CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI

Cum să ne rugăm

30 aprilie 2009

Vasul defect

29 aprilie 2009

Minunea de pe muntele Taborului

28 aprilie 2009

Mărturia Maicii Ecaterina (Monica Fermo):

La fiecare sărbătoare praznicală avem bucurii foarte mari, oriunde le-am sărbători. Dar în Ţara Sfântă ele se înmiesc, aşa încât pluteşti ca purtat de un nor. Uneori nici nu ştii ce este cu tine, dacă eşti sau nu mai eşti pe pământ! Şi aceasta nu e valabil numai la mine, ci la toţi care au trecut prin Ţara Sfântă şi au avut bucuria să participe la sărbătorile acestea. Pe lângă Sf. Lumină, una dintre marile revelaţii şi bucurii duhovniceşti ale sărbătorilor praznicale este Schimbarea la Faţă, care se petrece pe Muntele Taborului, în data de 6/19 august, după cum bine ştim, şi care descoperă o faţetă nevăzută a acestei sărbători pe care, desigur, într-un cerc de credincioşi, într-o biserică oarecare din lume, poate nu ai ocazia să o vezi, decât în cazul în care Dumnezeu ar vrea să ţi-o descopere în mod particular. Dar acolo, în văzul tuturor, al miilor de credincioşi sau necredincioşi care participă pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea din 18 spre 19 august, în timpul Sf. Liturghii, coboară asupra Sfântului Munte un nor. Cei necredincioşi - cum i-am şi auzit pe mulţi din ei -, ar spune că este o manifestare meteorologică. Norul acesta este însă cu totul altceva decât norii aceia obişnuiţi, lăptoşi, pe care îi vedem coborând uneori dimineaţa peste munţii noştri. În primul rând, pentru că el are o formă de manifestare cu totul aparte. Începând de la ora la care se petrece în biserică privegherea, vezi, din vârful muntelui, dinspre Nazaret, pe cerul întunecat de noapte, la distanţă foarte mare, dintr-o dată, o bucată portocalie! Şi aceasta se tot mută şi vine exact perpendicular pe biserică şi stă până pe la douăsprezece-unu noaptea sub forma unei limbi portocalii, întunecate, la o distanţă destul de mare, de câţiva kilometri buni de Muntele Taborului. Şi cam pe când începe Liturghia, dar în mod special spre momentul Heruvicului, din orizont începe să se deplaseze acest nor, vine spre munte şi, când se apropie de noi, comportă diverse forme, diverse consistenţe, şi începe să se rupă din el câte o bucată, câte o fâşie, sau mai multe fâşii, mai multe mingi rotunde, lunguieţe, sub formă de îngeri, sub formă de păsări, şi să vină, pe deasupra turlei bisericii - biserica are în vârf, unde este turla, şi o terasă, fiind construită ca mai toate casele în zona orientală, cu terase în capătul clădirii -, unde lumea se urcă şi invocă Duhul lui Dumnezeu! Cuvintele sunt extraordinar de mici să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip… Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic!

Concomitent cu minunea aceasta, se răspândeşte în aer un miros extraordinar parcă de tămâie, dar nu este tămâie; parcă de răşinoase, dar nu este de răşinoase; e o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului. Bineînţeles, se găsesc şi aici cei care să pună la îndoială minunea, spunând că au făcut grecii vreo nouă şmecherie sau că e doar un proces meteorologic. Aici este însă o manifestare generală a bucuriei! Totul tresare de bucurie acolo, ceea ce nu se întâmplă nicicum în alte locuri, în alţi munţi, în cazul fenomenelor meteorologice.

Bineînţeles că după ce vii de pe Tabor, cu priveghere de toată noaptea, cu Liturghie, cu cântări făcute de greci, de arabi, de bulgari, de ruşi şi de români, care toţi cântă Schimbatu-Te-ai la Faţă, Hristoase, în munte, arătându-Le ucenicilor Tăi Faţa Ta, pe cât li se putea!…, nu mai poţi pune preţ de nimic lumesc, ci ai dori să trăieşti aşa veşnic! Şi în cazul acesta, ca şi în cazul Sf. Lumini, arătările acestea, formele acestea de mângâiere sunt tot pentru cei care cred, pentru că aşa cum spune în Scripturi, „am venit să dau celor ce au şi am venit să iau celor ce nu au”! Cum asta, că nu am înţeles niciodată acest cuvânt când eram în afara Bisericii! Păi bineînţeles că Domnul ia de la cei cărora li se pare că au puţină credinţă şi încep să comenteze şi să pună sub lupă existenţa lui Dumnezeu, prezenţa Sa şi manifestările Lui. Iar cei ce cu adevărat cred şi mărturisesc cu sinceritate Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!, acelora li Se relevă bucuria cea mai mare! Într-adevăr, acolo, pe Tabor, îl înţelegi pe Sf. Ap. Petru când Îi spune Mântuitorului că nu-i mai trebuie să plece de acolo! Într-adevăr, nu mai vrei să pleci de acolo, de pe Tabor! Toate manifestările lumeşti, cât ar fi ele de mari, de intense, pălesc în faţa acestei manifestări, infim de mici în raport cu harul lui Dumnezeu! Vă daţi seama cum va fi atunci, în faţa Tronului Ceresc, când vom ajunge acolo…”

Din minunile Ortodoxiei

27 aprilie 2009

Paradoxul vremurilor noastre

26 aprilie 2009

Demisie

25 aprilie 2009

Subsemnatul Dan Stresatu, vă aduc la cunoştinţă

O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,

De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin

Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,

Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;

De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,

Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.

După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,

Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,

Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,

Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,

Atribuţiile simple ale unui copilaş,
Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă

Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,

Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;

Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă

Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.

Vreau să merg cu trotineta “tituind” pe trotuare

Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;

Să nu mă intereseze, pentru anul următor,

Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac

Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;

Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit

Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos

Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;

Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească

Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă

Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,

Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane

Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;

Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!

Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,

De justiţie coruptă, de copii murind de foame;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,

Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,

De ciudata şi parşiva educaţie atee,

De căsătorii de probă şi de droguri în licee;

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,

Unde se oficiază cununii între bărbaţi.

Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,

Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema

Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;

Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate

Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,

Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.

Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,

Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.

Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,

Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;

Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte

Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,

Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;

Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,

Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,

Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?

N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,

Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!

Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez

Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup

De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,

Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,

Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,

Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.

Izvorul Tămăduirii

24 aprilie 2009

În Vinerea Săptămânii Luminate (prima după Paşti), Ortodoxia sărbătoreşte praznicul "Izvorul Tămăduirii". Această sărbătoare religioasă rememorează vindecarea unui orb, ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Aici a fost ridicată, din ordin împărătesc, o biserică cu hramul "Izvorul Tămăduirii".

Sărbătoarea religioasă "Izvorul Tămăduirii" are o vechime de 1500 de ani, din perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare. În ciuda vitregiilor istoriei "Izvorul tămăduirii" de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând credincioşilor bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. La această sărbătoare religioasă, la toate bisericile şi mânăstirile se săvârşeşte o slujbă de sfinţire a apei (aghiasmă), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

În ţara noastră, în peisajul monastic dobrogean, la Mânăstirea Dervent, unde este un izvor tămăduitor, credincioşii se adună la miezul nopţii, aici având loc şi o procesiune religioasă.

Sărbătoarea religioasă "Izvorul Tămăduirii" adună mii de credincioşi şi la o mânăstire aflată în apropierea municipiului Ploieşti (în com. Bărcăneşti) - Mânăstirea Ghighiu. Aici se află un "izvor întemniţat", care şi-a împuţinat debitul "parcă pe măsura credinţei noastre", după cum spun localnicii. Aleea spre izvor este parcursă în această sărbătoare religioasă în genunchi, în semn de recunoştinţă pentru ajungerea la acest izvor al tămăduirii, în Mânăstirea Ghighiu fiind şi o icoană a Maicii Domnului (icoana cunoscută sub numele de Madona Neagră), ea urmărind orice credincios cu ochii plânşi.

Sub semnul acestei sărbători a luminii şi bucuriei mai sunt înălţate biserici şi mânăstiri cu hramul "Izvorul Tămăduirii" la Bucureşti, Maglavit (în jud. Dolj), la Salva (în jud. Bistriţa Năsăud) şi în munţii Neamţului, Mânăstirea Horăicioara (unde se află şi o Icoană Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului). În judeţul Bacău, în apropierea municipiului Oneşti, în satul Bălăneasa, se afla o biserica în construcţie, cu hramul "Izvorul Tămăduirii" .

