|
CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI |
|
|
Modelele tinerilor de astăzi |
31 august 2009 |
|
Astăzi, cred că nu este băiat care să nu fi visat să ajungă patron, fotbalist sau un mic Bruce Lee, şi aproape nici o fată care să nu fi visat să ajungă fotomodel, prezentatoare TV, cântăreaţă sau o personalitate din lumea mondenă. Şi o facem mai cu spor la tinereţe când credem cu seninătate că tot ce zboară se mănâncă, şi din pricina faptului că suntem o generaţie educată mai mult în faţa televizorului, decât în spiritul creştin. Nu că la unele dintre ele ar fi ceva rău în asta, dar ne este uşor să visăm la toate acestea pentru că suntem şi stimulaţi prin cultul personalităţii cu care suntem injectaţi adesea: fii popular... fii provocator... fă-te remarcat. Şi fiecare vrem să fim ca un cineva de succes. Fiecare avem un model de persoană pe care vrem să-l urmăm. Dar puţini tineri remarcă cu ce preţ îşi plătesc oamenii de succes... succesul. Cei mai mulţi dintre ei au viaţă de familie compromisă cu divorţuri, sunt mereu ”vânaţi” în poveşti de scandal şi ce nu ştim noi şi ceea ce nu se spune în faţa camerelor de filmat este că de multe ori oftează dorindu-şi o viaţă de om normal... că a noastră. În contradicţie totală cu tot ce ne oferă lumea aceasta trecătoare stau, aparent inaccesibile, alte tipuri de modele... modelele sfinţilor, modele după chipul Mântuitorului. Nici nu prea vrea mintea noastră să admită măcar, că avem dreptul şi chiar îndemnul să ne luăm drept model de viaţă un sfânt. Cum?... să încerc să fiu ca un sfânt? Cred că dacă aş mărturisi asta cuiva ar râde pe burtă de mine. Astăzi să fii “prea” bun... înseamnă să fii luat de prost... să fii smerit înseamnă să fii ultimul om, şi să întorci obrazul celălalt atunci când eşti lovit peste primul înseamnă laşitate pentru cei mai mulţi! Da, pentru că sfinţii au fost întotdeauna o provocare pentru lumea aceasta... şi nu e greu... e chiar imposibil, fără Dumnezeu! Dar sfinţii sunt cei care au schimbat lumea pentru că au îndrăznit aşa cum ne-a spus Mântuitorul: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea “. Cum? Să iau model de viaţa un sfânt când mie îmi este ruşine să spun că azi e vineri şi ţin post atunci când sunt invitat la un grătar?!? S-au să trebuiască să le refuz invitaţia de sâmbătă în club pentru că a doua zi mă duc la Sfânta Liturghie? Da, pentru că vremurile pământului au tot trecut până ce au ajuns să tocească şi vârfurile munţilor... dar sfinţii au rămas aceleaşi lumini, veşnic neasfinţite, prin care Domnul Hristos ne cheamă şi pe noi:”Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” Să îndrăznesc să-mi iau de astăzi drept model un sfânt, când eu sunt plin de păcate, de neputinţe şi ispitit din toate părţile? Când lumea pare că de orice răutate are loc numai de sfinţi nu? Tu hotărăşti, căci Hristos ne îndeamnă stăruitor pe toţi, indiferent de vârstă, de vremuri şi de orice altă situaţie: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”. www.ortodoxiatinerilor.ro |
|
|
Tânărul bogat |
30 august 2009 |
|
Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei IX,16)
Fraţi creştini,
Cu 5000 de ani înainte de venirea Domnului Hristos, înţelepţii şi stăpânitorii lumii acesteia propovăduiau şi fericeau în cuvântările lor pe cei bogaţi, puternici, veseli şi sătui. Lumea îi asculta şi îi urma, pentru că toţi alergau în goana mare după averi, plăceri, bani şi păcate. Cei puternici zdrobeau pe cei slabi şi mici, cei bogaţi şi avuţi râdeau şi dispreţuiau pe cei săraci, necăjiţi şi supăraţi... continuare |
|
|
Predică la praznicul tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul |
29 august 2009 |
|
Fraţi creştini,
Din cele mai vechi timpuri oamenii cei buni şi vestiţi aveau obiceiul ca înainte de moarte să dea învăţături copiilor, rudeniilor, prietenilor şi să rânduiască din cele agonisite pentru fapte bune. Îi învăţa cum să păzească obiceiurile bune, cum să împartă săracilor milostenia pentru sufletele lor şi numeau chiar cui să le dea pe ele. Toate acestea pricinuiau multă jale... continuare |
|
|
Răbdare şi iertare |
28 august 2009 |
|
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş. Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. (Ierodiacon Visarion Iugulescu – Predica „Robul nemilostiv”) |
|
|
Adevărata comoară |
27 august 2009 |
|
Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ. Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea, putere de muncă, bucurie şi voie bună. Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui. |
|
|
Gura lumii |
26 august 2009 |
|
„Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: "Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!". Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care i-au, şi aceia, în râs: "Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!". Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: "Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar ". "Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?" zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: " Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar". "Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una !". Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni că n-a mai fost chip, se spune în povestire, şi de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-o râpă, într-un râu şi s-a întors acasă fără el numai să scape de gura lumii.
Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este pusă în slujba diavolului; gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăit, sectant şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat”. (Ierodiacon Visarion Iugulescu – Predica „Despre clevetire”) |
|
|
Cine pe cine inspiră |
25 august 2009 |
|
„De multe ori aud şi eu pe unii oameni spunând că diavolul este de vină atunci când ei se chinuiesc, în timp ce ei sunt vinovaţi pentru că nu înfruntă corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate împiedica de la rău? El îşi face treaba lui. Să nu-l încărcăm pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care trăia la o Colibă cu stareţul lui, când a rămas pentru puţin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie - era dintre acele chei mari şi vechi - a aprins o lumânare şi a pus-o sub cheie ca să se coacă oul. Stareţul intră pe neaşteptate şi-l vede. “Ce faci acolo?”, îl întreabă. “Părinte, diavolul m-a pus să coc oul pe cheie”, îi răspunse ucenicul său. Atunci se auzi o voce sălbatică (a diavolului): “Măiestria aceasta nici eu nu am ştiut-o; de la el am învăţat-o!”. De multe ori diavolul doarme şi noi îl provocăm”. Părintele Paisie Aghioritul |
|
|
Poetul şi tâlharul |
24 august 2009 |
|
Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri. Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână. După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele. Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…
Această istorioară scoate în evidenţă păcatul smintelii, care este mai mare decât alte păcate, tocmai pentru faptul că prin ea se pierd mai multe suflete. Una e să faci un păcat de care să dai răspuns înaintea lui Dumnezeu numai tu, şi alta e să dai răspuns de păcatele altora, fiindcă i-ai smintit, căci zice Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala."(Matei 18, 6-7) Istorioară primită de la Elena din Galaţi |
|
|
Robul nemilostiv - predică |
23 august 2009 |
|
Fraţi creştini,
O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria... continuare |
|
|
Sportul rege |
22 august 2009 |
|
Am auzit că aseară (joi, 20.08.2009), echipa de fotbal Dinamo Bucureşti a disputat un meci cu o echipă străină (nu ştiu cum se numeşte), iar suporterii dinamovişti, indignaţi de nereuşita echipei lor, au intrat pe teren şi au provocat dezordine. Nu vreau să credeţi că sunt împotriva sportului, nici pe departe, dar ce se întâmplă în sportul numit fotbal, e de neînchipuit. Fotbalului i se mai spune şi „sportul rege”. În această expresie, formată din două cuvinte, numai unul este adevărat, celălalt nu. Este adevărat că e rege; nu este adevărat că e sport, ţinând cont de ceea ce se întâmplă în realitate. Este rege pentru că a pus stăpânire peste minţile şi sufletele unor oameni. Aceşti oameni nu pot trăi fără fotbal. După câte un meci de fotbal, auzi pe stradă sau la serviciu, „Hai, Dinamo!”, „Hai, Steaua!”, „Hai, România”. Pe la colţurile străzilor, în parcuri, în pieţe, oamenii se strâng cete, cete, şi comentează meciul disputat. Ba uneori, după nişte întâlniri sportive mai importante (pentru dânşii), după ce au câştigat „ai noştri”, în plină noapte, oamenii invadează străzile, ca să serbeze evenimentul!!! Şi când te gândeşti că aceşti oameni de fapt sunt creştini, în majoritate ortodocşi (după botez), ţi se face milă. Care aţi fost la vreun meci de fotbal, aţi văzut ce se întâmplă pe stadion: bătăi între jucători, sau jucătorii bat arbitru, înjurături în teren şi în tribune, scene obscene servite de unii jucători, ţipete, urlete, fluierături, sirene asurzitoare, petarde ca la război, aruncate pe teren, uneori morţi şi răniţi. Luptă în toată regula, cu morţi şi răniţi. Uneori se rup tribunele sau iau foc, dar suporterii sunt la datorie, chiar dacă afară e caniculă, ploaie sau ger. Câtă duşmănie între suporteri, căci se încaieră nu numai pe stadion, ci şi pe stradă. De aceea sunt mobilizate efective importante