterii Domnului este un post de bucurie, este un post al darurilor, este un post mai blând, un post uşor de ţinut.

Este un post al darurilor pentru că Dumnezeu ne-a făcut un mare dar făcându-se om ca şi noi, născându-se din Fecioara Maria.

Este un post al darurilor pentru că  magii care  au venit la pruncul Iisus, i-au adus daruri scumpe şi frumoase. Şi noi trebuie să-i aducem daruri frumoase Domnului Iisus ca şi magii, însă daruri care Îi plac lui Dumnezeu.

Este un post mai blând şi uşor de ţinut pentru trup, pentru că în anumite zile se face dezlegare la untdelemn, vin şi peşte. Regula e ştiută de majoritatea creştinilor postitori: sâmbăta şi duminica sau când pomenirea vreunui sfânt cu Doxologie cade într-o luni, marţi sau joi, atunci se face dezlegare la peşte, untdelemn şi vin. De asemenea, dacă miercuri sau vineri este pomenit un sfânt în cinstea căruia se face Priveghere, se dezleagă la peşte, untdelemn şi vin. Deşi până în ziua de 21 noiembrie mai sunt prăznuiţi sfinţi cu Doxologie, din evlavie se obişnuieşte ca până la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică să nu se mănânce peşte. Iar de la 20 până la 25 decembrie, indiferent dacă va fi prăznuit vreun sfânt cu Doxologie, nu se face dezlegare la peşte, nici măcar sâmbăta şi duminica.

De unde ştiu creştinii când e un sfânt cu Doxologie sau Priveghere? Simplu! În calendar aceşti sfinţi sunt însemnaţi cu cruce neagră.

E bucurie mare pentru unii creştinii postitori când văd în calendar că luni, marţi sau joi e vreun sfânt cu cruce neagră. Nu pentru Doxologie, nu pentru Priveghere, nu pentru viaţa sfântului, ci pentru că... se mănâncă peşte. Asta e bucuria! Unii nici nu ştiu ce sfânt este în ziua respectivă. Atâta ştiu, că se mănâncă peşte.

Apropo, ştiaţi că astăzi se mănâncă peşte? Eram sigur că ştiaţi! Dar ce sfinţi prăznuim astăzi, ştiţi?

Al patrulea mag

17 decembrie 2008

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea  Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta.  L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.

Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitorul. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitorul, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitorul, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.

- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

                                            (Leon Magdan - Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe)

Ispitele începătorului

16 decembrie 2008

„Începători” se numesc aceia care pun început bun pe calea mântuirii, a credinţei ortodoxe, care, deşi au fost pecetluiţi cu Sfântul Botez, totuşi nu au respectat mulţi ani făgăduinţele făcute de naş la Taina Botezului, iar acum, trezindu-se, vor să înveţe abc-ul credinţei adevărate.

De regulă trezirea unui om din somnul păcatelor se face prin alt om, printr-un creştin care s-a trezit mai demult, care şi el, la rândul lui, a fost trezit de alţii.

Această trezire a unui om la realitate, nu convine vrăjmaşului, de aceea îl şicanează pe creştin în toate felurile pentru a-l deruta, pentru a-l speria, pentru a-l face să se întoarcă din nou la mocirla în care a fost. Aşa s-a întâmplat şi cu fratele Marian. Un caz real.

Acest frate, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a avut o viaţă zbuciumată, cu multe neîmpliniri, ispite şi necazuri. Dar Dumnezeu, care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, a făcut ca într-o zi să cunoască nişte creştini practicanţi, care au început să se ocupe de el, îndemnându-l să ia calea bisericii. I-au făcut şi o minimă catehizare, înainte de a-l da pe mâna preotului. Dar oamenii vrăjmaşului, prietenii lui de băutură, au intrat în alertă şi vine prima derută, prima ispită: Vezi, mă, că ăştia care te îndeamnă la biserică, sunt sectanţi, sunt pocăiţi, am auzit noi de la… ! Măi să fie! Cei care îl îndemnau la cârciumă şi la alte păcate, se declarau a fi ortodocşi şi voiau să-l ferească de rătăcire, adică de aceia care îl îndemnau la biserică. Şi au mai fost şi alte încercări, totuşi a început să meargă la biserică. Aici creştinii l-au întâmpinat cu dragoste şi fiecare a încercat să-l ajute cu ceva şi, mai ales, să-l pregătească pentru spovedanie şi eventual împărtăşanie atunci când va hotărî duhovnicul. Şi fiecare a început să o facă pe profesorul. Unul i-a spus: vezi, în ziua în care te împărtăşeşti, n-ai voie să săruţi mâna preotului sau icoanele, că-i păcat. Altul: vezi, să nu scuipi, să nu aprinzi focul, că-i păcat. Altul: vezi, în ziua aceea să nu faci metanii, că-i păcat. Şi fiecare l-a speriat în felul lui cu învăţături pe care le auzise pe unde le auzise, spunându-i căi păcat cutare sau cutare lucru pe care îl faci după Sfânta Împărtăşanie.

