|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Carul îngheţat |
31 august 2010 |
|
Într-o iarnă, câţiva oameni se căzneau în faţa unei case să pornească un car îngheţat. Unul izbea roţile cu un topor, dorind să îl mişte. Altul îl lovea cu un par, ca să spargă gheaţa. Dar roţile mai mult se stricau decât se dezgheţau. Atunci ieşi un om din casă cu o găleată cu apă caldă. O turnă peste roţi şi roţile îndată se dezgheţară şi carul porni la drum. Ce uşor!
Aşa să procedăm şi cu un om păcătos, cu inima îngheţată, care încă nu a aflat calea cea sfântă a credinţei. Îl putem porni pe drumul mântuirii mai degrabă cu iubirea cea dulce a Evangheliei şi cu răbdare, decât cu mustrări şi vorbe aspre, cu jigniri sau cu parul. |
|
|
Felul de a ne ruga |
30 august 2010 |
|
Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit. Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune. Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i: - Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune! - Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat. - Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună. - Nu-mi vine a crede... Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul? - Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun. - Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti? - Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: "Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecând noi - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere. Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga. |
|
|
Nunta fiului de împărat |
29 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
O trâmbiţă |
28 august 2010 |
|
|
|
|
Răbdare pentru cei nedreptăţiţi |
27 august 2010 |
|
În vremea marelui Isidor Preotul Schitului era un frate diacon, pe care, pentru multa lui faptă bună, voia bătrânul să-l facă preot, ca să rămână în locul lui după moarte. Iar el (diaconul), din evlavie, nu s-a atins de hirotonie, ci a rămas diacon. Însă, pe acesta, din bântuiala vrăjmaşului, îl invidia unul din bătrâni. Şi fiind toţi în biserică pentru slujbă, mergând acel bătrân, a pus pe ascuns o carte sa în chilia diaconului, după care i-a vestit lui avva Isidor, zicând, că oarecare din fraţi i-a furat cartea. Şi mirându-se avva Isidor, a zis: niciodată ceva de acest fel nu s-a făcut la noi în Schit. Deci bătrânul acela, care a pus pe ascuns cartea, i-a spus lui avva Isidor: trimite doi din părinţi cu mine, ca să cercetăm chiliile. Aşadar, mergând, întâi au pipăit prin chiliile celorlalţi şi pe urmă au venit la chilia diaconului, şi găsind acolo acea carte, au adus-o la preot în biserică şi au spus unde au găsit-o, fiind de faţă şi diaconul şi auzind. Iar diaconul a făcut metanie înaintea a tot norodul, lui avva Isidor, zicând: am greşit, dă-mi canon. Şi i-au dat canon ca trei săptămâni să nu se împărtăşească. Deci venind fratele la slujbă, sta înaintea bisericii şi cădea înaintea a tot norodul zicând: iertaţi-mă, că am greşit! Iar după trei săptămâni a fost primit la Împărtăşanie. Şi îndată s-a îndrăcit bătrânul care îl năpăstuise şi a început a se mărturisi strigând şi zicând: am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu. Şi făcând-se rugăciune de toată biserica pentru dânsul, nu se tămăduia bătrânul. Atunci marele Isidor a zis diaconului, înaintea tuturor fraţilor : roagă-te pentru dânsul, că tu ai fost năpăstuit! Şi dacă nu prin tine, apoi nici prin altul nu se tămăduieşte. Şi rugându-se el, îndată s-a făcut sănătos bătrânul.
