|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Vântul Duhului Sfânt |
31 august 2011 |
|
În Elveţia se află aşa-numitele ,,văi ale morţii”, nişte văi închise de munţi şi ferite de orice vânt, dar vai, celor ce locuiesc acolo, că sunt mai mult bolnavi şi mor mai de timpuriu decât cei din alte locuri. Asemenea se întâmplă şi cu sufletele peste care nu suflă vântul Duhului Sfânt, căci sunt bolnave şi mor în fărădelegi. Întregul Egipt, cu un popor de milioane de oameni, trăieşte şi se hrăneşte datorită revărsării Nilului. Fără de această revărsare a Nilului, întreg Egiptul ar fi fost o pustietate de nisip, cum este şi Sahara. Întocmai aşa este şi viaţa noastră sufletească. Ea trăieşte şi se hrăneşte din revărsarea darului şi harului Sfântului Duh asupra noastră. Fără de această revărsare, viaţa noastră sufletească nu ar fi decât o mare de păcate. |
|
|
Patima mâniei |
30 august 2011 |
|
Un frate era tare mânios. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: "Doamne, dar eu te-am rugat mereu să mă scapi de mânie? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?" Într-o noapte Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să scapi de mânie, dacă nu te osteneşti un pic? Poţi să faci un lucru dacă nu ai materia primă? Poţi să ştii dacă ai învăţat să înoţi până nu intri în apă? Eu îţi ofer posibilitatea să te verifici pentru a şti dacă te-ai luptat îndeajuns ca să scapi de mânie. Nu mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazia să nu te superi, chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Fratele s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "O să mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat de mânie... Aşa să facem şi noi! |
|
|
Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul |
29 august 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul |
|
|
Robul nemilostiv |
28 august 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii |
|
|
Rugăciunea inimii |
27 august 2011 |
|
Rugăciunea inimii îşi are originea în porunca Apostolului Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil să te rogi tot timpul. Dar nu este aşa. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul este întrebat de unul dintre fraţi cum e posibil să te rogi neîncetat când sunt atâtea lucruri de făcut, acesta i-a răspuns: “Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă”. La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât şi mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim de persoane care s-au nevoit o viaţă întreagă şi nu au ajuns să o practice. Ca orice dar, Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste şi smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere cu acest dar. E un păcat să crezi că el aparţine doar altora. Rişti să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuţie: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conţine, etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculaţie, ci pentru unirea cu El. Cuvintele pe care trebuie să le rostim pentru a dobândi rugăciunea inimii sunt: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Repetarea cât mai deasă a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseală şi nici la oboseală minţii, cum adeseori se afirmă. Nu devenim nişte papagali. Dimpotrivă, dobândim pacea cu toţi şi cu toate. Rugăciunea inimii are nevoie la început de cantitate, de aceea este nevoie ca omul să înmulţească repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobândirii rugăciunii inimii este faptul că omul, trezindu-se din somn, simte mai înainte de toate mişcarea rugăciunii în minte, că indiferent de acţiunea în care se afla, rugăciunea îi răsună în adânc, că rugăciunea nu-l părăseşte niciodată, ajunge precum respiraţia. De aceea Sfinţi Părinţi afirma că ea se repetă de la sine şi-n timpul somnului, adeverind versetul din Cântărea Cântărilor: “Eu dorm, dar inima mea veghează”. Oricărui lucrător al rugăciunii inimii, Dumnezeu îi îngăduie ispite pe măsură puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi în stare să facă nimic mai presus de cele îngăduite. Nu e cazul să descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se îndeletnicesc cu rugăciunea inimii, deoarece nu cu toţi se întâmplă unul şi acelaşi lucru. Important este ca omul, afară de Numele Domnului, să nu fie captivat de nimic. Începeţi de astăzi să vă rugaţi rostind cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi veţi avea parte de o bucurie nesfârşită. Nu le rostiţi mecanic, ci cugetând că Dumnezeu e de faţă, că vă aude şi vă vede. (Adrian Cocosila - CrestinOrtodox.ro) |
|
|
Despre fapta milei |
26 august 2011 |
|
|
|
|
Un om înţelept |
25 august 2011 |
|
Socrate, cel mai înţelept şi cel mai nobil dintre filosofii Greciei, era deosebit de modest în toate lucrurile externe. Principiul său era: ,,Cine se mulţumeşte cu mai puţin, acela este mai aproape de dumnezeire”, şi despre atenienii lacomi după plăceri adesea spunea: ,,Unii trăiesc ca să mănânce, dar eu mănânc ca sa trăiesc”, căci el mânca foarte puţin şi totdeauna mâncăruri simple. În rest era un om modest, umblând desculţ şi purtând pe el doar o haină modestă. Pe lângă toate acestea el se mai sârguia şi să îndure cu uşurinţă orice osteneală fizică şi orice încercare trimisă de către Dumnezeu. Cu adevărat om înţelept! |
|
|
Relaxarea |