Vine şi ziua împărtăşaniei pentru Marian. Foarte emoţionat, cu lumânarea tremurând în mână, s-a apropiat de sfântul potir. După ce s-a împărtăşit, de bucurie, dar şi vădit emoţionat, a sărutat mâna preotului şi toate icoanele pe care le-a întâlnit în cale. Dar în câteva clipe vine diavolul (în gând) şi-i spune: Ce-ai făcut? Ai sărutat mâna preotului şi icoanele; nu ţi-au spus fraţii că-i păcat!? Prima ispită. Şi atunci să vezi ce mustrare de conştiinţă pe Marian. Îşi zicea: vai, ce păcat am făcut! Dar nu s-a terminat totul aici. Tulburat de ceea ce a făcut, la sfârşitul Liturghiei, a plecat spre casă. În drum spre casă, necăjit cum era, a mai intrat într-o bisericuţă, pe care a întâlnit-o în cale, ca să se uite de nişte iconiţe pe care nu le-a găsit în biserica unde se împărtăşise. Dar la pangar a văzut că aici preţul obiectelor de cult expuse era diferit de preţul celor de la biserica de unde venise. Lucrul acesta l-a tulburat. Şi ieşind, pe stradă, îşi zicea: Ia te uită la ăştia, fac bişniţă, dau mai scump! Ptiu! (A scuipat). A doua ispită. Şi iarăşi vine diavolul şi-i spune: Ce-ai făcut păcătosule? Ai scuipat. Nu ţi-au spus fraţii… Tulburarea a fost şi mai mare.

A ajuns acasă şi, cu toate că nu-i ardea de mâncare, a zis să guste totuşi ceva pentru că aşa ştia de la fraţi: duminica n-ai voie să ajunezi!

A aprins aragazul ca să încălzească mâncarea, dar vine şi diavolul cu a treia ispită: Ce faci? Nu ţi-au zis creştinii că n-ai voie să aprinzi focul? Atunci a aruncat chibritul, s-a fript şi la mână şi a căzut în deznădejde, zicându-şi: Vai, nu mă mai iartă Dumnezeu! Numai păcate am făcut de când m-am împărtăşit. A lăsat mâncarea şi s-a dus în sufragerie, la icoane, ca să-L roage pe Dumnezeu să-L ierte. Şi dăi metanii. A patra ispită. Vine diavolul şi-i spune: Ce faci? Nu ştiai că n-ai voie să faci metanii?

Poate că aţi zâmbit, citind aceste rânduri, dar sunt fapte reale şi fiecare a trecut prin astfel de ispite în perioada „tranziţiei”. Când creştinul merge pe „calea cea largă”, toate îi merg (aparent) bine. Şi îl ajută şi vrăjmaşul ca să-i meargă bine, ca nu cumva în necazuri, în ispite, în încercări, în boală, să ceară ajutorul lui Dumnezeu.

Să fim atenţi cu „începătorii”, să nu-i intoxicăm cu mâncăruri grele. Pentru ei cel mai bun e lăpticul de mamă.

Să lucrăm!