                                                                              (Ion MORARU – Observator de Bacău)

O minune a Sfântului Gheorghe

23 aprilie 2009

În inima Levantului, în părţile Paflagoniei, este o vestită biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi numită Fratrinomul. Şi fiind aceasta odinioară aproape ruinată, iar locuitorii ţinutului aceluia puţini şi săraci, nu se găsea nimeni s-o dreagă şi s-o înnoiască. Iată însa că o ceată de copii luaseră obiceiul să se joace în locul acela pustiu şi părăsit, iar printre aceştia se afla şi unul mai pirpiriu şi mai sfios din fire, pe care totdeauna ceilalţi îl biruiau şi făceau haz pe seama lui, necăjindu-l foarte. Iar bietul copil, sătul să fie mereu învins şi umilit de tovarăşii săi de joacă, întoarse într-o bună zi privirile înlăcrimate către acea biserică a Sfântului Gheorghe, rugându-se aşa: „Sfinte Gheorghe, bunule, ajută-mă să biruiesc şi eu măcar odată, şi-ţi voi aduce în biserică o bunătate de plăcintă, cum ştie mama să facă“. Şi deodată prinse copilul a obţine biruinţă după biruinţă în jocurile cele copilăreşti, de nu le venea celorlalţi să-şi creadă ochilor! Deci, plin de mare bucurie şi recunoştinţă, dădu fuga acasă şi se rugă de mamă-sa să-i facă o plăcintă pentru a o dărui Sfântului Gheorghe, după cum îi făgăduise. Înduioşată de rugăminţile copilului, dar având şi mare evlavie la Sfântul Mucenic, femeia făcu o plăcintă de-ţi lasă gura apă, iar copilul se grăbi să ajungă cu ea caldă dinaintea altarului. Dar trecând pe acolo nişte negustori şi întrând să se închine în biserică, se îmbiară să mănânce plăcinta cea bine mirositoare, sub  cuvânt că Sfântul n-are trebuinţă  de bucate pământeşti. „S-o împărţim şi s-o mâncăm noi, iar în locul ei să punem tămâie, ca să fie de cinstirea Sfântului!“. Şi aşa făcură. Numai că, terminând de mâncat şi voind să iasă din biserică, nu mai dibuiau uşile, care se făceau mereu ca zidul dinaintea lor. Speriaţi, oamenii prinseră a se ruga şi puseră la altar câte un ban de argint, dar calea tot nu le fu deschisă. Apoi puseră câte un ban de aur, iar în cele din urmă câte-o pungă întreaga, şi numai atunci putură să iasă, ducându-se într-ale lor. Şi cu bănetul acela s-a început, zice-se, înnoirea acelui sfânt lăcaş, mai frumos decât fusese vreodată, căci auzind de acea minune, mulţi dreptcredincioşi săriră într-ajutor, nu numai din ţinutul acela, ci şi din cele învecinate. Iar în acea biserică semne şi minuni nenumărate s-au săvârşit de-a lungul vremii, arătând puterea şi cinstea întru care Sfântul Gheorghe e ţinut de Dumnezeu şi reamintind veşnic că puritatea copilăriei e temei de sfinţenie şi cheie a Împărăţiei Cerurilor.

Este foarte bine

22 aprilie 2009

Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten era creştin şi avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: „Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!”

Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare. Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a zis ca de obicei: „Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!”

Enervat, regele a răspuns: „Nu, nu e bine deloc!” şi a poruncit ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.

Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de canibali şi dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l „prepare”. Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-au eliberat pe rege.

La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat prietenul lui.

– Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului.

Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.

– Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.

– Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!

– Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?

– Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând niciun cusur trupesc, mă mâncau sigur canibalii, aşa că... este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!

ÎNVIEREA DOMNULUI

21 aprilie 2009

HRISTOS A ÎNVIAT - Vasilie Militaru

„Hristos a înviat”, Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă Serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, îl auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu Serafimi în suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi „Hristos a înviat”.

ÎNVIEREA DOMNULUI

20 aprilie 2009

ÎNVIEREA DOMNULUI

19 aprilie 2009

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS - 2009

Hristos a-nviat astăzi falnic din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând glorios

Şi celor ascunşi de-ale iadului porţi,

Le dăruie viaţa şi cerul frumos.

El tuturor zice cu glas iubitor:

Veniţi să vă dau a Mea pace copii!

Veniţi să gustaţi din al dragostei dor!

Veniţi către Mine, voi, suflete vii!

Veniţi de primiţi azi lumină din cer!

Veniţi să păşiţi toţi în raiul deschis,

Pe care cu dragoste iar vi-l ofer,

Căci moartea şi iadul pe veci s-a închis!

Eu, pentru al jertfei şi-al crucii greu drum,

Atâta vă cer - un îndemn părintesc:

Iubiţi-vă unii pe alţii, precum

Şi Eu v-am iubit şi mult vă iubesc!

Vestiţi cu putere: „HRISTOS A-NVIAT!”,

Uniţi-vă-n fapte, în rugă şi-n gând,

Doriţi ca doar Eu să vă fiu Împărat!

V-aştept cu iubire, copii, pe curând!

Cu ocazia PRAZNICULUI INVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, urez tuturor cititorilor acestui blog, tuturor celor care mi-au trimis mesaje de felicitare şi tuturor celor pentru care s-a jertfit Domnul nostru Iisus Hristos, multă pace, sănătate, fericire şi drum bun pe calea mântuirii!

 Frăţiorii mei iubiţi,

 De Hristos blagosloviţi,

 Florile Ortodoxiei, 

 De pe tot cuprinsul gliei, 

 Azi e mare sărbătoare 

 Azi e praznicul cel mare ! 

 Când Hristos a înviat 

 Şi pe toţi ne-a liberat 

 Din a iadului robie, 

 Din cumplita lui sclavie. 

 Deci acest moment fiind 

 Mai măreţ ca orişicând, 

 Să petreacă orice om 

 Cum ne spune Hrisostom: 

 "Cine-i binecredincios 

 Domnului Iisus Hristos, 

 Iubitor de Dumnezeu, 

 Şi la bine şi la greu, 

 Să se bucure vârtos 

 De-acest Praznic prea frumos, 

 Preamărit şi luminat 

 Căci Hristos a înviat ! 

 Cine-i slugă înţeleaptă 

 Cu smerenie în faptă, 

 Bucurându-se, să intre 

 Pentru dragoste-ai fierbinte, 

 În divina bucurie, 

 Căci scăpat-am de sclavie ! 

 De s-a ostenit, postind, 

 Cineva, smerit fiind, 

 Neposomorându-şi faţa, 

 Să îşi ia acum răsplata ! 

 Cine a lucrat de zor 

 Chiar din primul ceas, cu spor, 

 Să-şi primească dreapta plată, 

 Căci e vrednic de răsplată ! 

 Cine a venit cumva 

 După ceasu-al treilea, 

 Mulţumind să prăznuiască 

 Şi pe Domnul să-l slăvească. 

 De-a venit altcineva 

 După ceasu-al şaselea, 

 Să nu fie îndoit, 

 Căci nu fi-va păgubit ! 

 Cine-a-ntârziat cumva 

 Până-n ceasu-al nouălea, 

 Să se-apropie oricum, 

 Ne-ndoindu-se nicicum ! 

 Nici acela să nu plece, 

 Ce-a ajuns la unsprezece; 

 Să nu fie speriat 

 Pentru c-a întârziat, 

 Căci Stăpânul, fiind darnic, 

 Îl primeşte şi pe harnic, 

 Cel din primul ceas sosit, 

 Şi pe ultimul venit; 

 Şi aceluia plăteşte, 

 Şi pe-acesta-l dăruieşte. 

 Fiind mare veselia, 

 Toţi intraţi în bucuria 

 Domnului Iisus Hristos 

 La ăst Praznic luminos. 

 Să ia plată tot creştinul, 

 Şi al doilea şi primul. 

 Din ospăţul delicios 

 Al credinţei în Hristos, 

 Azi cu toţii să gustaţi 

 Şi pe Domnul lăudaţi. 

 Să vă-mpărtăşiţi cu toţii 

 Din prisosul bunătăţii, 

 Iar de moarte n-aveţi teamă, 

 Să uitaţi şi cum o cheamă. 

 Boldul ei a fost înfrânt 

 De Iisus, ce din mormânt 

 Înviind, ne-a izbăvit; 

 Capul morţii l-a zdrobit, 

 Pe tot omul l-a salvat. 

 Da, HRISTOS A ÎNVIAT !" 