24 august 2011 |
|
Un sfânt părinte, dorind să se retragă în pustie, a hotărât să ia cu sine şi papagalul cu care deseori se juca în timpul său liber. Odată însă s-a abătut pe la el şi un vânător, care în permanenţă purta arcul cu săgeţi cu el. Vânătorul a rămas uimit văzându-l pe sfânt că se joacă cu papagalul, deoarece el îşi imagina că un pustnic trebuia să se ocupe numai cu lucruri duhovniceşti. Arându-şi această mirare şi către sfinţitul părinte, pustnicul l-a întrebat de ce nu ţine şi el arcul, pe care-l poartă cu sine, permanent întins. Atunci, vânătorul i-a spus că dacă ar ţine arcul permanent întins şi-ar pierde mult din putere. Întocmai aşa este şi cu omul care are mult de lucru şi este solicitat cu fel şi fel de probleme. Pentru a nu fi copleşit de povara muncilor sale, din când în când, este necesar să se relaxeze cu lucruri permise de morala creştină, care îl fac să se destindă. După o zi împovărătoare de muncă, relaxarea este nu numai permisă, dar şi trebuincioasă, şi dacă se poate în mijlocul naturii, admirând creaţia lui Dumnezeu, şi nu în faţa televizorului sau a calculatorului. |
|
|
"Despre Dumnezeu" |
23 august 2011 |
|
Fericitul Augustin povesteşte următoarea întâmplare: Îmi propusesem să scriu o carte despre Dumnezeu, o carte bună şi pe înţelesul tuturor. Dimineaţa, aşezându-mă la masa de lucru, am scris: ,,Despre Dumnezeu”. S-a gândit apoi mult, mult de tot, cum L-ar putea explica oamenilor pe Dumnezeu. Degeaba însă, căci nu i-a venit nicio idee potrivită. Obosit de îndelungata şi încordata sa cugetare, în scurt timp a început să-l doară şi capul. Dar nu s-a dat bătut ci a plecat să mediteze mai apoi pe malurile mării. Aici întâlni pe un copilaş care făcuse o mică groapă în nisip şi cu hârb aducea apă din mare şi o turna în acea groapă a sa. Văzând strădania copilului, Fericitul Augustin l-a întrebat: - Ce faci aici, băiete? - Iată, am făcut aceasta groapă şi vreau să vărs toată apa marii în ea. Zâmbind, Augustin plecă mai departe, spunându-şi întru sine: - Cât de naivi sunt copiii! Cum poate crede mititelul acela că va putea goli cu hârbul acela toată apa mării în micuţa lui groapă?!? Apoi, gândind iarăşi la tema sa de meditaţie şi luminându-i-se mintea îşi zise: Oare nu sunt şi eu un astfel de copil? Nu vreau şi eu cu mintea mea cea slabă să cuprind şi să fac şi pe alţii să cuprindă întreaga Fiinţă a nemărginitei Dumnezeiri? Nu este cu putinţă celui mic - omului - să cuprindă cu a sa minte limitată ceea ce este infinit, adică pe Dumnezeu! |
|
|
Despre citirea cărţilor |
22 august 2011 |
|
În ziua de azi mai toată lumea este grăbită şi cărţile cele folositoare de suflet ale Sfinţilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor, aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul cel duhovnicesc şi mai ales citirea cărţilor sfinte, nu prea mai au loc în viaţa creştinilor de azi. Grija celor pământeşti îl ţine încătuşat, şi nu mai poate găsi vreme pentru citirea şi cugetarea la cele sufleteşti. Pentru îndulcirea sufletului, greu se mai găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des la cele cereşti, uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte şi ajungem, de multe ori la deznădăjduire. Să ne gândim, fraţilor, că mântuirea noastră este în mare primejdie acum când nu prea mai sunt povăţuitori. Deci să fim mai cu pază la orice vătămare sufletească şi mai sârguitori la citirea cărţilor ziditoare de suflet, căci în ele vom afla alinare. Dacă nu mai sunt povăţuitori vii care să ne ajute, să alergăm mai mult la cuvintele pe care ni le-au lăsat moştenire Sfinţii Părinţi. Folosind mai des sfaturile lor şi urmând pilda vieţii lor, nu vom rătăci în drumul mântuirii, cu darul lui Dumnezeu. (Sfântul Ioan Iacob Românul) |
|
|
Despre existenţa diavolului |
21 august 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a X-a după Rusalii |
|
|
Foloasele rugăciunii din Sfânta Biserică |
20 august 2011 |
|
În afara Bisericii nu este şi nu poate să fie mântuire. Lumea în care locuim este ,,marea vieţii”, Biserica este ,,corabia” şi Domnul Hristos ,,Cârmaciul” Acesteia. Unii creştini gândesc: ,,de ce să mai mergem la Biserică dacă ne putem ruga şi acasă?”. Însă rugăciunea din Sfânta Biserică nici nu se poate compara cu cea de acasă. În Biserică este suficient să spui din suflet şi doar o singură dată ,,Doamne miluieşte”, acasă, în schimbul acesteia trebuie să citeşti întreaga Psaltire; în Biserică este de ajuns o singură metanie, acasă ai nevoie de o mie, pentru a dobândi aceeaşi plată de la Dumnezeu; dacă vei asculta cu râvnă şi evlavie Sfânta Liturghie, aceasta va înlocui şase mii de rugăciuni ale lui Iisus. Trebuie să fim oameni bisericeşti mergând cât mai des la Casa Domnului - Biserică - fiindcă nefericit este acela care lipseşte fie şi de la o singură Sfântă Slujbă, căci aceasta nicicând nu se va mai repeta. în fiecare Duminică sărbătoare. Pravila Sfinţilor Apostoli spune acestea: Cel ce a absentat de la trei Sfinte Liturghii consecutiv, fără o cauză bine întemeiată, acela se află deja în afara gardurilor Bisericii şi uşor poate ajunge sub influenţa duhurilor rele şi vrăjilor”. Biserica este ,,un colţ de cer pe pământ” şi trecând pragul Bisericii, trebuie să ştim, că de fapt trecem de pe pământ la cer. |
|
|
Un examen de credinţă |
19 august 2011 |
|