15 decembrie 2008

Când vrem să realizăm ceva, să construim o casă, să reparăm maşina sau coteţul animalelor, este imposibil ca lucrând să nu ne murdărim. Ba uneori ne mai şi rănim, ne lovim peste degete, ne rupem cămaşa, ne mai împiedicăm şi cădem. Toate acestea din neatenţia noastră sau a altora. Ştim dinainte că se vor întâmpla aceste incidente, dar totuşi purcedem la lucru, căci bucuria lucrului realizat este mai mare decât aceste mici neplăceri. Şi ce bucurie simţim când vedem că am construit o casă, care va fi un adăpost liniştit pentru noi şi pentru urmaşii noştri; uităm de toate greutăţile şi de toată osteneala depusă!

Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Când vrem să realizăm ceva, ne mai murdărim, ne mai rănim, ne mai împiedicăm, din neatenţia noastră sau a altora, dar bucuria (nu mândria!!!) lucrului împlinit este mai mare decât orice incident. Să lucrăm, dar cu atenţie!

Să ascultăm de Stăpânitorul stăpânitorilor

14 decembrie 2008

Îmi povestea cineva că zilele trecute, mergând cu maşina spre serviciu, aproape de ieşirea din sat, la „prins” radarul. Avea 63 km/h prin localitate. Şi pentru că era prima dată când i se întâmpla aşa ceva, a primit avertisment şi două puncte penalizare. Dar nu era aşa supărat că a încălcat legea (pentru care a fost sancţionat pe dreptate), ci era tare supărat pentru că a încălcat sfatul părintelui său duhovnicesc, care îl sfătuise să circule pe şosea cu viteza legală.

Da, şi acesta e un aspect de care trebuie să ţină seama adevăratul creştin: respectarea legilor ţării, căci aşa ne învaţă Biserica. Sfântul Apostol Pavel spune: „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun”. Şi tot Sfântul Pavel spune: „Voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia” (Rom. 13, 3-4). Bine, să ascultăm de stăpânire, de legile ţării, veţi zice, dar dacă legile ţării sunt în contradicţie cu Legea Divină, ce vom face? Atunci vom face ceea ce ne învaţă Legea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem cât mai bine Legea Divină cuprinsă în  Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane, Cele zece porunci, Poruncile Bisericeşti, spre a-L asculta şi a-L cinsti pe Dumnezeu, care reprezintă Stăpânirea absolută. Amin!

Pluguşorul

13 decembrie 2008

Anul nou se apropie cu paşi repezi şi încă de pe acum ne gândim la un

 PLUGUŞOR

Sfântul Ierarh Spiridon

+)12 decembrie 2008

Astăzi prăznuim pe Sf. Spiridon, care şi-a trăit mare parte din viaţă în Cipru, unde s-a şi săvârşit în anul 348,  fiind îngropat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda.

Când saracinii au cotropit insula, ciprioţii au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaşte la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinţiei vieţii sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaşte au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este şi acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaşte întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Lui. El este cunoscut ca "sfântul călător" deoarece papucii de mătase de pe tălpile  sale se uzează în fiecare an şi sunt înlocuite de praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată la 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, şi face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele şi au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul şi îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă arătăm următoarele:

- clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălţările, care sunt uzate şi impregnate cu praf şi iarbă; este şi motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioşii cântă (Icosul al 6-lea): "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".

Când insula Corfu a aparţinut veneţienilor (catolici), aceştia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhiereşti cu un veşmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi veneţienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhiereşti smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea şi astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe şi ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaşte, în următoarele zile:

- în sâmbata lui Lazăr, zi în care i-a scapat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească oraşul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

Împăratul şi soţiile

11 decembrie 2008

... Era odată, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea patru neveste. Însă cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca în straiele cele mai scumpe şi o hrănea cu bucatele cele mai fine.

De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie. Cu ea se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.

Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea îi era un sfetnic de nădejde şi se arăta întotdeauna amabilă, înţelegătoare şi răbdătoare. De câte ori regele avea o problemă, ea îi era alinarea.

Prima soţie a regelui era foarte loială, însă pe aceasta nu o iubea, nu o hrănea cum trebuie; abia de o lua în seamă. Pentru aceasta ea era slabă, tristă şi bolnavă.

Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la întreaga sa viaţă plină de desfătări şi îşi spuse: „Acum am patru soţii, dar când voi muri, vor veni toate cu mine sau voi rămâne singur?”.