ale forţelor de ordine, care cu greu fac faţă disperaţilor suporteri. Câţi jucători nu au murit pe teren, datorită efortului excesiv depus pe teren. Cu mulţi ani în urmă, la un campionat modial de fotbal, o echipă latino-americană a pierdut meciul cu România, datorită portarului, care nu a apărat cum trebuie. Ajuns în ţara lui, bietul portar a fost împuşcat de un microbist înrăit din ţara lui, pentru că i-a făcut de ruşine în faţa lumii… Am auzit că, de curând, suporterii unei echipe maghiare, venind în România, au strigat pe cale tot felul de slogane umilitoare la adresa poporului român. Iată cum se sădeşte ura între popoare. Dar nu numai pe stadion se întâmplă lucruri ciudate, ci şi acasă, în faţa televizorului. Câţi nu s-au îmbolnăvit sau au făcut infarct, privind la câte un meci. Câte certuri nu sunt în familii din cauza meciurilor de fotbal, când bărbaţii, fără nici un respect, îşi lasă soţiile să rezolve toate problemele familiei, ca nişte roabe, iar ei, cu sticla de vin alături, privesc cu patimă la meci, ţipând şi urlând, fără să le pese de nimic. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au dat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu a învins echipa lui preferată. Trecând odată pe lângă un televizor în jurul căruia erau adunaţi mai mulţi tineri, care priveau la un meci de fotbal, atenţia mi-a fost distrasă de nişte imagini şocante, pentru mine. Unii dintre spectatorii din tribune purtau coarne şi erau pictaţi pe faţă, pe chipul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Când radioul nu transmite vreun meci, se întrerup uneori emisiunile programate, chiar de sunt emisiuni creştine, ca să se anunţe scorul sau finalul unui meci. Ca şi cum ar fi o ştire de interes naţional. Nu mai vorbim de câte aranjamente nu se fac, pentru a câştiga echipa cutare, de arbitri „vânduţi”, de faptul că jucătorii sunt cumpăraţi şi vânduţi, precum vitele la târg, de meciurile care sunt programate uneori în timpul Sfintei Liturghii. La fixarea alegerilor locale de anul trecut, politicienii au ţinut cont, la fixarea datei alegerilor, de perioada în care s-a desfăşurat Campionatul European de Fotbal, ca să nu se suprapună. Şi bine au făcut, pentru că, pentru mulţi oameni, mai important este fotbalul decât soarta naţiunii. Aşa că, fotbalul îşi merită pe deplin eticheta de „rege”, nu pentru că ar fi rege peste celelalte sporturi, ci pentru că este rege peste sufletele unor oameni. Împătimiţii acestui aşa-zis sport au făcut din fotbal cu adevărat un idol căruia i se închină şi îi aduc jertfe continuu, spre bucuria iadului. Au un microb de care nu pot scăpa, de aceea îşi zic şi „microbişti”. Se mai poate numi fotbalul, sport, ţinând cont de toate acestea? Ce faptă măreaţă se întâmplă pe stadion, de se duc atâţia oameni să asiste acolo, pe când la biserică vin de zeci şi sute de ori mai puţin. Ţinând cont de ce are să vină peste lume (şi au şi venit), de cipuri, boli, cutremure şi necazuri, oare ce fel de viaţă ar trebui să avem? Dacă la venirea Sa, Domnul ne va găsi pe stadion sau în faţa televizorului, oare ce răspuns vom putea da? Însăşi conştiinţa noastră (viermele neadormit) ne va osândi. Să ţinem cont şi de aceasta: orice întrecere e păcat, pentru că e mândrie; fiecare vrea s-arate că e mai bun. Fotbalul a ajuns o ciumă, o patimă rea, ca şi desfrânarea, ca şi beţia, ca şi fumatul, de aceea, vă îndemn, o, fraţilor, pe cei care vreţi să faceţi mişcare, să faceţi metanii, care puteţi, că e un sport plăcut lui Dumnezeu şi e de folos şi pentru trup, şi pentru suflet. |
|
|
Cele două vâsle |
21 august 2009 |
|
Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă: - De ce ai scris pe o vâslă credinţă şi pe cealaltă fapte bune? - Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul. - Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos. Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa. Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu.