Sfânta Biblie este plină de examene de credinţă prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi. Printr-un asemenea examen de credinţă a fost trecut şi dreptul Iov. Cine a fost însă Iov? A fost, aşa precum spune şi cartea ce-i poartă numele, un om ,,fără prihană şi curat la suflet. El se temea în toată vremea de Dumnezeu şi se abătea de la toată calea cea rea a păcatului”. Se lăudau până şi îngerii din cer cu viaţa sa cea curată. Într-o zi s-a înfăţişat satana înaintea lui Dumnezeu şi atunci Dumnezeu l-a întrebat: - L-ai văzut pe robul meu Iov? Nu mai este nimeni precum el pe faţa pământului. E un om fără prihană şi curat la suflet care se teme de Mine şi se abate de la toată calea cea rea. Şi satana a spus Domnului: - Oare degeaba se teme Iov de Tine? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, cu tot ce este al său? Ai binecuvântat casa lui şi turmele sale acoperă tot ţinutul. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de ceva din ale sale şi să vezi atunci de nu Te va blestema în faţă. Atunci, a spus Domnul satanei: - Iată îţi dau pe mână tot ceea ce este al lui, numai de el să nu te atingi! Şi precum focul unui grozav bombardament au început a curge nenorocirile asupra lui Iov… Averea, vitele, casele, copii, pe toate le-a pierdut în chip năprasnic, repede şi pe neaşteptate. Nenorocirile se ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar nu şi-a pierdut şi credinţa. Ci aruncându-se la pământ el a rostit: - Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământul din care am fost luat. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat! În toate cele ce a spus, Iov nu a adresat nimic injurios la adresa lui Dumnezeu, precum bine-vedem şi noi. Iov a trecut cu bine acest greu examen, În curând însă, avea să vină asupra lui o încercare şi mai grea: o boală îngrozitoare îi cuprinsese tot trupul. O bubă rea, din creştetul capului şi până în tălpi, îi chinuia întreg trupul prin grele şi amare dureri. I se topeau oasele şi carnea pe el de durerile înfricoşătoare pe care le avea dar el tot binevoitor se afla slăvind şi binecuvântând pe Domnul. Iov cu al său examen, este pus în faţa ochilor noştri spre a ne cerceta şi noi cu mai multă atenţie, căci şi noi, adesea, trebuie să trecem prin câte un asemenea examen de credinţă. Căci atâta cât suntem sănătoşi şi toate ne merg bine, nu e lucru mare să fim şi credincioşi. Examenul credinţei începe abia din momentul în care se face noapte în vieţile noastre. Când asupra ta vin încercări şi lovituri, înseamnă că Dumnezeu îţi încearcă credinţa. Plângi şi te rogi, iar drept răspuns, loviturile sporesc şi mai mult. Domnul parcă nu aude şi nu vrea să primească a ta strigare disperată. Dar credinţa cea adevărată, tocmai în clipe ca acestea îşi arată adevărata sa putere: respinsă mereu, ea strigă mai tare spre Domnul, alungată mereu, ea se aruncă mai cu putere la picioarele lui Dumnezeu. Credinţa cea tare strigă astfel: Fă ce vrei cu mine, Doamne; ceartă-mă, bate-mă… eu nu mă las de Tine. Aceasta e credinţa biruitoare, credinţa cea adevărată, care nu se lasă de Domnul orice i s-ar întâmpla… Cel ce trece printr-un astfel de examen, acela e creştinul cel adevărat. |
|
|
Puterea dragostei |
18 august 2011 |
|
Ce vieţi minunate au avut sfinţii!... De pildă, Sfântul Pahomnie cel Mare, născut chiar într-o familie de păgâni, crescând mai mare a fost dat de părinţii săi la o capişte idolească, unde diavolul petrecea în idolul căruia i se aduceau jertfe şi răspundea întrebărilor pe care i le puneau oamenii. Dar iată că îndată ce a intrat acolo şi tânărul Pahomie, diavolul din idol a amuţit pe lor. Văzând acestea, popa idolesc a rămas mult mirat, la fel şi ceilalţi adunaţi acolo. Înţelegând ei că tânărul Pahomie era pricina, cu multă mânie l-au dat afară. Ce putere are diavolul? Iată, s-a dovedit cu totul neputincios în faţa unui copil. El, însă, era cel care avea să facă să înflorească întreaga pustie. Tânăr şi în deplină putere, tânărul Pahomie a fost luat cu sila împreună cu alţi tineri, la oaste. Duşi sub pază, tinerii au ajuns într-o cetate de creştini, cărora -auzind cele pătimite de dânşii şi făcându-li-se milă de ei - le-au adus cele de trebuinţă. Tânărul Pahomie se minuna cu totul de dragostea acelor oameni şi, auzind că sunt creştini, i-a întrebat ce înseamnă aceasta şi ce este acela un creştin. Şi, aflând răspunsul, a început a râvni şi el la acea minunată viaţă de creştin. Apoi, nu numi că a primit Sfântul Botez, ci mai mult decât atât, lepădându-se de toate ale lumii acesteia, s-a făcut călugăr iscusit, în scurt timp devenind părinte a mii de călugări. Cine spunea despre călugări că sunt copaci sterpi? Iată, el şi după moarte naşte, căci din secolul când a vieţuit pe pământ şi până acum mii de călugări s-au hrănit cu învăţăturile sale. Dar vedeţi cum s-a convertit el? Atunci când a văzut bunătatea creştinilor. Bunătatea este izvor dătător de viaţă, o dragoste ce se dăruieşte, o împreună-simţire care te copleşeşte şi te biruieşte. De aici putem înţelege cât de importantă este purtarea noastră între străini, folosul dragostei pe care trebuie să-l arătăm tuturor. Şi nu numai printre străini, ci şi în familie, faţă de cei care Îl resping pe Dumnezeu. Cu nimic nu-i putem apropia mai bine de Dumnezeu decât prin bunătatea noastră, o bunătate care să-i cucerească şi să-i facă şi pe ei să râvnească la o viaţă împreună cu Hristos. (Ieromonah Ioan Buliga - Deşertăciunea lumii vol. 2) |