O întreabă pe cea de-a patra nevastă:

- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vii cu mine?

- Nici vorbă! replică cea de-a patra soţie. Răspunsul ei străpunse inima regelui.

Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:

- Te-am iubit toată viaţă. Acum, că mor, vrei să vii cu mine?

- Nu! răspunse cea de-a treia soţie. Viaţa e frumoasă. Când vei muri mă voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
O întrebă pe cea de-a doua soţie:

- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să vii cu mine?

- Îmi pare rău! replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta.
Regele fu distrus şi de acest răspuns, dar auzi o voce:

- Eu te voi urma! Regele se uită împrejur şi văzu că aceea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării. Adânc îndurerat, regele spuse:

- Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă! Acum îmi dau seama cât am greşit! Trebuia pe tine să te iubesc cel mai mult!

Tâlcuire

Împăratul suntem noi. Fiecare avem câte patru tovarăşi de viaţă, patru companii, patru „soţii”.

Cea de-a patra este TRUPUL. Indiferent cât timp şi cât efort investim în a-l face să arate bine, el la moarte ne părăseşte.

Cea de-a treia soţie este AVEREA. Când murim, se duce la alţii.

Cea de-a doua soţie este FAMILIA (prietenii). Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să vină până la mormânt.

Prima soţie este SUFLETUL. Adesea neglijat, în goana noastră după avere, bunăstare şi putere, totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.

(Prelucrată după http://www.donne-rumene.net)

Produsele din soia

10 decembrie 2008

Se spune uneori că e greu să posteşti! Însă creştinul începutului de mileniu III se pare că şi-a rezolvat această problemă, înlocuind carnea şi brânzeturile cu sortimente din soia asemănătoare ca prezentare şi gust. Altfel spus, ai pofta de carne în post? Iţi cumperi soia fulgi sau soia cubuleţe pentru ciorbe sau tocăniţe sau soia şniţel pentru grătar sau şniţel, sau de ce nu pateu vegetal, salam, parizer sau cremwurşti din soia. Ai poftă de oarece brânzeturi? Poţi să-ţi cumperi tofu (brânză vegetală - din soia - simplă, cu ardei sau cu chimen) şi chiar... caşcaval. Ai bea un lapte dimineaţa? Nici o problemă... Tehnologia preparatelor a inventat laptele din soia (cu aromă de cicoare, scorţişoară sau vanilie). Un singur sortiment lipseşte ca, din perspectiva gustativă, să nu fie nici o diferenţă între produsele de post şi cele de dulce. Nu avem încă oul de post. Nu s-a "inventat" nici în bucătăria europeana, nici in cea veche orientală (de unde provine tofu).

Consumând în exces produse de post care imită carnea şi brânzeturile, imităm de fapt hrana perioadei de dulce. Cum să te bucuri atunci de roadele postului dacă nu tai-împrejur "dulceaţa gâtlejului"?

Postul înseamnă în primul rând înfrânare, el fiind prin excelenţă un exerciţiu de asceză, o nevoinţă. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit aflăm că postind... a flămânzit (cf. Matei 4, 2). În această perioadă creştinul trebuie să-şi sporească eforturile în vederea desăvârşirii. Dacă diferenţa dintre produsele din carne sau brânzeturi şi echivalentele lor din soia e doar una de etichetă, înseamnă că postind astfel creştinul nostru înlătura nevoinţa trupească şi, implicit, pe cea sufletească, suprimă lupta cu nebunia stomacului, cum numeau Sfinţii Părinţi lăcomia pântecelui. Mai ales când pieţele agro-alimentare sunt pline de legume, se cuvine să avem discernământ şi să facem un efort binecuvântat întru aşteptarea praznicului care încheie postul de durată.

(http://www.laurentiudumitru.ro)

Postul învingătorilor

9 decembrie 2008

„Postul este mijloc al înfrânării, postul duce la evlavie; el este izvorul şi tovarăşul nedespărţit al cumpătării şi a toată înfrânarea” – Sf.Vasile cel Mare

Postul este pentru învingători, nu pentru învinşi. Firea adevărată a omului constă în cumpătare şi măsură în toate, dirijarea energiilor vitale trupeşti cu ajutorul celor sufleteşti. Dacă cineva ajunge să fie condus de trup, adică de pofte şi patimi iraţionale – acest om este pierdut (de exemplu, beţivii). Dar dacă sufletul este stăpânul trupului, acest om este pe calea desăvârşirii, cu condiţia ca el să-L aibă drept învăţător şi Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.