SÂMBĂTA CEA MARE

18 aprilie 2009

Iosif cel din Arimateea, ucenic în ascuns al lui Iisus, e cuprins de jale mare şi se mâhni foarte tare. Se duse la Pilat şi începu a se ruga, zicând aşa:

"Ponţianule Pilate,

Dă-mi pe mortul cel urât şi de lume ocărât.

Şi Pilat lui i l-a dat,

El s-a dus de l-a-ngropat.

Luând o pânză frumoasă, într-însa l-a-nvăluit

Şi cu miruri l-a gătit.

Mormântul a fost pecetluit şi de ostaşi păzit”.
       

SÂMBĂTĂ NOAPTEA - DUMINICA ÎNVIERII

         La Caiafa-i veselie şi în cântec e soborul

Fericiţi că nu mai este Mesia Răsculătorul,

Mulţumiţi cu toţi-n suflet că şi-au săturat plăcerea.

Numai vântul parcă spune: Se apropie-nvierea.

La mormânt glumesc soldaţii, la apus e lună nouă,

Şi de-odat-un fulger cade, spintecă văzduhu-n două.

Îmbrăcat cu foc de soare, un Arhanghel se coboară,

Zbor peceţile departe, piatra-n altă parte zboară.

Ca trăsniţi cad păzitorii, la pământ cu toţi de frică

Şi cu Cel ce-nvinse moartea, viaţă nouă se ridică.

A-nviat Stăpânul vieţii, pus cu hoţii şi cu furii

S-a-mplinit în clipa asta toate scrisele Scripturii.

Groapa-i goală, Petru plânge, Ioan strigă prin suspine:

"Unde, unde-ai mers Iisuse, ia-ne şi pe noi cu Tine!”

       Stăpânul vieţii şi al morţii s-a arătat după înviere mereu ucenicilor, pe care-i povăţuia, îi întărea şi le spunea: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor, mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea. Cei ce vor crede şi se vor boteza, se vor mântui, iar cei ce nu vor crede se vor osândi”.
       Aşa şi noi, iubiţi creştini, să ascultăm glasul Stăpânului şi mergând în această lume plină de necredinţă şi de nepăsare, să vestim Cuvântul adevărului până mai este timp. Să-i aducem pe toţi la picioarele Crucii lui Iisus, căci zilele trec ca fumul şi vine moartea când nu vom mai putea face nimic. Vedem cu toţii cât de repede trec zilele şi cât de nestatornică este viaţa aceasta.
       Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda; să ne ferim de necredinţa evreilor, care n-au vrut să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Să fugim de lepădarea lui Petru căci omul se leapădă de Dumnezeu foarte uşor, prin viaţa lui, prin faptele lui, fie din ştiinţă, fie din neştiinţă. Se leapădă pentru bani, pâine, pentru serviciu bun, pentru cinste pământească se leapădă de frica de oameni, din necredinţă sau pentru un trai mai bun. Noi însă ca de satana să fugim de toate păcatele şi mai bine să murim de foame cu Hristos, decât să trăim cu diavolul fără Hristos.

Rugăciune

O, Stăpânul nostru, Prea Milostive Împărate al Slavei, Iisuse Cel ce ai biruit, căci tu eşti biruitorul iadului şi al morţii, nu Te dezlipi de noi robii Tăi. Întăreşte-ne şi fii cu noi în toate zilele, căci fără de Tine nu putem face nimic, şi ajută-ne să biruim toate ispitele, poftele şi fiarele cele apocaliptice ce se războiesc cu noi în tot chipul şi în tot timpul. Fă-ne Tu pe noi biruitori, ca să ne înviezi în ziua Ta cea mare împreună cu toţi sfinţii Tăi pentru vecii vecilor. Amin.

                               (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

Despre cele 5 răni ale lui Iisus

(Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956))

Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm.

Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. În Anglia toată lumea citeşte Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Şi oamenii de stat şi politicienii şi cărturarii şi muncitorii obişnuiţi îşi dau osteneala ca întotdeauna să îşi săreze cuvintele, discursurile, articolele, cărţile prin cuvinte din Sfânta Scriptură, să dea tărie şi podoabă cuvintelor omeneşti prin cuvintele dumnezeieşti, cum s-ar împodobi nişte coliere de sticlă cu diamante.

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus - ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.
Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