|
|
Valoarea timpului |
17 august 2011 |
|
Unul din darurile cele mai preţioase pe care ni le-a dat Dumnezeu este timpul. Dacă ne pierdem averea, ea se poate reface, dacă ne pierdem sănătatea, cu ajutorul lui Dumnezeu o putem redobândi, dar timpul pe care l-am pierdut, l-am pierdut pentru totdeauna. Aşa precum o fărâmă de aur este preţioasă, tot aşa şi fiecare minut al timpului nostru. Timpul este cel mai înţelept sfetnic şi învăţătorul cel mai de seamă, iar acela ce îl risipeşte nu cunoaşte valoarea vieţii. Timpul vieţii noastre este puţin, dar devine şi mai puţin dacă noi îl risipim în lucruri zadarnice şi nefolositoare, dacă îl dedicăm distracţiilor păcătoase, jocurilor de noroc, de cărţi şi altora asemenea în loc să îl folosim pentru a ne îmbunătăţi şi sfinţi viaţa noastă spirituală, morală şi materială. Irosirea fără rost a timpului este păcat, pe când folosirea lui cu rânduială este virtute. Fiecare minut al vieţii noastre are o valoare nemărginită, iar timpul pe care îl pierdem nu se mai întoarce - pierdut este pentru totdeauna. Sfântul Apostol Pavel recomandă: cu frică şi cu cutremur să lucrăm la mântuirea noastră, deoarece timpul este scurt”. Dar ce presupune aceasta? Cum să lucrăm la mântuirea noastră? Adică să alegem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi să căutăm să ne despărţim de tot ce este neplăcut şi contrar voii Sale - acesta fiind şi scopul vieţii noastre. Să luăm deci aminte şi să nu irosim timpul nostru, deoarece el este banul cu care ne cumpărăm ori fericirea veşnică a Raiului, ori chinul veşnic. |
|
|
Sfinţii Martiri Brâncoveni |
16 august 2011 |
|
Sfinţii Brâncoveni sunt Domnitorii Ţării Româneşti, ce şi-au arătat Credinţa Creştină în Credincioşia de Neam şi Pământ Strămoşesc, într-un moment de "răscruce a vremurilor", când Răsăritul şi Apusul se luptau pentru supremaţie. Prin martirajul acestor Sfinţi, se dovedeşte că şi Ţara Românească are cu adevărat "Chipul cel creştin", pe o "Temelie" de neclintit. Nu numai "poporul român " este Credincios, ci şi "Stăpânirea" sa. Iată o dovadă de "Fiinţialitate românească". Sfinţii martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache - prăznuiţi la 16 august, s-au învrednicit a suferi moarte mucenicească pentru dreapta credinţă şi pentru neamul românesc din care au fost odrăsliţi. Sfântul martir Constantin Vodă Brâncoveanu, care cu creştinească înţelepciune a cârmuit Ţara Românească vreme de 25 de ani (1688 -1714), a strălucit ca un mare ocrotitor de cultură şi artă românească, ridicând, înnoind şi înzestrând numeroase biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte, miluind pe cei săraci şi ajutând cu prisosinţă celelalte Biserici Ortodoxe surori aflate atunci la grea cumpănă. Scos din scaunul de domnie, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu a suferit chinuri împreună cu fiii şi sfetnicul său, la Constantinopol, învrednicindu-se cu toţii să-şi încununeze fruntea cu coroana sfântă a muceniciei pentru credinţa ortodoxă pe care au apărat-o şi au mărturisit-o cu preţul vieţii. Numele voievodului a intrat în legendă, fiind cinstit şi plâns în balade şi cântece populare care se încheiau cu cuvintele: "Aşa a murit creştin Brâncoveanu Constantin ". In iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache. |
|
|
Adormirea Maicii Domnului |
15 august 2011 |
|
În casele multor creştini se află măcar o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Din praznic în praznic femeile şi fecioarele deopotrivă varsă untdelemn şi ţin aprinsă candela la icoana ei. Şi bine fac. Aşa s-ar cuveni să facă fiecare creştin, pentru că noi trebuie să o cinstim aşa cum se cuvine pe Maica Domnului nostru şi pururea Fecioara Maria, a cărei sfântă pomenire o facem acum când serbăm mutarea ei de pe pământ la cer. Chipul său de vieţuire pe pământ a fost în felul următor, după cum arată dascălii bisericeşti Epifanie şi Nichifor, aşa spunând: Era ea în tot lucrul cinstită şi statornică, grăind foarte puţin şi numai ceea ce era de trebuinţă. Lesne spre ascultare, de bine grăind, dând fiecăruia cinstire, era măsurată la sfat, spunând totdeauna vorbe cuviincioase către fiecare om, fără de râs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie. Aspectul feţei sale era precum a grăuntelui de grâu, părul galben, ochii ascuţiţi şi la privire blândă. Sprâncenele îi erau negre şi plecate, nasul potrivit, şi buzele precum floarea de trandafir, pline de dulci cuvinte. Faţa nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă, mâinile şi degetele lungi. Pe scurt era de toată măreţia neîmpărtăşită, smerită, neprefăcându-şi deloc faţa, purtând cu sine şi o aleasă umilinţă. Hainele pe care le purta erau smerite, precum arată şi sfântul acoperământ al prea-sfântului său cap. Pe lângă toate acestea era învăluită însă şi de mult har dumnezeiesc. Iar sfântul Ambrozie mai adaugă: Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea numai binele. Nu s-a îngreţoşat niciodată de vreun om sărac, nici a râs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nu se afla nimic în gura ei ca să nu fie dar vărsat. Era în toate lucrurile cele fecioreşti, iar vederea ei era chipul desăvârşirii celei dinăuntru. Adevărat model de milostivire şi bunătate.