Cu o singură aripă nu poţi zbura! |
|
|
Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii |
20 august 2009 |
|
"Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte "pete" din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele "pete" reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o "pată" a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile. Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă "văd paiul din ochiul fratelui" şi îl judecă, dar "bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă" (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii? Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, "la bani mărunţi", raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură "pată", ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean. Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul. Uitat-aţi oare că dragostea "toate le rabdă" (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! "Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea" (Romani 14, 4)." Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos |
|
|
Pietricelele albastre |
19 august 2009 |
|
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi se lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi! De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur - îşi spuneau - vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! - au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică. Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă. Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv. Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere - au strigat amândouă în culmea fericirii. Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost. Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu. La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie. |
|
|
Despre metanii |
18 august 2009 |
|
Cea mai potrivită metodă de întărire a muşchilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, aşa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, şi pentru sufletul şi pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseşte pentru că, prin metanii, cere iertare şi milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, îşi întăreşte muşchii abdominali şi se fortifică. Îţi recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simţi că poţi rezista. Însuşi organismul ne înştiinţează limitele rezistenţei lui şi, atunci, stabilim numărul de metanii în funcţie de rezistenţă. Apoi, deşi nu e obligatoriu, putem menţine constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numeroşi factori, ca dispoziţia sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă şi pocăinţa care trebuie să însoţească metaniile, pocăinţa pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului şi a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieşte-mă! Aşa este cel mai bine. Și Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va şi ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci şi cu trupul şi din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credincioşi şi oameni fără pată, ci pentru necredincioşi şi păcătoşi ca noi. Prin metanii, şi trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esenţial în existenţa, forma şi tămăduirea bolilor. Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchiem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar şi iar, în timp ce sufletul suspină în faţa lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, uşurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit şi nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importanţa metaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însuşi a făcut şi El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu faţa la pământ şi apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine şi sufletului şi trupului. De aceea asceţii nu păţesc cu una cu două infarcturi ori alte boli de inimă etc., întrucât, prin metanii, arterele şi vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linişteşte, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, şi nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniştesc şi dorm mult mai bine. Să faceţi la rugăciune câte metanii puteţi, chiar dacă obosiţi. Când rugăciunea e însoţită şi de jertfă, devine mai eficientă şi mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele. Fragment extras din Părintele Porfirie – Antologie de sfaturi şi îndrumări |
|
|
Grădina sufletului |
17 august 2009 |
|
Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi sa crească? Aşa, fără sa faci nimic, or să răsară ele? - Nu, părinte, trebuie să le ud... - Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase? - Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni... - Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească? - În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată. - Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienele păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul sa nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Si ce mai trebuie să facem pentru gradina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldura şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?! Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grija de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire. (Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc) |
|
|
Balada Sfinţilor Martiri Brâncoveni |
16 august 2009 |
|
|
|
|
Rugăciune către Maica Domnului |
15 august 2009 |
|
|
|
|
Prohodul Maicii Domnului |
14 august 2009 |
|
|
|
|
Una din minunile Maicii Domnului |
13 august 2009 |
|
|
|
|
Mama domnului director |
12 august 2009 |
|
|
|
|
Din minunile Maicii Domnului (1) |
11 august 2009 |
|