Oare aşa facem şi noi când suntem năpăstuiţi, nedreptăţiţi? Nu cumva cerem dreptul la replică? Nu cumva îl dăm în judecată pe aproapele pentru calomnie? Nu cumva ne facem dreptate singuri, neavând încredere în judecata lui Dumnezeu? Realitatea este că de multe ori suntem nedreptăţiţi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru a mai plăti din nedreptăţile făcute faţă de alţii, pe care, din păcate, le-am uitat. |
|
|
Pentru cine pică ploaia |
26 august 2010 |
|
Alexandru cel Mare a ajuns odată într-un sat îndepărtat din Africa. Oamenii pe care i-a descoperit acolo erau iubitori de pace. Ei niciodată nu au fost implicaţi în războaie. Alexandru a fost salutat călduros de toţi şi a fost dus, ca un oaspete de seamă, la casa şefului de trib. În timp ce vorbeau cei doi conducători, iată că doi cetăţeni au intrat în casă, cerând ca şeful de trib să fie judecător în cearta lor. - Eu am cumpărat o bucată de pământ de la acest om, a început primul. În timp ce săpam pământul, am descoperit o comoară, pe care el refuză să o ia. Când am cumpărat bucata de pământ pe un preţ de nimic, nu am ştiut că ar fi o aşa comoară acolo. Celălalt s-a grăbit să spună: - Când i-am vândut bucata de pământ, am renunţat la toate drepturile asupra vreunui lucru găsit în această proprietate. Comoara, aşadar, îi aparţine lui. Şeful de trib a cântărit argumentele. După câteva reflecţii, el zise primului om: - Din câte ştiu, tu ai un băiat? - Da, domnule. - Şi tu, se adresă el celuilalt, ai o fată? - Da. - Băiatul tău să se căsătorească cu fata lui, a zis şeful de trib. Comoara daţi-o celor doi ca un dar de nuntă. Cei doi cetăţeni în litigiu, satisfăcuţi de judecata şefului de trib, se priviră cu multă bucurie. Au mulţumit şefului de trib şi au plecat. Alexandru, profund mişcat de această realitate, şi-a exprimat surpriza asupra judecăţii. - A fost cumva o judecată nedreaptă? A întrebat şeful de trib. - O, nu, a răspuns Alexandru. - Cum ai fi făcut tu în ţara ta? A întrebat şeful de trib. - În ţara mea, cei doi oameni s-ar fi luptat ca să stăpânească comoara, s-ar fi duelat, poate s-ar fi şi omorât, sau guvernul ar fi confiscat-o. Şeful de trib a fost şocat. - Cade ploaie peste ţara ta? A întrebat şeful de trib. - Da, desigur, a răspuns Alexandru cel Mare. - Soarele răsare? - Da! Şeful de trib s-a gândit pentru un moment. - Există animale care pasc în păşuni verzi? - Cu siguranţă, da! A spus Alexandru. Sunt mii de animale de soiuri diferite. - Da! A zis şeful de trib. Probabil din cauza animalelor face Dumnezeu să cadă ploaie şi să răsară soarele, căci cu siguranţă oamenii din ţara ta nu sunt vrednici de aşa mari binecuvântări ale lui Dumnezeu. |
|
|
Ruga unui copil |
25 august 2010 |
|
|
|
|
Şi logica ne îndeamnă la credinţă |
24 august 2010 |
|
Un învăţat francez, om de ştiinţă din secolul al XVII-lea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că şi logica cea mai simplă ne îndrumă spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea necredincioţilor un fel de pariu, spunând: eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată raţionamentul meu: Întâi: dacă presupunem (prin absurd) că nu există Dumnezeu, şi eu cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, odată cu moartea, s-a sfârşit totul. Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea, nu mi se va întâmpla nimic. O dată cu moartea s-a sfârşit totul. Dar, Trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul pentru totdeauna. Şi Patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul, tot ce ne promite Evanghelia, fericirea veşnică. Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui?
Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de raţionament ne-am făcut creştini. Dar, fără îndoiala, şi acest pariu îşi are tâlcul lui. Iată că şi adevăraţii oameni de ştiinţă, şi logica, ne îndeamnă să credem în Dumnezeu. Dar nu-i suficient numai să credem, ci să avem şi faptele credinţei, după cum ne învaţă Biserica Dreptmăritoare. |
|
|
Constrângerea |
23 august 2010 |
|
Un băieţel, aflat în vacanţă la bunici, a găsit în grădină o broască ţestoasă. A început s-o studieze de la depărtare. Când s-a apropiat mai mult, broasca s-a retras în carapace. Copilul încercă s-o facă să iasă cu un beţişor, dar n-avu succes. Bunicul îl surprinse când scotocea cu beţigaşul în orificiile carapacei şi-l opri. "Nu mai chinui broasca", îi zise. "Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie să faci". Luă broasca ţestoasă şi o duse în casă lângă sobă. Nu trecu mult şi, datorită căldurii, broasca îşi scoase singură capul din carapace. "Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase", spuse bătrânul. "Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva. Încălzeşte-l doar cu bunătatea ta şi atunci va face cum doreşti tu." |
|
|
Pilda vierilor |
22 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Cine dă, lui îşi dă... |
21 august 2010 |
|
Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse, Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele, Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘
de
nici-o mângâiere, far‘
de nici-un ajutor, Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace: Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor, Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare, Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare, Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării: - Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine, Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine. Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă, Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat. Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde. Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace, Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace: (Prelucrare după autor necunoscut) |
|
|
Dacă ne apropiem de Dumnezeu... |
20 august 2010 |
|
Dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne urăsc oamenii...