Cu îngerii şi serafimii:
Dar ştiţi voi oare că Fecioara cu chipul precum grăuntele de grâu şi cu ochii precum măslina afară de chinurile naşterii a trecut prin toate suferinţele omeneşti?... O icoană ne-o înfăţişează fugind pe un asin tocmai în pustiile Egiptului de frica lui Irod, care căuta să-i omoare Pruncul. O alta, ne zugrăveşte traiul cel de fiecare zi al sfintei familii: Maica Precista torcând de zor ca să pregătească Fiului cămaşa pentru care ostaşii au aruncat sorţii, dreptul Iosif cioplind lemnul, ca să poată hrăni pe Maica Preacurată şi pe Prunc, iar copilul Iisus potrivind lucrul lemnului cu ferăstrăul şi dalta. Însă cea mai puternică şi de neîntrecut durere a sa a fost însă, răstignirea Fiului său. Se cuvenea, dar, ca Maica îndurată să primească plata ostenelilor şi încercărilor ei, mai cu seamă că de la Înălţarea Fiului Său la cer ardea inima într-însa de dor şi aşteptare. Apropiindu-se, dar, clipa mutării ei la cele cereşti, i-a trimis Fiul Său şi Dumnezeul nostru blândă vestire prin Arhanghelul Gavriil despre această mutare şi ramură de finic prea-luminoasă i-a dat ei, spre încredinţare, de care vestire bucurându-se Născătoarea, s-a suit în muntele Măslinilor, îndeosebi să se roage. Şi s-au închinat ei, până la pământ, pomii şi verdeţurile, lacrimi de rouă picurând din mugurii lor, pentru despărţirea ce avea să vină. Şi voind ea să-şi ia rămas bun şi de la prea sfinţii apostoli, în toată lumea răspândiţi, a trimis Dumnezeu nor luminos şi ia adunat de la margini şi lângă patul Maicii i-a aşezat, ca să jelească cu durere şi cu cinste să îngroape preacuratul său trup. Şi s-a veselit Preasfânta că i-a văzut şi cu vorbe bune i-a încurajat. Apoi le-a spus ca cele două haine ale sale să le dea de pomană la două văduve sărace, apoi şi-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului şi Fiului său. Apoi, cu laude şi cântări a fost aşezată în mormânt lângă muntele Eleonului, satul Ghetsimani. Vrând însă Bunul Dumnezeu să descopere oamenilor că n-a dat stricăciunii vasul cel ales în care El sălăşluise, a rânduit ca Toma Geamănul să nu poată fi prezent la prohodul Preacuratei Maici. Şi, pentru aceasta, apostolii au deschis mormântul pentru ca să vadă şi Toma preacuratul său trup. Însă, mirare mare i-a cuprins, căci nu au dat acolo decât peste giulgiurile de înfăşurare, trupul Maicii Domnului fiind luat la cer de către Fiul său. Iar acum cu îngerii şi serafimii locuieşte îndulcindu-se de vedere Fiului său şi Dumnezeului nostru. Sălăşluieşte pe scaunul dumnezeieştii slave ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, mai presus de toată zidirea, precum bie spune şi David proorocul: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în veşmânt aurit îmbrăcată şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11)
În cer şi pe pământ:
Mutându-se la viaţa cea nouă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu ne-a părăsit. Şi cu aceeaşi dragoste şi râvnă, cu aceeaşi neînvinsă blândeţe şi smerenie, împărăţeşte cerul şi pământul deopotrivă. Ba, pe cât ne spun nenumăratele sale minuni, cu îndoită putere mijloceşte către Fiul său pentru noi oamenii şi îmblânzeşte dreptele Sale judecăţi asupra păcatelor noastre. De câte ori nu a plecat ai săi genunchi în faţa Tronului Ceresc pentru obidiţii ce cad în cursele vrăjmaşului?! Căci cunoaşte foarte bine cu ce greutăţi se luptă sărmanii oameni. Din câte