VINEREA CEA MARE

17 aprilie 2009

La evrei era obiceiul de Paşte să fie slobozit câte un condamnat la moarte. Era atunci un tâlhar numit Varava. Pilat întreabă poporul: "Pe cine voiţi să slobozesc: pe Iisus sau pe Varava?" Tot poporul a strigat: "Pe Varava", cerând ca Iisus să fie răstignit. Pilat dă sentinţa de moarte, mai ales la remarca fariseilor că dacă va elibera pe Iisus nu este prieten al Cezarului, iar el, ca să nu-şi piardă postul, închide ochii, nu mai vede adevărul.
       O, ce judecată nedreaptă! O, ce cerinţă fără socoteală a poporului. Poporul acesta miluit şi vindecat de Iisus a cerut să fie liberat un tâlhar care făcuse atâtea crime în locul Fiului lui Dumnezeu şi binefăcătorului lor. De atunci, în cursul vremurilor, aşa au făcut şi aşa vor face multe popoare şi mulţi judecători nedrepţi; căci dreptatea şi drepţii vor fi ţinuţi în lanţuri, adevărul  înăbuşit, iar hoţii şi criminalii vor triumfa plini de bucurie săturându-se de libertate.
       După o noapte de stat în închisoare cu picioarele în butuci, de umilinţă şi biciuiri nemiloase, de stat cu picioarele pe table arse, Iisus este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul!" Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!"
       Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus şi îi fac vânt pe scară. El cade, lovindu-se foarte greu. O, Părinte ceresc, vezi pe iubit Fiul Tău pe care L-ai născut mai înainte de veci! În vremea aceasta şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său. Unde sunteţi apostolilor, unde sunteţi ucenicilor?" Toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Acum El este omul care nu mai are pe nimeni lângă El. O, soare, înfricoşează-te şi voi, ceruri, suspinaţi. În această mulţime de popor nu se găseşte nimeni ca să aibă milă de El.
       Durerile care au sfâşiat trupul lui Iisus, bătăile de la stâlpi cu biciuri cu plumb la vârf, cine poate să le spună cu de-amănuntul? Era lovit de moarte peste mâini şi peste spate; când unii oboseau, alţii luau bicele şi-L băteau. Sângele curgea şiroaie, de la cap până la picioare, iar usturimile îi sfâşiau inima de durere. Au venit apoi unii cu o coroană de spini şi i-au pus-o pe cap. Coroana o puneau şi o luau în mod repetat ca să-I facă cât mai multe răni. Aşa s-au împlântat spinii în capul lui Iisus şi unii au rămas acolo până la ziua judecăţii. Atunci îi va scoate şi-i va arăta lumii zicând: "Am stat cu ghimpii în cap şi v-am aşteptat să vă întoarceţi la Mine".
       De acolo L-au dus la un zid unde I-au pus o trestie în mână şi îngenunchind înaintea Lui îi ziceau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor!" Unii îi smulgeau părul şi barba, iar alţii îl scuipau în faţă. S-a înfiorat pământul văzând Crucea rezemată de un zid, pregătită spre a-L primi pe Domnul. Miez de zi şi arde soarele ca niciodată. Soare, arşiţă şi Crucea se împlântă adânc în umăr. Este greu păcatul lumii. Te cutremuri. Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, Dumnezeu poartă azi osânda inimilor vinovate. Ioan zice: "Doamne, cum putut-a oare trădătorul să te vândă" / Cum l-a biruit pe Iuda pofta de arginţi flămândă" / Cine-o să ne mai înveţe, cine plânsul să ne-aline" / Unde ni Te duci, Iisus, ia-ne şi pe noi cu Tine!"
       Sfârşit de suferinţă, Iisus cade din când în când sub greutatea Crucii. O, suflete, suflete, dacă L-ai vedea, ai plânge într-una şi ai suspina. Inimă, inimă, dacă L-ai simţi, ai plânge într-una şi L-ai preaslăvi. La o cotitură a drumului ce duce spre Golgota, nişte femei cu copiii în braţe plângeau. Domnul se întoarce spre ele şi le zice: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri că vor veni zile grele peste voi şi veţi zice: munţilor, cădeţi peste noi, dealuri, acoperiţi-ne că nu mai putem suferi groaza şi mânia aceasta!"
       Suie în tăcere dealul, golindu-şi singur paharul ce I-a fost dat să-l bea. La o răspântie de drum, se întâlneşte cu Maica Sa, care nu-L mai văzuse de joi, de când s-au despărţit în Betania. Văzându-L cu Crucea în spate, a strigat din adâncul sufletului: "Fiul meu cel prea iubit!" A căzut apoi leşinată în braţele sfintelor femei. E cald şi Crucea este grea, sudori se scurg din fruntea Sa, iar spinii îl dor amar. Convoiul îl urmează. Văzând-o pe Maica Lui, multe femei o compătimesc, zicând: "Sărmana femeie, e mama Lui".
       Altele o insultă cu vorbe urâte zicând, că dacă ar fi ştiut să-L crească nu s-ar fi ajuns aici. Câte n-a auzit Prea Curata Fecioară din gurile spurcate ale hulitorilor! Ea însă mergea cu suspinuri în urma Fiului ei zicând: "Fiul meu, unde te duci, Fiul meu! Oare mai este o nuntă ca aceea din Cana Galilei să le prefaci apa în vin? Unde mergi aşa grăbit Fiul meu? Să-i saturi cu pâine şi peşte ori să le vindeci bolile? O, Fiul meu cel prea dulce, unde mergi aşa grăbit?"
       Împovărat de greutatea Crucii, Iisus ajunge iarăşi la o răspântie, unde i se înfăţişează o fecioară numită Veronica cu o mahramă pe care I-o dă Domnului să se şteargă de sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa. Atunci S-a imprimat faţa Domnului pe acea mahramă, pe care Veronica a primit-o ca răsplată şi care există şi astăzi în Biserica creştinilor. Fiind cald şi nemâncat, iar Crucea foarte grea Iisus a căzut iar sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, anume Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea. Simion duce Crucea în vârful Golgotei, iar Domnul arată lumii şi nouă umărul Său jupuit de greutatea Crucii.
       Ajunşi în vârful Golgotei, Domnul zice: "Poporul Meu, ce vreţi să-Mi faceţi poporul Meu, de ce voiţi să Mă răstigniţi? Pentru ce, poporul Meu, pentru că am dăruit viaţă la cei morţi în păcate, la cei bătuţi de soartă am împărţit dreptate, pentru că am potolit durerea în inimă străină şi am alinat amarul la cei care suspină? Fiindcă la morţi am dat viaţă, la orbi am dat lumină? Poporul Meu, pentru ce? Poporule îndărătnic, îmi dezbraci cămaşa de pe Mine! Cu asta îmi plăteşti Mie, popor aprins de patimi, de ură şi mânie!"
       Domnul plânge mult. Fiind întrebat, răspunde: "Cum să nu plâng, când văd că sufăr durerile amare şi văd cum astăzi satana vă poartă-n gheare, poporul Meu". Miez de zi. Golgota geme azi sub cea mai grea povară. Răcnet răguşit de ură şi două cruci se ridică. Cuie, funii, scări şi tot mai greu ciocanul pică şi între două cruci pe culme, o altă Cruce se ridică. Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu, iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. Se rupe carnea şi sângele curge şiroaie pe Cruce.
       Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit în vârful Golgotei între doi tâlhari, unde a fost adăpat cu fiere şi oţet, unde a făgăduit tâlharului raiul, unde a încredinţat pe Maica Sa ucenicului Ioan, zicând apoi: "Săvârşitu-s-a", adică s-a împlinit scriptura. Şi-a plecat apoi capul zicând: "Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu!" Ca răspuns din partea Tatălui ceresc, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi în întunericul acela umblau cei morţi care înviaseră printre cei vii, iar aceştia din urmă strigau îngroziţi ca să plece dintre ei.
       Aceste semne înfricoşate le-au văzut şi le-au trăit cu toţii în acele clipe de groază. Se înnoptase dintr-odată şi soarele şi-a stins lumina. Jos, sub Cruce, Mama Lui plânge cu Maria Magdalena. Cerul se îmbracă în noapte, totul prinde să se-nfioare. Ucenicul şi cu Mama Lui plâng de jale. Vântul vâjâie puternic; Ioan strigă printre suspine: "Unde ni Te duci, Iisuse? Ia-ne şi pe noi cu Tine!"
       Ucenicii închişi în casă de când L-au prins pe Învăţătorul lor, stau şi aşteaptă. N-au gustat din seara aceea nici odihna şi nici somnul. Se căiau cu toţii că au părăsit pe Domnul. Petru nu mai putea de-atunci să-şi stăpânească plânsul, căci de-atâtea ori pe faţă el s-a lepădat de Dânsul.

                                 (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

În lumea secularizată în care trăim, asistăm la un recul al religiei, fără precedent, căci societatea se păgânizează pe zi ce trece. Datorită fenomenului modernităţii, necredinţa se extinde din ce în ce mai mult. Mulţi oameni au devenit indiferenţi la chemarea Bisericii, ba mai mult, au ajuns să facă glume, să ironizeze chiar Patimile (Pătimirile) Domnului.

Se ştie că, în limba română, cuvântul „patimă” înseamnă suferinţă, martiraj, mucenicie, chin, dar mai are şi o altă semnificaţie, aceea de pasiune, pornire nestăpânită, dragoste trupească, viciu. Din această cauză unii, certaţi cu Biserica, referindu-se la perioada îndoliată prin care trecem, vorbesc cu două înţelesuri, spre a-i amuza pe cei din anturajul lor nesănătos. Sărmanii! Ei nu ştiu că Porunca a treia spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”.

Am auzit un teolog spunând că bine ar fi dacă am folosi în loc de expresia „Patimile Domnului”, expresia „Pătimirile Domnului”, căci cuvântul „pătimire” are mai mult sens de suferinţă decât de altceva. Subscriu la ceastă propunere, pentru că trebuie să fim foarte atenţi cum vorbim cu cei din jurul nostru, fiindcă speculează orice cuvânt, orice neatenţie; le dăm „apă la moară” şi ne facem şi noi vinovaţi de păcatele lor. La fel şi cu expresia „dreaptă socoteală”. Bine ar fi dacă am zice „dreaptă socotinţă”.

Unii îşi urează în această perioadă „Paşte fericit”, expresie care este, la fel, speculată de lumea necredincioasă, căci „paşte fericit” mai poate însemna şi să paşti iarbă fericit. Vedeţi ce subtilitate, ce-i învaţă vrăjmaşul! Vedeţi cum râde lumea de neatenţia şi superficialitatea noastră. De aceea, când trimitem o felicitare, trebuie să ne referim în mod expres la Învierea Domnului: „Cu ocazia Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos…”. Să scriem Iisus cu doi de „i” şi să nu folosim texte preluate de pe nu ştiu ce site, care poate nu e tocmai ortodox.

Când vorbim sau scriem despre lucruri sfinte (şi nu numai), să evităm, pe cât e posibil, cacofoniile. Şi mai pot fi şi alte exemple.

Fiind cu luare-aminte la fel în care vorbim sau scriem, nu le dăm oamenilor prilej să păcătuiască. Este, aşadar, din partea noastră un gest al dragostei.

Ouăle roşii

Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.

Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.

Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.

Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:

- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.

Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!

Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!

De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!

De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

În privinţa ouălelor roşii mai sunt şi alte istorioare, însă despre ouăle galbene, sau verzi, sau albastre, n-ai să găseşti niciuna de luat în seamă, fiindcă n-au nicio legătură cu sângele vărsat de Mântuitorul pe cruce. Şi totuşi creştinii vopsesc ouăle şi în aceste culori, fără să cunoască semnificaţia acestei tradiţii, fără să întrebe preotul. Poate veţi zice că sunt lucruri minore; sunt altele mai grave. Aşa este, dar mi-e teamă să nu se ajungă la situaţia când de Paşti toate ouăle roşii vor fi de fapt... galbene, pierzându-se fundamentul pentru care ar trebui să fie roşii.