Până ce nu începuseşi să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, eşti în casa ta, între prietenii tăi ca în mijlocul unei tabere duşmane. Mai înainte vreme te îmbătai, şi fumai, şi mai furai câte puţin, şi înjurai, şi trândăveai în zilele lucrătoare, şi făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu şi a lumii cinstite. Şi totuşi, atunci erai drag tuturor din casă şi cunoscuţilor. Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptăţii, cinstei şi rugăciunii, acum toţi au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi. Care să fie "pricina"?... [Aceasta este:] apropierea de Dumnezeu şi mersul la Sfânta Biserica. Bucură-te, frate, de o sută de ori bucură-te ! [E semn bun!]
”Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. AMIN
(http://parintelemarius.blogspot.com/2010/04/daca-ne-apropiem-de-dumnezeu-ne-urasc.html) |
|
|
Ce este aceasta? |
19 august 2010 |
|
|
|
|
Trandafirul |
18 august 2010 |
|
Un tânăr a împrumutat de la bibliotecă o carte duhovnicească. Era pe vremea când nu se descoperise internetul. În carte a avut surpriza să găsească multe comentarii pline de sensibilitate scrise pe nişte notiţe. Pe una din ele a găsit şi numele şi adresa autorului acestor comentarii. După nume, era o femeie, iar după frumuseţea frazelor şi-a dat seama că are un suflet foarte frumos. I-a scris, a primit răspuns şi aşa s-a legat o relaţie de corespondenţă pe teme duhovniceşti. Când tânărul i-a cerut o fotografie, femeia i-a răspuns că dacă se simte apropiat de ceea ce-i scrie, nu are nevoie să-i vadă chipul. Şi el a fost de acord. Totuşi, după un timp, a venit şi vremea întâlnirii. Ca să se recunoască, au convenit ca el să ţină o carte în mână, iar ea un trandafir. La locul de întâlnire, bărbatul zări o tânără foarte frumoasă, care-l privea insistent, parcă l-ar fi aşteptat. Nu avea însă nici un trandafir în mână. În schimb, la câţiva metri distanţă, o femeie în vârstă ţinea în mână acel semn de recunoaştere - trandafirul. La început, tânărul a fost dezamăgit, dar într-o clipă îşi aduse aminte de frumuseţea morală a celei ce-i scrisese până acum. De aceea se îndreptă spre bătrână, sfidând frumuseţea fizică a tinerei care îl privea cu insistenţă şi care se hotărî să plece din acel loc. Apropiindu-se de bătrână îi spuse că el este omul cu care schimbase atâtea idei frumoase şi că este încântat de cunoştinţă. Femeia în vârstă îi răspunse cu un aer nedumerit: - Fiule, nu te cunosc, nu ştiu ce se întâmplă aici! - Da, dar… de ce ţineţi în mână acest trandafir?! - Domnişoara, care tocmai a trecut pe lângă dumneata, m-a rugat să ţin în mână acest trandafir şi mi-a zis că, daca vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la cofetăria din colţ.
Oare aşa fac şi tinerii din ziua de astăzi? Mai pun ei preţ pe frumuseţea morală a celor de vârsta lor? Aleg ei bunătatea şi sensibilitatea sufletească în locul instinctelor trupeşti? |
|
|
În căutarea adevărului |
17 august 2010 |
|
Un filozof a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită, despre credinţă, până la miezul nopţii, cu unul dintre călugări. După terminarea discuţiei, voia să se întoarcă în camera sa. Ajuns însă pe culoar, spre care dădeau toate uşile, a remarcat că toate erau la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise, fiindcă era un om cu bun simţ şi nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărî să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat.
Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar
în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră
filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa
căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Aşa se întâmplă şi celor care caută adevărul, credinţa cea adevărată. În noaptea lumii acesteia, toate credinţele par la fel, dar numai una ne poate duce la odihna cea adevărată. "Este un Domn, o Credinţă, un Botez" (Efeseni 4:5). Şi oamenii trec de multe ori pe lângă uşa cea binecuvântată şi n-o găsesc până când nu sosesc primele raze ale Duhului Sfânt. Fericiţi sun cei ce au găsit-o. Să-i mulţumească lui Dumnezeu din inimă, cântând: "Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". (Din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur) |
|
|
Câinele şi lupul |
16 august 2010 |
|
Odată, un lup am mers într-un sat şi, privind printre zăbrelele unui gard, văzu un câine, căruia îi spuse: - Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva. Câinele îi răspunse: - Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul. Lupul se miră mult: - Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine! - Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu.... - Tu nu cunoşti pădurea? Şi nici iepuri nu ai voie să vânezi? - Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat. - Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ, spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: - Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul. Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.
La fel va fi şi cu creştinii care sunt legaţi de poruncile Evangheliei: nu vor muri de foame niciodată, fiindcă Stăpânul lor se va îngriji de ei. În schimb cei ce hoinăresc liberi prin jungla lumii acesteia, vor păţi ca lupul, cu siguranţă. |
|
|
Adormirea Maicii Domnului |
15 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Minunea de la Huta (I) |
14 august 2010 |
|
|
|
|
Minunea de la Huta (II) |
13 august 2010 |
|
|
|
|
Din MINUNILE MAICII DOMNULUI (20) |
12 august 2010 |
|
În marea şi întâia Cetate a lui Justinian, numită Dirahion, era un tânăr orfan de tată pe care mama lui, ca o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi. Şi era el foarte deştept cu mintea; iar mai ales fiind un bun cântăreţ, toţi îl lăuda, zicându-i „Cucuzel” (cel cu glas îngeresc). În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la curţile împărăteşti, totdeauna, ca să caute pe cei mai frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, l-au trimis la şcoala împărătească să înveţe ştiinţa cea muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face desăvârşit întru dânsa. Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l însoare şi să-i dea bogate daruri. După o vreme însă văzând el că toţi boierii îl respectau ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug muzicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava aceea vremelnică să se păgubească de bucuria cea cerească. Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă din lume. În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea împărătească pentru oarecare treburi egumenul lavrei cele mari din Sf. Munte al Atonului, pe care cu bine săvârşindu-le, s-a întors la mănăstirea sa. Cu acea ocazie văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a egumenului cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat hainele sale cele de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr şi toiag de păstor luând în mâini, s-a dus la Sfântul Munte. Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde este, ce caută, şi ce fel de ştiinţă are? Iar el a răspuns: - Sunt cioban de meserie, şi doresc să mă fac monah! De aceasta înştiinţându-se prin portar egumenul, s-a bucurat, căci avea nevoie de asemenea om. Şi cercetându-l pe el călugării, în scurtă vreme l-au făcut monah şi a fost trimis prin pustie (în munţi) ca să pască ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care demult o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea aceasta fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui, a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile, pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii şi la Aton, au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte, fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte. Deci, într-una din zile, păscând Cucuzel ţapii pe vârful unui munte înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca să se încredinţeze dacă nu este cineva prin apropiere, şi nevăzând pe nimeni a început a cânta o dulce cântare cu mult meşteşug alcătuită şi cu multă umilinţă. Un pustnic oarecare însă, care locuia acolo pe aproape într-o peşteră, auzind acea cântare, mult s-a mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte nemaiînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii uitându-se la el stând locului ascultând şi nepăscând, ca şi cum s-ar fi înspăimântat şi bucurat totodată, de acea cântare îngerească şi nu omenească. Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la Lavră şi a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el, l-au adus şi întrebându-l i-a zis: „Te jur pe tine întru numele lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul: tu eşti Ioan Cucuzel, cel aşa de mult căutat de împăratul?”. Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului, a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-ia egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o! fiul meu, numai să faci ascultare; vei rămâne la chilia ce îţi voi da aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog ca să te ierte”. Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul întrebând de numele acelui om, egumenul i-a răspuns: „Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea, nu ţi-l pot spune. Deci împăratul, poruncind să se facă scrisoare după cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i povesti despre monahul Cucuzel cu de-amănuntul toate. Şi auzind împăratul, pe cât s-a bucurat, pe atâta s-a şi întristat. Adică s-a bucurat când a auzit că a fost atât de evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a dat înscris darul lui şi acum nu putea să-l mai tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte mângâietoare inima lui, apoi mulţumindu-i şi luându-şi ziua bună s-a dus la mănăstirea lui şi a povestit tuturor fraţilor cele făcute. Deci a rămas astfel minunatul Ioan nesupărat de împăratul cel pământesc, şi a slujit numai celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără de lenevite, în fiecare zi. După cele arătate mai sus, luând el de la proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mănăstirii, pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale săptămânii. Iar duminicile şi în toate celelalte sărbători nu lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta totdeauna lui Dumnezeu; cu dragoste şi cu umilinţă. Şi odată, în Sâmbăta Acatistului, cântând el singur cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei — după obicei — şi de osteneală adormind puţin stând în picioare în strana sa, i s-a arătat Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te Ioane, fiul meu; cântă-mi mie totdeauna, şi nu te voi uita pe tine”. Şi zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iară îndată deşteptându-se din somn, a aflat (o! minune!) în mâna sa cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iară galbenul acela l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari minuni. Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea din dreapta, cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală ia putrezit un picior şi curgea din el o materie rău mirositoare. Însă Stăpâna cea Atotputernică l-a vindecat— ca şi pe Ioan Damaschin — căci arătându-i-se lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit vindecare desăvârşită; de care, mulţumind Maicii lui Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în posturi, privegheri şi fapte bune, vieţuind mai ales întru multă smerenie. Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi, rugându-se pentru, ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa Sf. Arhangheli, cea zidită de el. Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, în veci. Amin. |
|
|
Din MINUNILE MAICII DOMNULUI (6) |
11 august 2010 |
|
În vremea în care a împărăţit Leon cel prea înţelept, acesta avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sinaxar, în 16 zile ale lui Decembrie. Deci mai înainte de a se sfârşi Sfânta, a venit mare boală împăratului şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre în vezica urinară şi astupă căile urinare, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii, şi nu puteau să-l vindece. În săptămâna zisă a brânzei l-au înteţit durerile atât, încât au hotărât doctorii cum că moare şi i-au pregătit cele de trebuinţă morţii. Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pământesc nu putea să-l vindece, a alergat la cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească şi, căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia. Aşadar, făcând rugăciune împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”. Aceasta auzind Sfântă, s-a bucurat foarte, şi alergând către cel bolnav îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat, ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor, că degrabă vine un alt doctor să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era de la Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Hrisopighi şi ţinând un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasa: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele care cu lacrimi strigă către mine”. Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, - o! grabnică izbăvire! - cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală. Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi. Iar împăratul a poruncit de au făcut praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin. |
|
|
Eretic, nu! |
10 august 2010 |
|
Se spunea pentru Avva Agathon, că s-au dus unii la dânsul, auzind că are dreaptă şi mare socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: "Tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru". Iar el a zis: "Da, aşa este". Şi i-au zis lui: "Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?" Iar el a zis: "Eu sunt". Au zis iarăşi: "Tu eşti Agathon ereticul?" Iar el a răspuns: "Nu sunt eretic." Şi l-au rugat pe el zicând: "Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta [eretic] nu l-ai suferit?" Zis-a lor: "Cele dintâi asupra mea le primesc, căci sunt spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta <eretic> este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu". Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi sufleteşte. (Pateric, Avva Agathon) |