robii, blesteme şi boli n-a scos şi izbăvit pe copilaşii neamului omenesc?! Căci ,,sabie a trecut prin inima ei” atunci când a fost răstignit Fiul ei. Ce n-a iertat ea şi cu ce neasemănate puteri nu a luptat ea pentru copilele şi fetele ce au alergat la Sfântul său Acoperământ?! Cu ce grabă şi bucurie nu aleargă şi astăzi în sprijinul creştinilor ce o roagă, plâng şi se cuceresc ei; postesc, nădăjduiesc şi se închină cu credinţă icoanei ei şi cu vrednicie serbează sfintele sale pomeniri?! De al tău sprijin să nu ne lipseşti niciodată, Preacurată Maica lui Dumnezeu! (MERINDE pentru SUFLET- Mitropolitul Firmilian Marin, Mitroplitul Olteniei (1949-1972) |
|
|
Corabia pe valuri |
14 august 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii |
|
|
Muntele Maicii Domnului (2) |
13 august 2011 |
|
|
|
|
Muntele Maicii Domnului (1) |
12 august 2011 |
|
|
|
|
Viaţa creştinilor şi obiceiurile lor |
11 august 2011 |
|
Întreaga învăţătură creştină, viaţa neprihănită a Mântuitorului, zelul fără pereche al Sfinţilor Apostoli în propovăduirea cuvântului Evangheliei, trebuie să aibă neapărat ca urmare, în rândurile creştinilor o exemplară viaţă morală şi religioasă. Originea şi puterea dumnezeiască a creştinismului trebuie să se dovedească şi pe acest teren al vieţii practice de toate zilele, pentru că după felul de viaţă pe care o duce cineva se judecă credinţa şi religia sa. ,,Din roadele lor îi veţi cunoaşte - zice Mântuitorul - căci nu se culeg struguri din spini, nici smochine din ciulini”. Într-adevăr, viaţa creştinilor din primele veacuri a fost la înălţimea învăţăturii Domnului. Creştinii numeau ,,fraţi” pe toţi oamenii de orice neam, de orice stare socială, căci toţi sunt fii ai lui Dumnezeu, Tatăl ceresc. Făgăduinţa făcută la primirea Sfântului botez, că ,,se leapădă de satana şi de toţi îngerii lui şi de toată servirea lui” era păstrată cu sfinţenie iar căsătoria era taină sfântă şi viaţa de familie o arenă pe întinsul căreia se puneau în practică toate învăţăturile creştine. Tirania bărbatului faţă de soţie şi copii era necunoscută, respectul copiilor faţă de părinţi nu se pomenea, luxul în îmbrăcăminte şi podoabele de tot felul lipseau. În locul acestora, dragostea cea mai desăvârşită şi întrecerea nobilă în practicarea virtuţilor domnea între toţi membri unei familii. Orice lucru începea şi se sfârşea cu facerea semnului Sfintei Cruci. Prin aceste mijloace nădăjduiau să ajungă la un grad mai înalt de perfecţiune morală şi spirituală, şi, prin urmare, că vor dobândi mai uşor mântuirea sufletelor lor. (Sfântul Ioan Iacob Românul) |
|
|
Preţul curăţiei |
10 august 2011 |
|
Pe un eleşteu din apropierea unui castel boieresc trăia o lebădă ce îşi oglindea ale sale pene albe în apa cea limpede a acestuia. La acest castel boieresc lucra şi un pictor căruia nişte copii i-au furat penelul şi vopselele şi au vopsit penele acelei lebede în roşu şi negru. Sărmana de ea, când s-a văzut atât de schimbată, părea că se ruşinează de sine însăşi, era neliniştită, ba chiar speriată. Atunci, ea începu a se băga în apă în repetate rânduri, dar osteneala sa rămânea fără de nici un rezultat căci uleiurile şi vopselele pictorului se prinseseră puternic de penele sale. În ziua următoare, lebăda a fost găsită moartă pe lac, căci nu mai putuse îndura ruşinea ce i se făcuse. Ea s-a zbătut în apă spre a se mai curăţa până ce şi-a aflat chiar moartea.