JOIA CEA MARE

16 aprilie 2009

În dimineaţa acestei zile, Iisus trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească locul unde spre seară avea să mănânce Paştele cu ucenicii Săi. Această zi a petrecut-o tot în Betania, lângă prea-iubita Sa Maică, pe care căuta s-o liniştească cu cele mai dulci cuvinte, fiindcă presimţea că prin inima ei de mamă va trece sabia cea proorocită de bătrânul Simeon.
       Ochii ei cei sfinţi şi frumoşi vărsau necontenit lacrimi amare şi ruga pe Fiul ei să nu se ducă în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, fiindcă ştia că evreii sunt învrăjbiţi şi caută să-L omoare. Căzând în genunchi în faţa Fiului ei, îl ruga zicându-i cu durere: "Fiul meu cel prea dulce, nu te duce în Ierusalim, asculte pe Maica Ta, că evreii Te vor prinde şi te vor omorî". Atât era de sigură de suferinţele Fiului său în aceste zile, că de multă întristare cădea jos copleşită şi dacă n-ar fi fost sfintele femei ca s-o mângâie şi să o reţină, s-ar fi desfigurat smulgându-şi părul şi zgâriindu-şi faţa de multă durere.
       Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat-o, a mângâiat-o, spunându-i că a venit vremea şi trebuie să meargă la Ierusalim. Şi-a luat rămas bun de la ea, a lăsat-o în grija sfintelor femei şi a plecat întristat şi îngândurat de durerea cea amară pe care o lăsa în urmă.
       Mergea încet, trist, domol şi liniştit, gândindu-se la toată viaţa Lui pământească, la peştera cea săracă unde S-a născut, la drumul Egiptului cu suferinţele îndurate în pribegie, la munca cea mântuitoare a propovăduirii, la calea spre apele Iordanului ca să primească botezul de la Ioan. Se gândea la toate minunile şi învăţătura răspândită în timpul celor trei ani şi jumătate prin localităţile Iudeii, chemând la viaţă nouă, la pace şi dreptate.
       După atâtea binefaceri pe care le făcuse poporului suferind, vedea cu Duhul Său uneltirile celor mari, ticăloşia celor răi, trădarea ucenicului, vedea urcuşul Golgotei şi simţea pe umerii Săi povara Crucii înfiorându-se de străbaterea piroanelor prin mâini şi picioare. Odată cu venirea serii, se apropia şi ceasul patimilor, cu pas domol se îndreaptă spre locul unde va cina cu ucenicii Săi pentru cea din urmă oară. Înainte de a se aşeză la masă spală picioarele ucenicilor, pildă de adâncă smerenie, spală picioarele celui ce avea să-L vândă, iar Iuda nu se împotriveşte, nu se ruşinează.
       Aşezându-se la masă a binecuvântat pâinea şi a dat-o ucenicilor zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!" Luând apoi paharul cu vin, binecuvântându-l a zis: "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu a legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor". A spus apoi ucenicilor Săi planul ticălos al vânzării, zicându-le: "Adevăr zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde!"
       După ce au cinat cu toţii, au mers împreună pe muntele Măslinilor şi lăsându-şi ucenicii să vegheze, Iisus se depărtează şi intră în grădina Ghetsimani. Îngenunchează şi întinde mâinile către cer în liniştea nopţii, între măslinii sălbateci, rugându-se cu lacrimi de sânge şi zicând: "Tată, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!"
       Pe când se ruga cu cele mai fierbinţi lacrimi, ce cădeau pe pământ amestecate cu sudorile de sânge, deodată grădina Ghetsimani se umplu de ostaşi cu făclii aprinse în mână. În fruntea lor mergea Iuda. Se apropie de învăţătorul său şi-l sărută, arătând astfel pe Cel vândut pe 30 de arginţi. Ostaşii îl leagă pe Hristos ca pe un răufăcător, ucenicii se risipesc, fug şi se ascund, văzând cele întâmplate. Iisus este dus înaintea lui Pilat şi a arhiereilor Anna şi Caiafa. Pilat L-a întrebat: "De ce eşti Tu vinovat?" Domnul nu-i răspundea, numai ochi-i lăcrămau. Fariseii, soldaţii, toată gloata îi cer moartea-n gura mare: "Răstigneşte-L, o, Pilate!" Pilat întreabă pe Domnul, zicându-I: "Neamul Tău şi tot poporul Te-au adus la mine, ce-ai făcut?"
       O, Pilate, de ce întrebi ce-a făcut, tu, care ai auzit de multele Lui minuni, de învăţătura Lui cea sfântă. Deschide ochii, o, Pilate, şi înţelege că Acesta a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi lumina, marea şi izvoarele apelor, păsările şi animalele, plantele şi toate cele ce se văd şi nu se văd, precum şi dulceaţa pământului şi parfumul florilor.
       Un singur lucru nu a făcut: păcatul. Dacă nu vrei să crezi, întreabă mulţimea pe care a săturat-o cu cele cinci pâini şi doi peşti, întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte diavoli, întreabă pe Zaheu vameşul şi pe Lazăr cel mort de patru zile; întreabă pruncii Ierusalimului. Toate acestea Pilat le cunoaşte, ştie bine că nu are nici o vină, şi totuşi îl osândeşte la moarte, la moarte pe Cruce.

                                 (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

MIERCUREA CEA MARE

15 aprilie 2009

Ziua aceasta a petrecut-o întreagă în Betania unde avea prieteni dragi, pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile lui, Marta şi Maria, pe Simon leprosul şi pe mulţi alţii. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump pe care l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului, când şedea la masă. Iuda cel iubitor de argint a mustrat-o pe femeie pentru această risipă susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii împărţiţi săracilor. Iisus însă a zis: "Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare".
       Pe când Iisus se afla cu ucenicii în Betania, în Ierusalim se uneltea răzbunarea fariseilor şi cărturarilor. Ei s-au strâns şi au hotărât în unanimitate moartea Mântuitorului. În acest timp, iată că se apropie Iuda Iscarioteanul şi le făgăduieşte a-i ajuta, zicându-le: "Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da în mâinile voastre?" Ei s-au învoit cu el să-i dea 30 de arginţi.
       Pământul nu s-a cutremurat, soarele străluceşte mai departe peste omenire, frunzele măslinilor foşnesc deasupra celui ce se roagă în această seară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei care vor striga: "Să se răstignească!" Dacă atunci lângă Iisus era un Iuda, câţi nu se vor fi mai născut şi câţi nu s-or mai naşte până la sfârşitul veacurilor, ca să-L vândă pe bani, să-L trădeze pe Mântuitorul sufletelor noastre? Vai acelora însă, că era mai bine să nu se fi născut.
       Iată de ce Sfânta Biserică pomeneşte foarte des fapta mârşavă a trădătorului Iuda, ca să audă toate urechile creştinilor şi să ia aminte. Dar vai, sunt astăzi atâtea iude, care vând pe Mântuitorul pe orice lucru de nimic. Aceştia sunt cei care neagă existenţa lui Dumnezeu şi cei ce se luptă pe toate căile ca să încurce sau să distrugă învăţăturile Lui, Biserica Lui. Grozav lucru este acesta, căci Iuda pentru trădare nu şi-a agonisit numai spânzurătoare, ci şi muncile cele nesfârşite ale iadului.

                                 (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

MARŢEA CEA MARE

14 aprilie 2009

Domnul se odihneşte peste noapte între prietenii Săi dragi din Betania. În zorii zilei Iisus vine iarăşi în Ierusalim unde-L aşteaptă ura şi furia fariseilor, saducheilor şi cărturarilor. Urcă treptele de piatră ale templului, vorbeşte poporului care era dornic să primească minunatele lui învăţături şi iarăşi mustră cu asprime făţărnicia şi masca evreilor.

Vorbeşte apoi despre pilda celor zece fecioare, despre datoria fiecăruia de a-şi pregăti sufletul pentru a fi gata oricând să întâmpine pe Domnul, zicându-le: "Privegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului are să vină. Ţineţi aprinse candelele credinţei, candelele iubirii aproapelui, fiţi pregătiţi a răspunde celui ce vă va întreba dacă aţi iubit pe aproapele vostru".

Bunul Iisus dezvăluie taina dreptei judecăţi, răsplata sau osânda, după împlinirea sau neîmplinirea poruncilor. Inimile împietrite au rămas însă fără răspuns, au rămas neclintite ca nişte stânci ale urii, căci erau sufletele lor stăpânite de diavolul răutăţii şi n-au putut înţelege adâncul tâlc al predicii Mântuitorului. Urechi n-au avut să audă şi nici ochi să vadă.

Aceasta a fost predica de pe urmă către popor a Domnului, aceasta a fost legea statornicită de El, ca toţi cei ce cred şi mărturisesc numele Lui să trăiască în iubire şi să vestească iubirea. De azi înainte Iisus nu mai vorbeşte mulţimii. Timpul este aproape şi cele din urmă cuvinte le dăruieşte prietenilor Săi, acelora care aveau să semene pretutindenea sămânţa cea bună a Evangheliei, după care împreună cu ucenicii Săi părăseşte cetatea urii şi răzbunării, îndreptându-se spre locaşul de pace şi tihnă al prietenilor Săi din Betania.
       La evrei se apropia Paştele, de aceea fariseii şi cărturarii plini de duşmănie pe Iisus, pentru că tot poporul venea după Dânsul, căutau prilej ca să-L omoare înainte de a sărbători ei Paştele.