Suntem călători pe acest pământ (călătorie către Veşnicia fericită) şi pentru ca această călătorie a noastră să fie încununată de succes, se cuvine să respectăm regulile stabilite de Dumnezeu.

Postul nu este o constrângere, o forţare, ci un examen de conştiinţă şi comportament: eşti sau nu cu Hristos? Poţi sau nu să-L urmezi?! Căci şi El a postit 40 de zile şi 40 de nopţi nemâncând şi nebând nimic în pustiul Carantaniei, înainte de a începe lucrarea de mântuire. Au postit, conform mărturiilor Sf.Scripturi, Moise, Ilie, Daniel, regele David şi mulţi, mulţi alţii. Apostolii au postit şi ei: „în osteneli, în privegheri, în posturi” (2Cor.6,6); la fel primii creştini: „slujeau Domnului şi posteau” (F.A.13,2). Biserica a stabilit prin canonul 69 al Sinodului Apostolic (în anul 49 d.Hr.): „Cine nu posteşte Posturile de peste an, aşa cum este hotărât, în afară de copii şi bolnavi, preotul să piardă darul său, iar creştinul să se afurisească”, adică să fie şters din dipticele şi comuniunea Bisericii; iar Sf.Atanasie adaugă: „Cine nu posteşte toate miercurile şi vinerile de peste an, răstigneşte a doua oară pe Hristos”.

Postul este condiţia obligatorie pentru cei ce vor să se mântuiască, cuprinsă şi în porunca a 2-a a Bisericii, dar postul cel adevărat este unirea celui trupesc (abţinerea de la unele alimente) cu cel sufletesc (lupta cu păcatul).

Postul în Rai, adică porunca divină (Fac.2,17) de a nu mânca din pomul oprit, a fost condiţia întăririi omului în bine, în sfinţenie, în voia lui Dumnezeu. Postul actual, după căderea în păcat şi izgonirea din Rai – pentru nepostire, a căpătat pecetea „războiului”: negarea şi lupta împotriva patimilor, a păcatelor şi întărirea noastră în virtuţi, în fapte bune. Postul trupesc ne curăţeşte organismul de toxine, îl uşurează, îl spiritualizează, iar postul sufletesc ne curăţeşte inima de felurite vicii înrobitoare. Sf.Ioan Gură de Aur zice: „Băutura şi lăcomia ne leagă de mâini şi ne dă ca pe nişte robi prinşi în laţ - pe mâna tiraniei patimilor, iar postul, găsindu-ne legaţi şi robind, ne dezleagă cătuşele, ne scapă de legături şi ne dă înapoi liberi în comuniune cu Dumnezeu”.

 (http://www.timpul.mdl.net)

Taina Sfinei Spovedanii

8 decembrie 2008

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la Spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.

- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.

Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:

- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă ?

- Da, răspunse omul.

- Dar două zile, o porţi ?

- S-ar putea.

- Dar o săptămână sau o lună, o porţi ?

- Nu, părinte, bineînţeles că nu.

- De ce ? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.

- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.

- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului ?!

(Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

La spovedit

7 decembrie 2008

A trecut şi Praznicul Sfântului Ierarh Nicolae şi ne îndreptăm cu paşi repezi către Marele Praznic al Naşterii Domnului.

Unii dintre creştini deja s-au spovedit, s-au împărtăşit, alţii urmează să o facă în zilele următoare. E bine să o facem mai devreme pentru că, aproape de Crăciun, preoţii duhovnici sunt mai aglomeraţi. Nu aşa cum fac unii: le rezolvă mai întâi pe cele trupeşti, iar cu o zi, două înainte de Naşterea Domnului se duc în grabă şi la duhovnic. Acolo fiind aglomerat, o parte dintre ei nu mai apucă să se spovedească, pentru că şi duhovnicul e om, nu e maşină automată de spovedit. Trebuie să asculte cu răbdare pe fiecare în parte şi nu poate impune creştinului să spună tot, ce are de spus, în două minute. De aceea, dacă vrem să ne fie de folos spovedania, să o facem când preotul nu e prea aglomerat.