Minunea pentru Iudeii cei care au orbit şi pentru cel ce i s-au tăiat mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărăţească cu Dânsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit să se adune apostolii – din toată lumea de unde erau risipiţi, propovăduind cuvântul cel de mântuire – în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta, ca să o înmormânteze. Atunci dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururi Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei şi Stăpânul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se vede din povestirea cea pentru adormirea ei, aşezându-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânşii şi şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergând cu bună rânduială şi evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi împărăteasa şi cântau nevăzut şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh. Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe care au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc. Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci când s-au apropiat au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate de pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit acestea plângea, tânguindu-se cu amar. Deci Petru, ca un următor al Învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia şi apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu, Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi mărturisesc căci cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul Petru l-a apropiat de mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşătoare minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata stăpână. Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: Apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece. Deci după ce au făcut aşa şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu şi mulţumirea către Fecioară? Toţi o lăudau, până ce au ajuns în Ghetsimani şi îngropând trupul cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru. Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăţeşte împreună cu Dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuita veselie pe care, o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni. Amin! |
|
|
Din minunile Maicii Domnului (46) |
10 august 2009 |
|
Într-o biserică oarecare, cântau creştinii oarecare stihuri şi laude ale pururea Fecioarei Maria. Şi între altele au zis o cântare al cărei sfârşit este aşa: „Rusinează-se pâgânii jidovi”. Deci, într-o zi, adunându-se dreptcredincioşii creştini în biserică, au chemat pe un tânăr cucernic, care avea glas de cântare dulce şi frumos, şi i-au zis să cânte acea cântare de laudă cu mare glas. Şi cântând, s-a întâmplat de au trecut pe lângă biserica aceea oarecare iudei, şi auzind cuvintele acelea pe care le-a cântat tânărul spre osândirea şi ruşinea lor, s-au mâniat foarte şi s-au sfătuit ca să-l ucidă, când vor afla vreme potrivită. Deci, peste puţine zile, punând oarecare meşteşugită pricină, l-au luat la via lor şi acolo l-au omorât, aruncându-l într-un loc ascuns. Iar după ce s-au dus ucigaşii, a venit Stăpâna Cea Atotputernică, şi înviindu-l pe dânsul, i-a poruncit ca să cânte fără frică laudele Ei. Deci acela, mulţumindu-i s-a dus iarăşi în biserică, şi cânta în fiecare zi cu mai dulce cântare. Atunci ucigaşii iudei, văzându-l pe dânsul, s-au înspăimântat şi l-au întrebat în taină de a fost el acela pe care ei l-au omorât şi cum a înviat? Iară el le-a spus lor cum că pururea Fecioara, Maica lui Iisus, l-a înviat, pentru ca să-i cânte laudele Ei. Deci din facerea minunii aceleia au crezut în Preasfânta, nu numai ucigaşii aceia, ci şi rudeniile şi prietenii lor, cum şi mulţi alţii, care s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin. |
|
|
Despre sfânta rugăciune (predică) |
9 august 2009 |
|
S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)
Iubiţi credincioşi,
Întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea?... continuare
Din MINUNILE MAICII DOMNULUI (14)
Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea prea lăudată
O femeie oarecare, de bun neam şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte, şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să-şi vândă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică, şi stând înaintea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, au zis acestea cu lacrimi: „Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor, şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi, şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”. Acestea zicând mama ce evlavioasă a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfântă icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor. Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în chipul fulgerului care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luându-i dar pe dânşii, acela s-a suit în ceruri, iar dânsa a căzut la pământ cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală. Apoi cheltuind, le-au îmbrăcat pe dânsele şi le-a cumpărat cele de nevoie, ale vieţii lor. Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea lor vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de-aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”. Deci, ascultând ele învăţătura maicii lor s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat din destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune, şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat întru acest chip. La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătura un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”. Acestea zicând a pus pe capetele lor cununile, şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o! ascultătorilor! că au luat fecioarele, şi câtă înspăimântare cei ce stau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; a alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti. Şi, în scurt, tot norodul se întrecea cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru aceasta cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice de cinste. Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit avere nenumărată, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire, şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă, şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu binecuvântata această tagmă. Iar minunatele acele două proestoase s-au săvârşit cu sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru împărăţia cea cerească, pe care, o! de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin. |
|
|
Să cinstim cântarea "Cuvine-se cu adevărat" |
8 august 2009 |
|
Maica Domnului vrea să cinstim cântarea "Cuvine-se cu adevarat"
Irina Bendeniotis din Poros, care aprinde candelele la Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe povesteşte:
"Într-o după-amaiză curăţam sfeşnicele şi deodată văd intrând în biserică o femeie. - Bucură-te! mi-a spus ea. - Bucură-te! i-am răspuns eu. - Ce faceţi? - Iată curăţ sfeşnicele, fiindcă se astupă cu ceară şi oamenii nu pot să pună lumânări. - Astăzi aţi avut Liturghie? - Preotul face Liturghie într-o altă biserică, dar eu nu am putut merge. - Astăzi se prăznuieşte Icoana Maicii Domnului "Axion estin" ("Cuvine-se cu adevarat"). În Sfantul Munte se face mare praznic. - Ce spui? Nu am ştiut şi nici preotul nu mi-a spus nimic. - În sfârşit, trebuia… De îndată ce a plecat, am auzit un vuiet, un zgomot; geamurile turlei, care sunt mereu închise, s-au deschis singure. La fel şi uşa Altarului. Catapeteasma era cât pe ce să cadă. Apoi ferestrele şi uşa Altarului s-au închis din nou cu zgomot. Când a venit preotul, i-am povestit ce s-a întâmplat, iar el mi-a spus: - Soră Irina, Maica Domnului a fost. Astăzi se praznuieşte minunea ce s-a petrecut înaintea icoanei numită "Axion estin". Din acea zi - era - miercuri - am facut întotdeauna Paraclisul Maicii Domnului miercurea". (“Asceti in lume”, de Ieromonahul Eftimie Athonitul, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009) Primită de la Adriana Caba |