                                  (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

LUNEA CEA MARE

13 aprilie 2009

Să însoţim şi noi pe Hristos şi să trăim suferinţele Lui în aceste zile de tristeţe şi durere. Să mergem pe urma paşilor Lui să vedem cu ochii noştri şi să auzim cu urechile noastre cele ce se vorbesc despre El. Să deschidem inima larg, iar ochii să picure din belşug lacrimi pentru păcatele noastre, căci El pentru noi s-a rănit şi în locul nostru a răbdat bătăile, Crucea şi piroanele, hulele şi toate durerile.

       Suntem în Săptămâna Patimilor. Este luni dimineaţa. Glasurile puternice care ieri strigau "Osana!”, s-au potolit. Ierusalimul întreg pare că doarme. Sub mantia soarelui primăvăratec ce poleieşte cu aur şi argint uliţele şi casele cetăţii, încet, încet, oraşul se trezeşte. Ici şi colo se strâng cete de preoţi care şoptesc în taină cu chipuri încruntate.
       Aceştia se adună şi şoptesc între ei privind plini de ură spre norodul sărman care întâmpinase ieri pe Nazarineanul ca pe un împărat. Cei mai înfierbântaţi sunt cărturarii, fariseii şi bogaţii, dregătorii cetăţii, împotriva cărora Iisus rostise deseori cuvinte grele de osândă pentru fărădelegile lor, pentru inima lor împietrită faţă de suferinţele celor săraci. Ei pun astăzi la cale răzbunarea. Se pregătesc de luptă. Dacă ieri a fost biruinţa lui Hristos, mâine trebuie să fie biruinţa lor.
       Frământarea creşte, uliţele se umplu de lume, cetatea e plină de freamăt, mulţime mare se îndreaptă spre templu ca să audă cuvântul tâlcuitorilor legii. În depărtare, pe drumul prăfuit se coboară dinspre Betania sărbătoritul de ieri, Iisus. Înconjurat de ceata ucenicilor Săi păşeşte încet, liniştit, spre oraşul revoltat.
       La margine de drum un smochin îşi întinde ramurile pline de frunze. Iisus se simte flămând şi îşi ridică privirile spre ramuri. Caută în copac, şi în şoaptă zice: "Numai frunze, mulţime de frunze şi nici un rod!” Ochii Lui se pleacă întristaţi şi buzele Lui şoptesc cu amărăciune: "De acum în veac să nu mai fie rod în tine!” Deodată se usucă pe loc, toate frunzele căzând învârtindu-se. Ucenicii înmărmuresc plini de mirare. Domnul le tâlcuieşte minunatul fapt, arătându-le cum trebuie dat pierzării cel ce vieţuieşte pe pământ fără să aducă roadă faptelor bune.
       Ceata întreagă porneşte mai departe. Se apropie de Ierusalim, intră în cetate, se îndreaptă spre templu; Iisus urcă scările de piatră. Iată-L la uşă. Privirile pline de ură ale preoţilor îl întâmpinară. Din toate colţurile, ochii se îndreaptă spre El. Căpeteniile preoţilor încearcă să-I întindă curse ispitindu-L cu întrebări viclene şi meşteşugite. Domnul însă îi ruşinează cu răspunsurile Lui, descoperindu-i ca pe nişte neştiutori ai scripturilor şi mustrându-i pentru răutatea lor.
       Smochinul cel din marginea drumului, care era plin numai de frunze, închipuia Biserica evreiască dimpreună cu toţi arhiereii şi preoţii Vechiului Testament, care erau plini numai de vorbe goale, fără faptele adevăratei credinţe, fără duh de viaţă şi fără roadele bogate pe care le căuta Iisus şi pe care le caută şi la noi creştinii şi ucenicii Bisericii Lui până la sfârşitul veacurilor.
       Aşa cum unui om nu-i trebuie numai umbra şi frunza copacului, nici Lui Iisus nu-i trebuie creştinul care are doar formele credinţei, dar e lipsit de roadele dreptăţii, milei şi iertării. După ce Domnul îi mustră fără putinţă de răspuns, începu să vestească celorlalţi credincioşi ai Săi cuvântul adevărului. El vesti dărâmarea Ierusalimului şi dreapta Sa judecată, apoi ieşi din templu învăluit de umbrele înserării şi urcă domol spre muntele Măslinilor.                   

                                  (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI)

Mai sunt câteva zile până la marele praznic al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, timp în care trebuie să ne pregătim mai intens sufleteşte şi trupeşte pentru marea sărbătoare a creştinătăţii. Sunt convins că dumneavoastră, cei care mai faceţi câte un „popas duhovnicesc” şi pe aici, v-aţi pregătit şi vă pregătiţi în continuare pentru Sfânta Înviere, dar trebuie să ne gândim şi la fraţii noştri, tot ortodocşi, care încă n-au gustat dulceaţa trăirii ortodoxe, şi să facem un pic de jertfă spre a-i ajuta şi pe dânşii, îndemnându-i, cu mult tact, la SPOVEDANIE. Să nu-i silim, să nu-i înfricoşăm, ci cu răbdare  să le  explicăm importanţa  acestei sfinte taine, ca s-o facă din convingere. Unii vă vor spune că n-au ţinut post şi, de aceea, nu pot să se spovedească. Aceasta este o ispită; ca omul să nu poată niciodată să se spovedească. Spuneţi-le să meargă aşa şi să spună duhovnicului şi faptul că n-au ţinut post, dintr-un motiv sau altul.

E TIMPUL SPOVEDANIEI, căci nu ştim ce ne oferă viitorul imediat. Să nu ne mulţumim cu faptul că noi ne-am spovedit, ci să ne gândim şi la cel de lângă noi. Aşa împlinim porunca dragostei. Şi dacă reuşiţi să convingeţi pe cineva să se spovedească, aţi făcut o faptă bună mai mare decât toate faptele bune pe care le-aţi făcut în tot Postul acesta, căci zice Mântuitorul: „N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte”, iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate”. (Iacov 5,19-20)

Duminica Floriilor

12 aprilie 2009

Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele DOMNULUI, Împăratul lui Israel! (Ioan XII, 13)

Troparul praznicului

„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.”

Rugăciune

O, Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul noului Israel, vezi starea noastră în care ne găsim. Iată-ne loviţi din toate părţile de-o mulţime de rele. Suntem orbi, luminează-ne, suntem nestatornici şi slabi, întăreşte-ne. Ajută-ne să nu Te mai întristăm prin păcatele noastre.

Fereşte-ne ca nu cumva astăzi să strigăm „Osana”, iar mâine să zicem ca vrăjmaşii Tăi: "Să se răstignească”. Fereşte-ne, Stăpâne, ţine-ne mintea întreagă. Tu eşti Dumnezeul nostru, Împăratul şi Părintele nostru şi pe Tine Te vrem şi Te iubim şi Ţie să-Ţi slujim acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

                   (Ierodiacon Visarion Iugulescu - PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST -

                                                                                                       Duminica Floriilor)

O pildă de dragoste

11 aprilie 2009

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.

Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.

Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la biserica din apropiere.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.

În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?

Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă: Poate că voia să vă încurajeze?
 

Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta? Ai simţit vreodată ceva asemănător sentimentelor pe care această povestire le invocă?

Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască.

Ai fost vreodată dezamăgit pentru ceva, care ai crezut că va fi minunat, dar care s-a dovedit ulterior a fi mult mai puţin de atât? Ai primit vreodată încurajări fără rezerve şi nu ai apreciat la acel moment importanţa lor? Ai simţit vreodată invidie cruntă faţă de o persoană căreia ai fi vrut să îi iei locul?

Sunt conştiinţa ta, răspunde-mi!

Nimic nu este întâmplător

10 aprilie 2009

Ce ne mai supărăm atunci când în viaţa noastră cotidiană îşi fac loc unele neplăceri, cum ar fi: nu sună ceasul şi întârziem la serviciu (poate că    l-aţi şi trântit de podea); nu porneşte maşina; vărsăm din greşeală cafeaua pe haină etc. Dar, nimic nu este întâmplător. Orice se întâmplă în viaţa noastră este spre binele nostru.