Şi la spovedit, la uşa bisericii, ca peste tot în viaţa socială, întâlnim oameni şi oameni, creştini şi creştini, lucruri de neconceput pentru un creştin ortodox autentic.

Unii, mai ales femeile, că ele sunt mai multe la spovedit, profită de faptul că s-au adunat mai multe şi o dau pe discuţii care nu au nimic comun cu scopul pentru care au venit acolo. Discută vrute şi nevrute, bârfă în toată regula, la uşa bisericii, nu la uşa cortului.

Alţii nu vor să stea la rând, după cum au venit, ci caută să intre la spovedit înaintea celorlalţi, invocând diverse motive: unul, că trebuie să intre la serviciu la ora cutare, altul, că a lăsat copiii singuri în casă, altul, că n-a venit pentru spovedit, ci vrea numai să-i spună ceva părintelui, altul se preface că a uitat după cine este şi se postează în uşă, provocând ceartă cu ceilalţi, altul cere voie să intre în faţă pentru că termină repede, n-are multe de spus. Pilde de nerăbdare.

Unii când intră la spovedit uită să mai iasă. Îl monopolizează pe duhovnic, provocând o stare de nervozitate în rândul celorlalţi de afară. Şi stau mult fie că şi-au făcut o listă lungă de păcate extrase din nu ştiu câte îndreptare, fie că sub epitrahil deschid îndreptarul de spovedanie şi citesc aproape tot ce scrie acolo, obosindu-l, evident, pe duhovnic, fie că profită de ocazie şi doresc să rezolve cu părintele şi alte probleme, care nu au nimic de a face cu spovedania.

Pe alţii îi vezi ieşind zâmbind, veseli că au mai rezolvat o treabă.

Pe alţii îi vezi pe la colţurile bisericii, mai în intimitate, cu pixul în mână, cu ochii pe îndreptarul de spovedanie, făcând cercetarea conştiinţei, atunci în grabă. Iar alţii intră la duhovnic total nepregătiţi. Aşteaptă ca duhovnicul să-i întrebe dacă au făcut păcatul cutare sau cutare. Şi dacă nu-i întreabă, ies afară fericiţi şi zic: „dacă nu m-a-ntrebat…!”. Şi seria neregulilor e lungă, iar toate acestea se întâmplă datorită nouă celor înaintaţi în cunoştinţă duhovnicească, pentru că suntem indiferenţi la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la degradarea vieţii duhovniceşti. Să nu uităm că noi suntem trupul Bisericii şi avem obligaţia, în smerenie, cu blândeţe şi cu dragoste, să îndreptăm lucrurile atât cât ne este nouă îngăduit ca simpli mireni, în ascultare de ierarhia Bisericii noastre Ortodoxe.

Credinţa unui copil

6 decembrie 2008

  (Din cartea „Noi minuni ale Sfântului Nicolae”)

Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:

"Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Intr-o zi m-a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus:

- Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba! Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In jur - ţipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am strigat:

- Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!

Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:

- De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai departe.

Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.

- Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.

- Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.

Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae. După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni".

 L. N, oraşul Sankt-Petersburg

Jocurile pe calculator

5 decembrie 2008

Psihologii englezi atrag atenţia asupra pericolului la care sunt expuşi cei care se joacă pe calculator la vârste fragede, scrie ziarul britanic Standard. Creierul lor va suferi serios din cauza jocurilor video, spun aceştia, arătând ca tehnologia le încetineşte dezvoltarea creierului. Altfel spus, "le strică creierul". Bombardarea simţurilor cu jocuri spaţiale pe calculator le scurtează capacitatea de atenţie şi le afectează abilităţile de a învăţa. Mai mult, copiii devin izolaţi de restul familiei şi de prieteni şi îşi construiesc lumea în faţa unui ecran de calculator.