|
|
Ivirea buruienilor |
9 august 2010 |
|
Pe timpul persecuţiilor creştine, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi ucenicul său, Crescens, s-au retras la sat. Într-o zi sfântul a ieşit din casă şi s-a aşezat la umbra unui stejar. Acolo a aflat pe ucenicul sau plângând. Sfântul Policarp l-a întrebat de ce plânge. Ucenicul îi răspunse că plânge pentru starea Bisericii. El zise: - Nori grei se ridica asupra Bisericii. Ici - colo o zguduie uraganul, amenintându-o cu nimicirea. Şi s-au aflat şi credincioşi, care s-au rupt de ea, care au trădat-o. Sfântul îi răspunse: - Împărăţia lui Dumnezeu sau Biserica este asemenea unui pom plantat şi crescut de agricultor. Acesta a aruncat sămânţa în pământ şi s-a dus. Sămânţa a încolţit, şi-a făcut loc printre spini şi buruieni şi pomul s-a ridicat deasupra lor, iar acestea au pierit, umbra lui le-a nimicit. Pomul a tot crescut. A venit viscolul şi l-a scuturat, dar pomul cu atât mai tare şi-a înfipt rădăcinile în pământ, iar crengile lui cu atât mai tare le întindea către cer. Deci, viforul i-a servit numai pentru dezvoltare şi întărire. Pe când creştea tot mai mult şi îşi întindea umbra tot mai departe, iată că se arătară sub el spinii şi buruienile, fără ca pomul să se neliniştească din cauza lor, căci acum stă singur şi neclintit. Sfântul Policarp spre lămurire mai zise: - Dacă priveşti la înălţimea şi vigoarea pomului, ce-ţi pasă de ivirea buruienii de dedesubtul ei? Las-o în grijă celui ce a sădit şi a crescut pomul. |
|
|
Robul nemilostiv |
8 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a XI-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
Din MINUNILE MAICII DOMNULUI (5) |
7 august 2010 |
|
Scrie în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în Ţarigrad (Constantinopol) era un ostaş, milostiv foarte şi om îmbunătăţit, Leon cu numele, cu porecla Machelie, care pentru bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo a văzut un orb, care era, din cauza călătoriei şi a arşiţei, foarte însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon şi îl trăgea de mână ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă să-l adape. Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar Leon a căutat multe ceasuri în pădure apă şi n-a aflat. De care s-a întristat foarte, temându-se ca nu cumva să moară orbul din cauza setei. Cercând dar în părţile cele mai dinăuntru ale pădurii, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o! Leone, că aproape de tine este apa şi adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea. Iar tu să ştii că te vei face împărat şi atunci să îţi aduci aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc într-însa, ca să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, spre mântuirea sufletului şi a trupului”. Acestea auzindu-le Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte trei paşi a aflat apă într-un loc şi, bând, a cunoscut întru sine multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a adăpat pe orb şi acesta şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi îndată, - o! minunile tale, Stăpână! - a văzut cel mai înainte fără vedere şi a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o înţeleagă. După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie împărătească şi a zidit o biserică în locul întru care a aflat apa cea vindecătoare, în numele Prea Sfintei Fecioarei Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică Izvorul cel primitor de viaţă (Izvorul Tămăduirii). Fiindcă apa aceea era dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la Împărăteasa cea atotputernică. Şi nu numai această facere de minune a săvârşit, ci şi altele nenumărate, care covârşesc la număr stelele cerului. Că durerile de piept, şi încuierile udului, patimile funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra, lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgârcirile vinelor şi alte multe feluri de boli a vindecat împărăteasa cea atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă şi în fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat, după cum mai jos vom scrie, mai arătat, întru slava Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit. Căruia i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin. |
|
|
Schimbarea la Faţă |
6 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului
|
|
|
Din MINUNILE MAICII DOMNULUI (30) |
5 august 2010 |
|