După evenimentele de la 11 septembrie 2001, o firmă a invitat membrii rămaşi ai altor firme, care fuseseră afectate de atentate, să împartă spaţiul de birouri rămas disponibil.

La una din întâlnirile de dimineaţă, au fost povestite motivele pentru care supravieţuitorii au rămas în viaţă; cum de n-au fost în birouri în momentul exploziilor. Motivele lor au fost toate lucruri „mărunte”.

Aşa cum probabil aţi mai auzit, directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa;

Un altul a rămas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi;

O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu sunase ceasul deşteptător;

Un altul a pierdut autobuzul;

Un altul şi-a murdărit hainele cu mâncare la micul dejun şi a trebuit să se schimbe;

Altuia nu i-a pornit maşina;

Unul s-a întors să răspundă la telefon;

Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la şcoală;

Altul nu a găsit un taxi.

Exemplul care i-a uimit pe toţi a fost al unui om care se încălţase cu o pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea. Pe drum spre serviciu, l-au ros pantofii şi s-a oprit la farmacie să cumpere leucoplast. De aceea este în viaţă astăzi.

Când ne blocăm în trafic, când pierdem un lift, când ne întoarcem din drum să răspundem la telefon.... adică toate acele lucruri mărunte care ne enervează, să ne gândim că... nimic nu e întâmplător. Când dimineaţa ta pare că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, când nu găseşti cheile maşinii, când prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te mai supăra. Când toate acestea se întâmplă fără voia ta, gândeşte-te la ceea ce ai citit mai sus. Pronia divină, care se îngrijeşte de păsările cerului şi de crinii câmpului, cu mult mai mult se va îngriji de cununa creaţia Sale – omul.

Vinovatul dovedit

9 aprilie 2009

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, brutarului i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:

- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

- Să-mi fie iertat, zise ţăranul, dar sunt nevinovat.

- Cum îndrăzneşti să minţi? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!

- Aşa este, omule? spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?

- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani.   Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care, zice el, are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

                                                                             (Pilde şi istorioare duhovniceşti cu tâlc)

Glasul florilor

8 aprilie 2009

Închin această poezie tuturor creştinilor care poartă nume de flori, dar şi celor care sunt la suflet precum florile de primăvară.

Se vesteşte peste codri, că a iernii bold se curmă,

Iar de astăzi, primăvara a ajuns din nou la cârmă.

Razele fierbinţi de soare, auzind că-i primăvară,

Se reped într-o năvală peste-a iernii plăpumioară.

Bucuriile zăpezii, fără să se-mpotrivească,

Lasă-n voie primăvara, peste lume să domnească.

Veselia învierii se revarsă-n tonuri vii

Peste flori şi rămurele, peste codri şi câmpii.

Revenind din nou la viaţă, toate florile de-afară,

Pregătesc pe-a lumii scenă, un concert de primăvară.

La acest măreţ spectacol, floricele mii şi mii

Îşi anunţă, iar, prezenţa, cu măiestre melodii.

Vin din vale ghioceii cu zăpadă pe trăsură,

Ca să cânte, în tăcere, cei dintâi, o uvertură;

Vin în urmă toporaşii hotărâţi să cânte iară,

La slăvita înviere, în parfum de primăvară.

Vin în grabă liliecii, zambiluţele, salcâmii;

Vin frumoasele narcise de pe-ntreg cuprinsul lumii.

Toată floarea cea vestită a întregului pământ,

Vrea s-aducă azi, pe scenă, Creatorului un cânt.

Rând pe rând pe scenă urcă mii de flori, frumos gătite,

Inundând văzduhul straşnic, cu parfumuri diferite.

Revărsând în jur mireasmă, unele din ele cântă,

Iară altele, prin straie, ochiul dulce ţi-l încântă.

Ghioceii, într-un suflet, cântă oda bucuriei,

Iar un cor de violete, simfonia modestiei;

Sus, pe scenă, liliacul cântă despre tinereţe,

Iar magnolia vorbeşte despre-a florilor nobleţe.

Trandafirii te încântă cu dragi versuri de iubire,

Gălbenelele zic dulce despre dor şi fericire,

Laurii vorbesc de faimă, crinii albi de puritate,

Iar trifoiul dă o pildă tandră de loialitate.

Albăstreaua te uimeşte cu a ei delicateţe,

Iar ferigile zic stihuri parfumate cu francheţe;

Bradul tuturor vorbeşte, cu mult dar, de veşnicie,

Iar măslinul cântă vrednic imnul păcii, cu tărie.

Şi aşa, cu-a sa mireasmă, sau hăinuţă hărăzită,

Fiecare floricică, vesel cântă sau recită,

Aducându-şi fiecare mulţumirea şi obolul

Pentru Cel ce le-a dat viaţă, pentru Tatăl Creatorul.

Fără tobe, fără zbucium, glasul florilor răsună

Şi încing o horă mare, împletite-ntr-o cunună.

Festivalul lor se-ntinde până-ntr-un târziu de toamnă,

Iar a lor mesaj profetic strigă tare şi ne-ndeamnă:

Lume, lume trecătoare, fii ca noi în astă viaţă,

Un buchet de floricele cu iubire şi speranţă,

Căci precum noi înviat-am, din a iernii noapte grea,

Tot aşa şi omenirea, negreşit va învia.

...... 

Ce frumoasă este lumea florilor şi-a ei simţire,

Care este pentru oameni pildă vie de trăire,

Căci nu vezi la ele ură, nu vezi hulă, nu vezi ceartă,

Nici nu se invidiază, nici nu se mândresc vreodată.

Chiar de sunt, câteodată, năpădite de ciulini,

Ele înfloresc voioase şi sub spini, sau mărăcini.

Din a lor mireasmă, ele împrumută cu plăcere

Şi acelor ce fac umbră, şi-s pricină de durere.

Numai tu om fără minte şi grozav căzut din har,

Nu poţi suferi harisma fratelui primită-n dar,

Sau de-o ai, altă durere, căci cu dânsa te mândreşti,

Iar pe cei lipsiţi de daruri, repede îi osândeşti.

Nu ai vrea ca, tu, de astăzi să devii o scumpă floare?

Căci şi tu ai nişte daruri, ce nu-s puse în valoare.

Fii mireasmă pentru semeni, fii la fapte cu tupeu

Şi fă haină luminoasă, haina sufletului tău!

Sfaturi pentru desăvârşire

7 aprilie 2009

A zis avva Evagrie Ponticul:

Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea.

Pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea.

Mânia o domoleşte desăvârşit citirea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare şi mai mult strică decât folosesc.

De-ale Postului

6 aprilie 2009

Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană oarecare, ce creştea în acea pustie.

Mai târziu a început a gândi şi a grăi în sine, zicând: în zadar mă necăjesc de atâţia ani aici, în această pustie şi nu mănânc decât această buruiană şi nici o descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nici o  minune n-am făcut, precum făceau alţi părinţi înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de nici un folos şi să ies în lume, că şi acolo cel ce vrea să se mântuiască, se mântuieşte. Aceasta gândind el şi vroind să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului şi stându-i înainte, i-a zis: ce vrei să faci, bătrânule? Pentru ce primeşti în inima ta acele gânduri şi sfaturi vrăjmaşe? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta doreşti, că de atâţia ani trăieşti, aici în această pustie şi Dumnezeu te hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte ca şi unuia din lavră? Deci, pentru ce te supui sfatului vrăjmaşului? De acum să nu te mai supui gândurilor şi sfatului vrăjmaş şi şezi aici, în acest loc până la sfârşitul tău, şi te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea smerenie şi răbdare! Iar el fiind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieţii sale şi s-a mântuit.

*

Un bătrân oarecare, pustnic, se înfrâna să nu bea apă patruzeci de zile, şi când era căldură mare, îşi spăla paharul cel de băut apă şi umplându-l cu apă îl punea înaintea sa. Odată l-au întrebat fraţii, zicând: de ce faci asta părinte, că de apă posteşti şi nu bei, iar paharul îl umpli cu apă şi-l pui înaintea ta? Bătrânul le-a răspuns: pentru ca văzând paharul plin cu apă înaintea mea mai multă sete şi poftă să-mi fie, şi să mă silesc să pătimesc şi să rabd, ca mai multă plată să iau de la Dumnezeu.