Experţii se tem că şi consolele gen Nintendo Wii afectează dezvoltarea mentală a copiilor. Ei au cercetat peste 300 de produse de acest fel, inclusiv jocuri pe computer, jucării, lumi virtuale pentru copii şi aşa numitele softuri educaţionale pentru pc-urile de acasă. Din toate acestea, doar două jocuri video educaţionale s-au dovedit a fi bune pentru dezvoltarea capacităţilor de învăţare.

Toate acestea s-au spus la o reuniune ţinută la Las Vegas unde au participat importanţi psihologi, dupa cum arată cotidianul londonez.

"Dacă urmăriţi copii aflaţi în faţa calculatorului, veţi constata că marea lor majoritate lovesc tastele sau mişcă mouse-ul cât pot de repede. Asta îmi aminteşte de nişte soareci care aleargau într-un labirint", a punctat Jane Healy, expert în psigologia educaţională.

În ultima vreme a apărut o explozie de lumi virtuale create special pentru copii. La ora actuală, un număr important de minori din Statele Unite şi Marea Britanie sunt membri ai unor site-uri de internet de genul "Club Penguin", "Webkinz" sau "Barbie".   

                                                                                                     (A.V. Ziua on line)

Mintea şi coşul de nuiele

4 decembrie 2008

De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.

Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune.

Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:

– Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.

Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca.

După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungea cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri răsadurile s-ar fi uscat de tot!...

– Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul.

– Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul.

– Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul.

– Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar.

Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:

– Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă...

De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.

                                                                                                     (Forum logos.md)

Am credinţa mea

3 decembrie 2008

Ca să faci parte dintr-o societate, organizaţie, asociaţie, uniune, partid, comunitate sau oricare altă grupare de persoane, care urmăreşte un scop comun, trebuie să respecţi un statut, nişte reguli de funcţionare. Aşa trebuie să se întâmple şi în cazul unei confesiuni creştine, care este o comunitate de creştini; în cazul nostru Biserica Ortodoxă.

Şi noi creştinii ortodocşi, dacă vrem să fim membri, mădulare vii ale Bisericii, trebuie să respectăm un statut, nişte reguli, cum ar fi: Sfintele Canoane, Decalogul, Cele nouă porunci bisericeşti şi altele. De asemenea, trebuie să cunoaştem Crezul şi toată învăţătura de credinţă a Bisericii noastre. Dar ce auzi astăzi la unii creştini (după botez)? „Am credinţa mea”. Dar ce spune Apostolul Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă”. Ei stau acasă în Duminici şi sărbători, habar nu au de Crez; fără rugăciune, fără spovedanie, fără fapte bune şi totuşi cred că sunt creştini ortodocşi, pentru că au „credinţa lor”. Cum îi mai înşală vrăjmaşul! Care altă organizaţie ar accepta aşa ceva: să nu cunoşti şi să nu respecţi statutul, să nu ai activitate în cadrul organizaţiei etc.? De aceea unii creştini îşi aduc aminte că sunt creştini doar pe patul de moarte. Atunci cheamă preotul pentru spovedanie, căci toată viaţa n-au avut timp. Iar alţii nici atunci. Bineînţeles că la slujba de înmormântare li se cântă „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău…”. Auziţi ce ironie, cu sfinţii! Acesta este numit, şi i se scrie şi pe cruce, „robul lui Dumnezeu”.

De curând am fost la o înmormântare şi rudele răposatului i-au atras atenţia preotului că la slujbă n-a zis „nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”. Adică preotul să-L facă atent pe Dumnezeu în privinţa asta, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi ştiut…Şi acesta era un om cumsecade, blând, harnic, gospodar, dar… avea „credinţa lui” şi a murit în credinţa lui.

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1. Să ascultăm (în biserică, nu la radio - n.n.) cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare.

2. Să ţinem toate posturile de peste an.

3. Să cinstim feţele bisericeşti.

4. Să ne spovedim şi să ne cuminecăm în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă în fiecare post nu putem, cel puţin o dată pe an, în Postul Paştilor.

5. Să ne rugăm pentru cei ce stau în fruntea ţării.

6. Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau alte necazuri.