In părţile Romei vechi era un boier, judecător al unei cetăţi, bogat în bunătăţile cele trupeşti, însă cu sufletul sărac, lipit şi robit de voile trupului. Avea însă către Preasfânta multă evlavie şi la săraci multă milostenie împărţea cum şi tuturor celor care aveau trebuinţă. Şi odată a plecat el de acasă ducându-se la o adunare de mai mulţi boieri, de unde trebuiau să plece cu toţii călări pe cai într-o plimbare afară din cetate. Avea însă boierul acesta şi un alt bun obicei. Totdeauna când trebuia să se ducă undeva, înainte de a pleca de acasă, stătea înaintea icoanei Preasfintei, rugându-se câtva timp, zicând închinăciunea îngerească cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cerând să-l acopere cu darul Ei şi să-l păzească de cursele diavolului. Şi aşa a făcut şi în ziua când a plecat cu prietenii lui la plimbare, însă vicleanul diavol îl vrăjmăşuia pentru multa evlavie pe care o avea către cea Preanevinovată şi căuta vreme potrivită să-l omoare. Deci când trecea peste un râu, a intrat diavolul în calul boierului şi l-a sălbătăcit aşa de tare, încât l-a aruncat în cel mai adânc loc al apelor. Iar tovarăşii lui, văzând că a căzut în râu şi s-a înecat, s-au întristat de moartea lui. Şi plângându-l ca pe un prieten, s-au întors înapoi ca să vestească rudeniilor lui trista întâmplare, ca să pună să i se cânte prohodul, socotind că de bună seamă a murit, după cum chiar cu ochii lor au văzut. Însă ajutorul cel de obşte al creştinilor, grabnica sprijinitoare şi mijlocitoare a păcătoşilor, nu l-a lăsat pierzării, ci cu milostivirea Ei cea de Maică l-a izbăvit din moartea cea trupească şi sufletească. Pentru că îndată ce a căzut în râu, a chemat pe Stăpâna zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie!” Şi când a ajuns în adânc a văzut-o; şi ţinându-l pe dânsul de perii capului l-a scos afară, ducându-l într-un minut de ceas în casa lui şi zicându-i: „Iată ai scăpat sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ci, mulţumind lui Dumnezeu Făcătorul de bine, fă lucruri vrednice de pocăinţă ca să te mântuieşti”. Şi cei care se aflau în casa lui, văzându-l pe dânsul plin de apă şi de frică mai mult mort că nu ştia nici unde se găseşte, s-au înfricoşat. Şi după o bucată bună de timp, venind cei împreună călători cu el şi văzându-l, cu bucurie s-au înspăimântat. Deci, spunându-le el tuturor cu de-amănuntul toate, cu toţii au slăvit şi lăudat pe Stăpâna cea prea minunată. Iar arhiereul vremii de atunci, adunând pe toţi dreptcredincioşii creştini, a săvârşit un praznic de veselie, întru mulţumire Doamnei noastre. Şi boierul acela nu s-a mai întors la calea cea mai dinainte, ci ducându-se într-o mănăstire a Preasfintei, s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc, făcându-se monah, slujind bisericii cu vieţuire îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi aşa s-a învrednicit de împărăţia cerurilor pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin. |
|
|
Pacea sufletească |
4 august 2010 |
|
Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeşte pacea lăuntrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău. Totul este subordonat agonisirii acestei păci, alipirea de Biserică, adevărata nădejde, îndepărtarea de patimi, iertarea greşelilor, neosândirea aproapelui, tăcerea lăuntrică. Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos, prin care sunt respinse năvălirile durerilor celor rele din văzduhuri şi de pe pământ. Căci “lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12) Un om înţelept îşi îndreaptă duhul înăuntrul său şi îl coboară în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl luminează şi el se află într-o stare de linişte suprapământeasca, adică, având conştiinţa împăcată, căci el contemplă harul Sfântului Duh în interiorul său, după cuvântul lui Dumnezeu: “Unde este pace, acolo sălaşlueşte El”. Cel care merge în pace, adună ca şi cu o lingură darurile harului. Când un om dobândeşte pacea, atunci poate revărsa şi asupra altora lumina sufletului său... Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat această pace ucenicilor Săi, înainte de moartea Sa, ca pe o comoară nepreţuită, zicând: "Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă" (Ioan 14, 27). Apostolul vorbeşte de asemenea despre această pace: “... şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 7). Şi astfel se cuvine ca noi să ne îndreptăm toate gândurile, dorinţele şi faptele spre dobândirea păcii lui Dumnezeu, strigând totodată împreună cu Biserica: “Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta dă ne-o nouă...” (Isaia 26, 12). (Din Învăţăturile Duhovniceşti ale Sfântului Serafim de Sarov) |
|
|
Răbdare |
3 august 2010 |
|
Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere. Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături. Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic: - Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună? Bătrânul îi răspunse: - Trei sunt mijloacele. - Care? întrebă străinul. - Răbdare, răbdare şi iar răbdare... |
|
|
Banii nu aduc adevărata fericire |
2 august 2010 |
|
Sigismund, împăratul Austriei, aduse din Ungaria 24.000 de galbeni pe care, pentru siguranţă, îi ţinu în dormitorul său. Noaptea, din cauza grijii banilor, nu putu să închidă ochii. A doua zi, dimineaţa, chemă pe comandantul armatei căruia îi zise: "Vezi - şi arătă spre aur - pe cel mai groaznic duşman al meu, care nu m-a lăsat toată noaptea să închid ochii. De aceea, ia-i şi împrăştie-i între soldaţi!"
Se mai întâmplă şi invers: să nu poţi închide ochii noaptea din cauza lipsei banilor, mai ales când ştii că trebuie să achiţi grămada de facturi şi salariul (pensia) este atât cât este. O viaţă cumpătată, totuşi, ne va face fericiţi şi pe aici şi în veci. Să dăm "cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" şi vom afla o fericire mult mai mare decât cea oferită de bani în viaţa trecătoare. |
|
|
Vindecarea lunaticului |
1 august 2010 |
|
Părintele VISARION IUGULESCU - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Descarcă predica în format "doc"
|
|
|
vezi şi |
|