|
|
Axion estin |
7 august 2009 |
|
Minunea pentru cântarea Axionului (Cuvine-se cu adevărat să te fericim…), cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil
Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a Mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Sf. Arhanghel Gavriil Axion estin, la locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom povesti acum. La schitul Protatului, ce se află lângă Careia, aproape de locul Mănăstirii Pantocratorului, este o vale mare unde se află multe chilii. La una din aceste chilii, ce era cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu Născătoare, locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit, împreună cu un ucenic al său. Şi fiindcă era obiceiul a se face priveghere în fiecare duminică la schitul Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, zice ucenicului său: „Fiule, eu mă duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”. Şi aşa s-a dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa chiliei, iar fratele aleargă şi deschide şi vede că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea. La vremea utreniei, sculându-se au cântat amândoi rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la: „Ceea ce eşti mai cinstită…” monahul de loc cânta numai: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…” şi celelalte până la sfârşit, adică obişnuita cântare veche a Sfântului Cosma, făcătorul de cântări, iar monahul cel străin făcea alt început cântării, aşa: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a adăugat şi: „Ceea ce eşti mai cinstită…” până la sfârşit. Aşadar, auzind monahul cel de loc s-a minunat şi a zis către cel ce părea străin: „Noi cântăm numai Ceea ce eşti mai cinstită…, iar Cuvine-se cu adevărat… niciodată nu am auzit, nici noi, nici cei dinainte de noi. Deci te rog, fii bun şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta, pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”. Iar acela răspunzând a zis: „adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu”; la care cel de loc a zis: „Nu am nici cerneală, nici hârtie”. Atunci monahul cel ce părea străin a zis: „Adu-mi o lespede”. Şi monahul alergând a aflat o lespede şi i-a adus-o. Deci luând-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu degetul lui zis-a cântare, adică: „Cuvine-se cu adevărat…” Şi, o, minune! Atât de adânc s-au săpat slovele în lespedea cea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris pe ceară moale. Apoi a zis fratelui: „De acum înainte aşa să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii”. Şi acestea zicând s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească şi care este preacuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată aceasta din titlul cel scris deasupra la sinaxarul lunii iunie, în ziua 11, adică Soborul Arhanghelului Gavriil din Adin. Căci părinţii, de atunci făceau sobor, praznic şi liturghie în fiecare an la zisa chilie din Adin, întru pomenirea minunii, cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acelei cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după toate i se cuvine această slujbă. Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a intrat în chilie a început ascultătorul lui a cânta: Cuvine-se cu adevărat… după cum îngerul îi poruncise şi a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au arătat-o la cel mai întâi al Sfântului Munte şi la ceilalţi bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis lespedea la Constantinopol, la patriarh şi la împărat, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni ce s-a făcut. Deci de atunci această cântare îngerească s-a transmis în toată lumea, ca să se cânte Maicii lui Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se află în biserica celei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către părinţii Sfântului Munte în Biserica Protatului şi acolo se află şi astăzi, aşezată în Sfântul Altar, deasupra scaunului celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat, de către Arhanghelul Gavriil, cântarea aceasta. Iar chilia a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvine-se cu adevărat”. Şi valea aceea, în care se află chilia, se numeşte de către toţi până astăzi „Adin”, care înseamnă „a cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat întâia îngerească şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu cântarea aceasta. |
|
|
Schimbarea la Faţă |
6 august 2009 |
|
Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
În cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat fiinţă acest praznic, amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui din Sfânta Scriptură învăţăturile cele tainice care s-au descoperit la această Schimbare la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos... continuare
Rasplatirea milei aratata celor adormiti
O sora medicala de la un spital din Atena i-a povestit parintelui Simeon Aghioritul, care locuieste la Kaliagra (Sfantul Munte), urmatoarele: - Aveam scleroza in placi si ma aflam in pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o luna de zile concediu. Intr-o noapte, in timp ce zaceam la pat, o vad aievea pe Maica Domnului, care imi spune: “Ridica-te, de acum esti sanatoasa”. M-am ridicat si a doua zi am mers la spital. Cand m-au vazut medicii, au ramas uluiti. M-au consultat si m-au gasit sanatoasa. Atunci parintele Simeon a intrebat-o unde lucreaza. - Lucrez la morga, a raspuns ea. Cei morti sunt adusi acolo si aruncati fara nici un respect. Eu ii iau, ii spal, ii imbrac si ii ingrijesc cu multa dragoste, ca pe rudele mele. - Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. In Vechiul Testament, Tobit, atunci cand gasea un mort, il imbraca si-l ingropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus “te ocrotesc”. - Si eu simt o ocrotire, a raspuns ea plangand. (“Asceti in lume”, de Ieromonahul Eftimie Athonitul, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009) Primită de la Adriana Caba |
|
|
Maica Domnului a alungat gripa cea aducătoare de moarte |
5 august 2009 |
|
Gheorghia Moraitis din Mesolonghi povesteste:
“In anul 1918 s-a abatut peste Mesolonghi o gripa mortala.In ciuda tuturor stradaniilor depuse de medici, gripa se transmitea de la unul la altul si dupa cateva zile oamenii mureau rapusi de boala. In fiecare zi mureau cate douazeci si cinci – treizeci de persoane, pe care le transportau cu carele si le ingropau fara sa le mai insoteasca la groapa vreun preot. Era o epidemie infricosatoare. Acelasi lucru se intampla si la Agrinio, unde mureau in fiecare zi patruzeci – cincizeci de persoane, in Etoliko si in satele dimprejur. Cand conducatorii orasului au vazut cat de multe victime erau si cat de repede se intindea boala, s-au inteles cu episcopul si au trimis oameni la Manastirea Maicii Domnului Prusiotissa. L-au rugat pe egumen sa aduca icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in Mesolonghi, ca sa inceteze epidemia. Icoana a trecut mai intai prin Agrinio, unde chiar de la primele ore ale sosirii ei au incetat sa mai moara oameni, iar cei bolnavi s-au insanatosit. Cei din Agrinio au voit sa tina icoana mai multe zile, dar au venit trimisi din satele vecine care cereau icoana, fiindca si acolo mureau oameni. Pe data de 1 noiembrie 1918 icoana a ajuns cu trenul si la Mesolonghi. Aici localnicii asteaptau de cu noapte la locul numit Finikia. Ploua torential si medicii recomandasera sa nu mearga nimeni sa intampine icoana. Exista pericolul ca, datorita imbulzelii, oamenii sa se molipseasca usor de gripa unul de la celalalt, iar ploaia sa inrautateasca situatia, si astfel sa fie mai multe victime. Dar oamenii simpli si credinciosi au aratat mai multa incredere in Maica Domnului decat in medici. Si nadejdea lor nu a fost inselata. Au intampinat-o, asadar, pe Maica Domnului, au adus pe jos icoana ei in Mesolonghi si au purtat-o pe strazile orasului, facand cereri pentru mantuirea lor. Nimeni nu s-a molipsit de gripa, ci chiar si cei care erau bolnavi s-au tamaduit. Din ziua in care Maica Domnului a venit in Mesolonghi nimeni nu a mai murit de gripa. In amintirea minunii si in semn de recunostinta au strans bani si au facut un sfesnic cu sapte brate pe care l-au daruit manastirii. Au facut si o copie a icoanei Maicii Domnului Prusiotissa, care se pastreaza pana astazi in Biserica Sfintei Parascheva.” (“Asceti in lume”, de Ieromonahul Eftimie Athonitul, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009) Primită de la Adriana Caba |
|
|
Sf. Ioan Cucuzel şi minunea Maicii Domnului |
4 august 2009 |
|
În marea şi întâia cetate a lui Justinian, numită Dirahion, era un tânăr orfan de tată şi pe care mama lui, ca o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi. Şi era el foarte deştept cu mintea, iar mai ales fiind un bun cântăreţ toţi îl lăudau, zicându-i „Cucuzel” (cel cu glas îngeresc). În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la curţile împărăteşti, totdeauna ca să caute pe cei mai frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, l-au trimis să înveţe ştiinţa cea muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face desăvârşit întru dânsa. Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l însoare şi să-i dea bogate daruri. După o vreme însă, văzând el că toţi boierii îl respectau, ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug muzicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava cea vremelnică să se păgubească de bucuria cea cerească. Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă din lume. În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea împărătească, pentru oarecare treburi, egumenul lavrei cele mari din Sfântul Munte al Atonului, pe care cu bine săvârşindu-le s-a întors la mânăstirea sa. Cu acea ocazie văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a egumenului, cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat hainele sale de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr şi toiag de păstor luând în mâini s-a dus la Sfântul Munte. Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde este, ce caută şi ce ştiinţă are? Iar el a răspuns: Sunt cioban de meserie şi doresc să mă fac monah! De aceea înştiinţându-se prin portar, egumenul, s-a bucurat, căci avea nevoie de un asemenea om. Şi cercetându-l pe el călugării, după scurtă vreme l-au făcut monah, şi a fost trimis prin pustie (prin munţi) ca să pască ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care de demult o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea acesta fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui, a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile, pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii lui la Aton, au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte, fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte. Deci într-una din zile păscând Cuczel ţapii pe vârful unui multe înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca să se încredinţeze că nu este cineva prin apropiere, şi nevăzând pe nimeni, a început a cânta o dulce cântare, cu mult meşteşug alcătuită, cu mare umilinţă. Un pustnic oarecare însă, care locuia pe aproape într-o peşteră, auzind acea cântare mult s-a mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte neînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii se uitau la el stând locului şi nepăscând, ca şi cum s-ar fi înspăimântat şi bucurat totodată de acea cântare îngerească şi nu omenească. Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la lavră a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el l-au adus şi întrebândul i-a zis: „Te jur pe tine în numele lui Dumnezeu să-mi spui adevărul. Tu eşti Ioan Cucuzel, cel atât de mult căutat de împăratul?” Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului, a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-i-a egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o, fiul meu, numai să faci ascultare; vei rămâne ca chilia pe care îţi voi da aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog ca să te ierte”. Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul întrebând de numele acelui om i-a răspuns: „Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea nu ţi-l voi spune”. Deci împăratul poruncind să se facă scrisoare, după cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i povesti despre monahul Cucuzel, toate. Adică [împăratul] s-a bucurat când a auzit că a fost atât de evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a dat în scris darul lui şi acum nu mai putea să-l tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte mângâietoare inima lui, apoi mulţumind-i şi luându-şi ziua bună s-a dus la mânăstirea lui şi a povestit tuturor fraţilor cele făcute. Deci, a rămas astfel minunatul Ioan nesupărat de împăratul cel pământesc şi a slujit numai celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără lenevire, în fiecare zi. După cele arătate mai sus, luând el de la proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mânăstirii, pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale săptămânii. Iar duminicile şi în celelalte sărbători nu lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta totdeauna lui Dumnezeu, cu dragoste şi cu umilinţă. Şi odată, în Sâmbăta Acatistului, cântând el singur cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei – după obicei – şi de osteneală adormind puţin, stând în picioare în strana sa, i s-a arătat Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te, Ioane, fiul meu, cântă mie totdeauna şi eu nu te voi uita pe tine”. Şi zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iar îndată deşteptându-se din somn a aflat – o minune – în mâna sa cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iar galbenul acela l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari minuni. Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea de-a dreapta cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală i-a putrezit un picior şi curgea din el o materie rău mirositoare. Însă, Stăpâna cea Atotputernică l-a vindecat – ca şi pe Ioan Damaschin – căci arătându-i-se lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit vindecare desăvârşită; de care mulţumind Maicii lui Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în posturi, privegheri şi tot felul de fapte bune, vieţuind ales, întru multă smerenie. Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi rugându-se pentru ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa Sf. Arhangheli, cea zidită de el. Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin! Din cartea “Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” |
|
|
Minunea din Siria |
3 august 2009 |
|
În decembrie 2004 un musulman din Arabia Saudită, s-a prezentat în faţa mai multor agenţii de presă pentru a relata un fapt incredibil pe care l-a trăit şi care i-a schimbat viaţa (povestea a fost apărută la TV, pe Internet, radio şi a circulat în ziare, reviste şi fluturaşi peste tot în Arabia Saudită, Siria, Palestina şi evident în ţările vecine. Acesta era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria. Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul a observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii. Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Panaghia Saidnaya (în arabă însemnând Doamna Noastră) - unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni. Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Panaghia Saidnaya, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor. S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos. Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului. Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios. Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: "Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!". Văzând asta, cei trei criminali imediat şi-au pierdut minţile devenind nebuni. Poliţia i-a arestat şi în timp ce erau duşi spre spitalul de nebuni, criminalii au început să aiureze că nu este posibil să trăiască bărbatul din Arabia Saudită, pe care ei l-au decapitat şi l-au tăiat în bucăţi. Musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. După acestea toate, musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Panaghia Saidnaya şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa. Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani şi pe necredincioşi, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă pe toţi oamenii. Amin. |
|
|
Despre Sfânta Împărtăşanie |
2 august 2009 |
|
Fraţi creştini,
Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi... continuare |
|
|
Minunile de la Malevi - VII |
1 august 2009 |
|
Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni.
Doamna Ianula din Cipru povesteşte:
"În urmă cu 11 ani, pe când eram numai logodită cu Dimitrie, am aflat de la o cunoştinţă de mirul de la Malevi şi mi-am dorit să am şi eu o bucăţică de vată cu mir. Am scris câteva rânduri şi am pus scrisoarea şi banii într-un plic, după care le-am băgat într-o sticlă de plastic cu destinaţia Mănăstirea Malevi. L-am luat pe logodnicul meu şi ne-am dus la malul mării, aruncând sticla în mare, zicând în acelaşi timp în gândul meu: "Dumnezeu, cu puterea Lui, să o ducă la mănăstire!". După aceea ne-am întors la ale noastre, dând uitării acest fapt. După zece zile am primit o scrisoare într-un plic în care se afla vată cu mir dimpreună cu aţa înmuiată în mir pe care o cerusem, căci îmi doream foarte mult copii, cu toate că ştiam că nu trebuie să fim împreună, deoarece eram numai logodiţi. Eram tare bucuroasă că am primit scrisoarea şi micul dar. Familia lui Dimitrie nu prea era cu biserica, dar în momentul în care le-am arătat scrisoarea primită au început să plângă de emoţie. Mai târziu ne-am căsătorit, dar nu puteam face copii. Timp de şapte ani am fost pe la toţi medicii, dar fără nici un folos. Mai târziu, văzând că nu am altă cale, am făcut după cum scria în scrisoare: post, rugăciune, spovedanie. În scurt timp am rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit am născut trei copii gemeni. Unul a murit, iar ceilalţi doi sunt în viaţă. Mulţumesc Maicii Domnului şi aştept să-mi dăruiască şi alţi copii, deoarece îmi doresc foarte mult".
* O femeie a umblat pe la mulţi medici dorind să aibă copii, dar fără nici un rezultat. Ajunsese la 50 de ani şi îşi luase gândul că va mai putea să aibă copii. Odată a venit la mănăstire împreună cu mai mulţi creştini pentru a se închina. Femeile, care erau împreună cu ea, i-au zis să se roage îndelung Maicii Domnului pentru a-i dărui un copil. Atunci s-a dus în biserică şi s-a rugat Maicii Domnului, apoi a cerut de la maici aţă înmuiată în mir. După ce a făcut făgăduinţele Maicii Domnului, a luat aţa şi a plecat. Apoi, la scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un copil, iar la câteva luni a rămas din nou însărcinată. Uitând de făgăduinţele pe care le făcuse în faţa icoanei Maicii Domnului, a făcut avort. După ce a venit de la spital, unde şi-a ucis copilul, a avut un mare necaz. I-a murit şi celălalt copil, înecându-se cu laptele pe care i-l dăduse bunica. Vedeţi cum Maica Domnului a pedepsit-o imediat pentru că a încălcat făgăduinţele? Poate de aceea nu i-a îngăduit Dumnezeu să aibă copii, deoarece era posibil să facă multe avorturi, dar până la urmă s-a milostivit de ea şi i-a dăruit, dar vedem şi nerecunoştinţa ei pentru binefacerile primite. |
|
|
vezi şi |
|