7. Să nu citim cărţi eretice sau ale sectarilor.

8. Să nu înstrăinăm, nici să folosim, spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.

9. Să nu facem nunţi şi ospeţe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.

Anormalitate

2 decembrie 2008

Se spune că într-o zi virtutea s-a pornit la drum, din ţinutul său îndepărtat, să se arate oamenilor dintr-un oraş, îmbrăcată într-o frumoasă manta de flori. Intrând în cetate, păcatele s-au coalizat şi au alungat-o dincolo de zidurile cetăţii. Peste noapte virtutea s-a aşezat sub un palmier şi a adormit. În timpul nopţii au venit fărădelegile din oraş şi au furat mantaua cea frumoasă a virtuţii. De atunci ispitele se îmbracă cu ea, spre a ne amăgi.

De aceea astăzi răul se îmbracă cu florile binelui. Păcatul se prezintă ca virtute, anormalul ca normalitate şi oamenii anormali ca oameni normali.

Proorocind despre vremurile din urmă, zis-a avva Antonie: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor".

Să fie oare vremurile din urmă, căci adevăraţii creştini aşa sunt astăzi catalogaţi: nebuni, habotnici, exageraţi, chiar de confraţii lor, care sunt doar cu botezul, ortodocşi. Ba unii afirmă chiar că ortodoxia e învechită şi ar trebui modernizată, adaptată vremurilor. Adică să facem şi noi ca alţii: să hirotonim femeile, să-i cununăm pe homosexuali, să scurtăm sfintele slujbe etc.

Păcatul este cosmetizat şi îmbrăcat într-o manta de flori, primind o nouă denumire: desfrânarea – "dragoste" sau "căsătorie de probă", sodomia – "orientare sexuală", desfrânatele – "femei de companie", homosexualii - "gay" , uciderea pruncilor - "playning familial", concubinul - "prietenul meu", haosul - "democraţie", furtul şi minciuna - "criză financiară", neascultarea de părinţi - "drepturile copilului", libertatea de a păcătui - "drepturile omului".

Această stare anormală a societăţii o regăsim, la dimensiuni mai reduse decât acum, şi în cetăţile antice Sodoma şi Gomora, precum şi înainte de Potopul lui Noe. Atunci, pentru a se intra în normalitate, a fost nevoie de intervenţia lui Dumnezeu. Acum oare ce va fi?

Graba

1 decembrie 2008

Ori de câte ori vrem să lucrăm sau ne implicăm într-o acţiune de folos sufletesc, vine şi vrăjmaşul ca să-şi ia partea lui. Şi dacă nu  suntem atenţi, şi-o ia.

Cu mulţi ani în urmă, în Postul Adormirii Maicii Domnului, un grup de pelerini aştepta la chilia unui părinte duhovnicesc. Unii aşteptau pentru spovedit, alţii pentru un cuvânt de folos, dar cei mai mulţi pentru amândouă. Însă Părintele zăbovea fiindcă avea musafiri: nişte oameni mari, veniţi de departe, care şi-au dorit mult să-l vadă, căci nu se mai văzuseră de mulţi ani, iar bucuria revederii era mare.

Fiind ora mesei, în grabă, o soră novice de la bucătărie, având o tavă cu mâncare pentru musafiri, a intrat la Părintele.  Pe tavă, care nu era prea bine acoperită, ochii iscoditori puteau să vadă că pe lângă mâncarea de post, era şi mâncare de dulce. Pe chipurile unora a apărut mirarea: cum, acum în post, mâncare de dulce!? Cum, Părintele…!?

Iată un examen, iată că n-am pus gândul cel bun înainte, iată cum judecăm noi!

Despre ce era vorba: Părintele, după ce i-a ospătat sufleteşte pe musafiri, şi-a dorit, cu multă dragoste, să-i ospăteze şi trupeşte, însă unul dintre ei era suferind. Avea un canon trupesc destul de greu, şi pentru el laptele era medicament. Primise de la duhovnic dezlegare pentru lapte. Însă cei de faţă, care aşteptau la uşă, nu ştiau aceasta. (Desigur, sora de la bucătărie nu a scăpat fără dojană).

De aceea, în călătoria noastră pe valurile acestei vieţi, ne trebuie multă atenţie, căci tare uşor ne mai smintim, sau smintim pe alţii mai neputincioşi!

De fapt, spun Părinţii, că se smintesc doar cei care erau deja smintiţi.

          vezi şi

          NOIEMBRIE 2008