Oare câţi din creştinii de azi se mai îngrijesc de haina cea luminoasă pe care au primit-o la Sfântul Botez? Câţi nu au pătat-o cu mulţimea păcatelor sau chiar au rupt-o cu desăvârşire? Câţi nu au pierdut-o prin ruperea de Sfânta Biserică? |
|
|
E vremea pocăinţei |
9 august 2011 |
|
Dumnezeu a făgăduit iertare celui care se căieşte, pe când celui împietrit în păcate nu i-a făgăduit să-l aducă la pocăinţă împotriva voinţei sale. Trebuie să fim conştienţi că noi avem nevoie să fim miluiţi de El, deci să ne îndreptăm paşii şi cu umilinţă şi părere de rău să ne cerem iertare. Să ne îndreptăm dar ca să ne miluiască Domnul! Noi nu trebuie să amânăm vremea îndreptării noastre, pentru că ziua de mâine este nesigură pentru noi. Nu spune niciodată: ,,de mâine mă voi pocăi”, că tu nu ştii dacă vei mai apuca acel ,,mâine”! Nu amâna pocăinţa pe ,,mâine”, deoarece aceasta este o zi nesigură pentru tine, mulţi din cei ce au amânat pe mâine întoarcerea de la calea păcătoasă a vieţii lor nu au mai trăit să apuce acel ,,mâine”. Nu amâna îndreptarea pe ziua următoare, căci ea îţi este necunoscută, iar moartea, ce atârnă deasupra capului tău e certă şi sigură. După cum este îndoielnic pentru cei ce plutesc pe ape dacă se vor izbăvi când se află pe marginea prăpastiei, tot aşa de îndoielnică este mântuirea pentru păcătosul ce nu se întoarce grabnic cu faţa către Dumnezeu. Când dar vom fi mai buni? O, dar să ne îndreptăm cât mai avem timp! Dacă un peşte fiind încă în apă, a rupt plasa în care fusese ademenit şi a înotat către adâncul apei, atunci el s-a salvat; dar daca plasa a fost trasă pe uscat, atunci nu mai este pentru el nicio salvare. Tot astfel şi noi, cât timp ne aflăm în viaţa de aici, atât avem puterea şi putinţa să sfâşiem acele legături cu care vrăjmaşul nostru, diavolul, ne înlănţuie, şi prin pocăinţă aruncând de pe noi povara păcatelor, să moştenim veşnica mântuire. Dar, când sufletul se va despărţi de trup şi va trece dincolo de mormânt, precum peştele din adâncurile apei, pe uscat, atunci nu mai există pentru el mântuire. Trebuie să lucrăm cât încă mai e ziuă, cât încă ne aflăm în viaţa aceasta de acum, căci când ne va ajunge noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra nimic. |
|
|
Împărtăşania |
8 august 2011 |
|
Ce minune de nepătruns ni se arată din partea nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu în Taina Sfintei Împărtăşanii! Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, cu toată bogăţia Sa, spunea Fericitul Augustin, nu ne-ar fi putut da nimic mai mult, n-ar fi avut să ne dea nimic mai mult. Sfânta slujbă în timpul căreia se săvârşeşte marea taină a Împărtăşaniei se numeşte Euharistie (mulţumire), pentru că, mai ales aici, avem un îndemn mai ales să mulţumim decât să cerem. Dacă din marea Sa bunătate, Dumnezeu i-ar fi îngăduit omului să ceară de la El tot ce ar dori, oare ar fi îndrăznit omul, măcar să gândească la ceea ce i se oferă acum în Taina Sfintei Împărtăşanii? Gândeşte-te, creştine, de ce fel de cinste te-ai învrednicit! La ce fel de masă te îndulceşti!... Noi ne hrănim, ne cuminecăm şi ne facem un singur trup cu Hristos, la care îngerii se uită cu cutremur şi la care nu îndrăznesc să privească fără frică din pricina strălucirii ce izvorăşte de aici. Maica Domnului, pentru desăvârşirea virtuţilor sale, purtându-L în feciorescul său pântece pe Mântuitorul, a strigat într-un extaz de recunoştinţă: ,,Mi-a făcut mie mărire Cel Puternic” (Luca 1, 49). Oare nu se cuvine şi nouă, cu atât mai mult să spunem aceasta? |
|
|
Înmulţirea pâinilor - despre Sfânta Împărtăşanie |
7 august 2011 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii |
|
|
Schimbarea la Faţă |
6 august 2011 |
|
Domnul nostru Iisus Hristos, la treizeci şi trei de ani de la naşterea Sa, şi în al treilea an al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, S-a dus în Cezareea lui Filip şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru acolo: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor săi că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Din această pricină, ucenicii săi s-au întristat, mai ales Petru, care-L oprea, zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, ridicând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puţine zile, le va arăta lor Slava Sa, zicând: „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Deci, trecând ca la opt zile după aceea, Domnul a plecat în Cezareea lui Filip, în hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, a lăsat sub munte poporul şi ucenicii şi a luat numai pe trei din ei - pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Apoi s-a suit cu ei pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-se puţin, s-a urcat la un loc înalt şi se ruga, iar cei trei ucenici, osteniţi, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru şi cei ce erau cu El erau îngreuiaţi de somn" (Luca 9, 32). Dar, când s-au deşteptat bine, Hristos s-a schimbat la Faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale. Şi au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre cei morţi, şi Ilie din Rai, şi grăia cu ei despre patima Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Astfel Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, Faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stând şi grăind cu El şi s-au înspăimântat. Apoi Duhul Sfânt le-a descoperit lor că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor despre patima lui Hristos, cea de bunăvoie. Deci, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, căci atât cât putea suferi firea omenească, le-a arătat lor Domnul. Este cu neputinţă omului muritor sa vadă Dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga să-i arate slava Feţei Sale celei dumnezeieşti la vederea ochilor, zicând: „Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20).. Deci, sfârşindu-se