*

Zis-a un bătrân: unii oameni sunt din firea lor tăcuţi posomorâţi şi nu grăiesc, nici vorbesc mult, ci tăcerea acelora nu câştigă dar. Alţii sunt tăcuţi pentru lauda şi slava omenească, şi aceia nu se folosesc cu nimic din tăcerea lor. Iar alţii sunt tăcuţi pentru Dumnezeu şi aceasta este cu adevărat faptă bună şi dobândesc dar de la Dumnezeu.

* 

Zis-a un bătrân: fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei iar postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului; deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor.

 *

Zis-a iarăşi: fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac şi flămând şi aşa să posteşti.

Săvârşirea Cuvioasei Maria Egipteanca

5 aprilie 2009

                                                                       poem de Sf. Ioan Iacob Hozevitul
 

În lunca Sfântului Iordan
Aşteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.

Ce ai bătrânule Părinte,
De eşti aşa nerăbdător
Şi tot priveşti în "ceea parte`
Cu ochiul tău iscoditor?

Ai pus vreo undiţă în apă
Şi n-o găseşti la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?

Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Şi-i lucru de mirare Avvo,
Că-ţi vine dor a pescui!

Aşa s-ar fi mirat oricine
Văzându-l pe bătrân şezând
La miezul nopţii langă apă
(Pescar pe el l-ar fi crezând).

Dar după cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De stă aşa în nemişcare,
Rugându-se necontenit.

Privind mai bine, vom cunoaşte
Că este "Pustnicul Zosima`,
El poartă mantie în spate,
La piept: Epitrahil şi schima.

Un vas bisericesc în mână,
El ţine prea cuviincios
Având dumnezeiescul Sânge
Cu Sfântul Trup al lui Hristos.

În vremea asta el aşteaptă
Din ceea parte de Iordan,
Să vie spre împărtăşire
"Sihastra de neam Egiptean`.

Un an de zile se-mplinise
De când s-a înţeles cu ea
S-aducă "Sfintele` Bătrânul
Şi-acuma ea întârzia!

În mintea lui i se strecoară
O bănuiala cu fior:
"Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Să vad acum acel"!

Şi dacă vine ce voi face?
De luntre nu m-am îngrijit`!
Acestea cugetând Bătrânul
Un plâns amar l-a năpădit.

Dar numai iată că zăreşte
Pe Sfânta pustnică venind
Deasupra apei (ca pe gheaţă)
Mirat o vede el păşind.

Pe trupul ei pârlit de soare
Şi ca o scândură uscat
Ea poartă doar o zdreanţă veche
Pe care Pustnicul i-a dat.

În ziua când era să moară
Atuncea s-a împărtăşit
Şi pentru asta pe Zosima
Mai înainte l-a vestit.

Căci vrând să moară neştiută
I-a zis să vie la un an
S-o afle ca mai înainte
De ceea parte de Iordan.

Cu multă nerăbdare Avva
În anul următor venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.

Iar în nisip era scrisoare
Cu ziua săvârşirii ei:
Că-i este numele "Maria`
S-o-ngroape după obicei.

Cântându-i cele cuvenite
Şedea Bătrânul cugetând,
Că nu avea nici o unealtă
Să-i facă groapa în pământ!

Dar, O! Minune prea slăvită!
Venind un leu înfricoşat,
Cu ghearele scobind îndată,
Mormântul Sfintei a săpat!

Apoi plecându-se cucernic
În pace el s-a depărtat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a îngropat!

Învingătorul

4 aprilie 2009

În ograda lui Vasile, pe maidanul din grădină,

Doi cocoşi, trufaşi şi chipeşi, se băteau pentru-o pricină.

Însă nu loveau în glumă, ci era, cinstit, bătaie,

Căci din crestele lor roşii, sângele curgea şiroaie.

Găinuşele, pe margini, le făceau încurajare

Şi aplaudau din aripi pe cel ce dădea mai tare.

Unul dintre ei, desigur, a învins, fiind puternic

Şi l-a alungat de-acolo pe cel slab, pe cel nevolnic.

După lupta asta cruntă, orătăniile toate,

Din întreaga bătătură, laolaltă adunate,

Îi aduseră-mpreună, celui falnic cu statura,

Laude nenumărate şi strigau din inimi, ura!

Dar cocoşul, fire mândră, nu se mulţumi s-audă

Numai laude din curte, de la intima sa ciurdă,

Ci, zburând pe magazie, pentru un mai larg răsunet,

El bătu vioi din aripi şi strigă cu glas de tunet:

Ia priviţi vecini la mine, l-am bătut pe cel mai tare;

Celălalt cocoş din curte îmi stă astăzi la picioare

Şi nu e cocoş pe lume să-mi stea mie împotrivă,

Că-i mănânc într-o clipită, furios, a sa colivă!

Dar nu apucă prea bine să îşi termine strigarea,

Căci pe loc, din înălţime, îi veni şi lui chemarea.

Un înfometat de vultur, ce trecea atunci pe cale,

Când văzu pe magazie creştetul domniei sale,

Se coboară într-o clipă, îl înşfacă de spinare,

Bucuros de-o fripturică, şi zbură cu el în gheare.

O, trufie, o, trufie, ce ne urci pe magazie,

Neamul tău să nu mai fie, nici spurcata-ţi seminţie!

Piei în veci cu-a ta urgie şi cu-a ta împărăţie!

Piei din lumea noastră vie! Asta îţi dorim, noi, ţie!

Şoricelul

3 aprilie 2009

Şoricelul Mickey-Mouse, de curând venit pe lume,

Un ştrengar de prima clasă, jucăuş şi pus pe glume,

Care locuia la ţară, lângă leasă, într-o ladă,

A ieşit, de dimineaţă, prima dată prin ogradă.

După ce dădu târcoale, curios, pe bătătură,

Se întoarse iar la mama, după mica aventură.

Şi-l întreab-a sa măicuţă pe voinic, zicând din gură:

- Ce-ai văzut tu Mickey, mamă, cât ai fost pe bătătură?

- Am văzut, măicuţă dragă, când dădui acum târcoale,

La stăpân pe bătătură, două stranii animale:

Unul fioros şi mare, altul blând la arătare.

- Şi cum arătau aceste nemaiîntâlnite fiare?

- Fiara mare, fioroasă, ce părea a fi de pradă,

Se plimba de colo-colo, agitată prin ogradă.

Ea avea picioare negre şi-nfricoşătoare gheare;

Clonţul ei părea, măicuţă, când îl ridica  spre soare,

Un cârlig precum e coasa, care taie pe răzoare;

Ochii săi ca de cerneală, bulbucaţi, când se holbau,

Scânteind de răutate, şi închişi mă-speriau,

Iară moţul ei din creştet, roşu şi pătat de sânge,

Cred că îl avea măicuţă, pentru a putea împunge.

Când a ridicat piciorul, a răcnit aşa de tare,

Că nu mai ştiam pe unde să găsesc ascunzătoare.

- Ăsta e cocoşul, Mickey, îi grăi bătrâna mamă,

El nu face rău la nimeni, tu de el să nu ai teamă!

Dar ia spune-mi, tu, cealaltă fiară ce era în curte,

Cum ţi s-a părut copile, arăta la fel de iute?

- Nu! Cealaltă fiară, mamă, era blândă, şi smerită,

Şi se încălzea la soare, stând pe-o parte tolănită.

Părul ei pufos şi moale, cobora uşor spre coadă

Şi, aşa, domol, de parcă singură era-n ogradă,

Îşi spăla, conştiincioasă, dând alene din bărbiţă,

Cu limbuţa-i roşcovană, delicata ei blăniţă.

Ea avea lăbuţe fine, ochi rotunzi, ascunşi de pleoape

Şi dădea uşor din codă, când vedea că sunt aproape.

- O, prostuţule, acela e şiretul de motan;

El e inamicul nostru, cel mai de temut duşman!

Dacă vrei să nu-i cazi pradă, să faci totul cu-ntrebare

Şi de-a ta bătrână mamă, să faci zilnic ascultare.

Nu întotdeauna, frate, cel ce pare fioros,

Este în realitate şi un om periculos,

Cum nici cel ce la vedere, ascunzând a sa trufie,

Pare blând, smerit, cucernic, dar nu e ce-ar vrea să fie.

Aşadar, să fiţi cu teamă, şoricei şi şoricuţe,

Căci cei blânzi pot fi prea lesne, motănei sau pisicuţe.

Cuvinte de folos - Părintele Porfirie din Grecia

2 aprilie 2009

Ziua bărbatului

1 aprilie 2009

          vezi şi

            MARTIE 2009

            FEBRUARIE 2009

            IANUARIE 2009

            DECEMBRIE 2008

            NOIEMBRIE 2008