vorba lui Hristos cu Moise şi Ilie, i-a părut rău lui Petru că Prorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea măreaţă slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea cinstiţilor Proroci, şi Petru a luat îndrăzneala de a zice: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33). Pe când grăia acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci Apostolii s-au speriat şi, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor, dar îndată s-a auzit glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). Datorită acestui glas venit de sus, le-a pierit Apostolilor toată puterea şi, temându-se mult, au căzut cu feţele la pământ. Deci, căzând Pe scurt, la întrebarea, cu ce scop a săvârşit Domnul Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor, răspunsul Bisericii este următorul: Mântuitorul, ştiindu-se pe drumul spre ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-se, s-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi” (Matei 17, 7). Ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi, pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui despre întâmplarea aceea, până ce, după primirea patimilor şi a morţii. El va învia, a treia zi, din mormânt. Şi ei n-au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră. (Vieţile Sfinţilor pe luna august) |
|
|
Strigând la Maica Domnului |
5 august 2011 |
|
Între anii 1951-1952 se picta biserica din satul Colmegeşti-Vâlcea. Pe schelă, între pictori lucra şi pictorul Marin Stăndulescu din satul mai sus numit. Printre altele el adesea spunea vorbele acestea: ,,În viaţa mea am fost un păcătos, însă am avut mare evlavie la Maica Domnului, cum am şi acum. Când pictez o icoană cu chipul Maicii Domnului, mă rog ei să mă ajute să o pictez, cu toate că sunt păcătos”. Iată însă că într-o zi, pe când Marian Stăndulescu picta acoperişul de deasupra turlei bisericii, a călcat greşit şi s-a prăbuşit de pe schelă, de la o înălţime de 25-30 metri. Toţi credeau că a şi murit. După zece minute însă, el a deschis ochii, deşteptat ca dintr-un vis şi a spus: - Daţi-mi o cană cu lapte să beau. Cei din jur, făcându-şi cruce l-au întrebat: - Cum ai scăpat cu viaţă, frate Marine? Şi el a răspuns: - În clipa când cădeam de pe turn, m-am rugat cu credinţă Maicii Domnului zicând; Maica Domnului, ajută-mi! Şi îndată am simţit sub mine ca nişte aripi, care mă sprijineau până ce am ajuns jos. După ce a băut cana cu lapte, pictorul Marin Stăndulescu a urcat din nou pe schelă şi a lucrat până seara târziu. |
|
|
Părintele Arsenie Papacioc - Despre Maica Domnului |
4 august 2011 |
|
|
|
|
Părintele Arsenie Papacioc - Cuvinte despre Maica Domnului |
3 august 2011 |
|
|
|
|
O minune a Maicii Domnului |
2 august 2011 |
|
O creştină a fost înviată de Maica Domnului spre a-şi mărturisi păcatele. Povesteau bătrânii de pe valea Bistriţei că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobişnuit. O fată din sat, cam de 20 de ani, necăsătorită, păştea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmaşului, un cioban a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i ruşine să n-o afle părinţii, şi-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi, ruşinându-se şi de preotul satului, nu şi-a mărturisit acel greu păcat al desfrânării şi uciderii. Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga şi plângea ziua şi noaptea, să-i ierte păcatul acesta şi să-i ceară milă de la Domnul. După câţiva ani, fata s-a îmbolnăvit şi a murit. A treia zi a venit preotul şi mult popor şi s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului şi a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deşteaptă răposata, mişcă puţin capul şi începe a striga: - Părinte, părinte, vino încoace... nu te teme! Cu sfinţia ta am treabă... Eu am făcut un păcat mare în viaţă şi m-am ruşinat să-l spovedesc. Dar pentru că am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine înaintea Mântuitorului şi mi-a trimis sufletul în trup, ca să-mi spovedesc păcatul pe pământ, căci pe pământ l-am făcut... Lumea uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi. Apoi rudele au îmbulzit-o în jurul sicriului, cu tot felul de întrebări: - Cum este dincolo? Ce ai văzut acolo? Ai văzut fericirea raiului? Dar muncile iadului? - Cum este dincolo, nu pot să vă spun. Atât vă pot spune, că aşa cum este aici, pe pământ, unde fiecare este scris la primărie cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău... Vă rog cu lacrimi, să vă spovediţi fiecare de toate păcatele, că ce se dezleagă pe pământ, se dezleagă şi în cer... Dincolo nu mai este pocăinţă şi nici Maica Domnului nu se roagă pentru păcătoşi. Tot ce aţi făcut pentru mine, rugăciuni şi pomană, sunt primite. Continuaţi! Şi a adormit din nou răposata. |
|
|
Nestematele false |
1 august 2011 |
|
Se spune că un rege şi-a chemat într-o zi sfetnicii şi le-a cerut părerea despre el ca stăpân al lor. Le-a cerut să fie sinceri şi le-a promis tuturor câte o piatră scumpă. Toţi au început să-l laude, fiecare scoţând în evidenţă câte o calitate a regelui. Unul însă a cerut îngăduinţa să se abţină spunând: „prefer să tac, întrucât adevărul nu poate fi cumpărat.” Regele i-a zis atunci: „nu-ţi voi da nimic. Vreau, totuşi să-ţi aud părerea.” Atunci sfetnicul i-a mărturisit: „sunteţi un om cu slăbiciuni şi defecte ca noi toţi. Dar greşelile maiestăţii voastre sunt mult mai grave decât ale noastre. Asta pentru că deciziile greşite ale unui rege se răsfrâng asupra întregului popor”. Regele a rămas pe gânduri. I-a răsplătit pe toţi după cum promisese cu câte o piatră preţioasă, iar pe sfetnicul critic l-a făcut cancelar. A doua zi toţi cei care primiseră pietrele au venit să reclame că nestematele sunt false. Regele le-a răspuns: „ştiu pre bine: sunt false la fel ca şi cuvintele voastre.” |
|
|
vezi şi |
|